Tăgadă paternitate. Prescripţie. Efectele deciziei nr.1033/2010. Inaplicabilitatea art.8 C.E.D.O.
Prin prisma art.51 din României în aplicarea legii interne nu poate fi ignorată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituţională sub aspectul compatibilităţii sale cu norma constituţională, inclusiv prin raportare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituţie, având în vedere rolul Curţii Constituţionale de unică autoritate de jurisdicţie constituţională, ce are ca scop garantarea Constituţiei şi, implicit, efectele deciziilor sale pronunţate în această materie.
Referitor la aplicarea directă a art. 8 din CEDO, Curtea constată că în mod corect tribunalul a stabilit că prin respingerea acţiunii prin admiterea unei excepţii procesuale cu caracter peremptoriu, cum este excepţia prescripţiei dreptului la acţiune nu s-a încălcat dreptul la respectarea vieţii private şi de familie invocat de reclamant.
Referitor la aplicarea directă a art. 8 din CEDO, Curtea constată că în mod corect tribunalul a stabilit că prin respingerea acţiunii prin admiterea unei excepţii procesuale cu caracter peremptoriu, cum este excepţia prescripţiei dreptului la acţiune nu s-a încălcat dreptul la respectarea vieţii private şi de familie invocat de reclamant.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.1595/4/2008 – DECIZIA CIVILĂ NR.1431/01.11.2011)
Prin sentinţa civilă nr. 2503/29.04.2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti s-a respins acţiunea formulată de reclamantul M.M.R. în contradictoriu cu pârâtul M.C., ca fiind prescrisă.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut că reclamantul M.M.R. a chemat în judecată pe pârâtul M.C., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate, ca urmare a tăgăduirii paternităţii, că este imposibil ca el să fie tatăl natural al pârâtului şi, pe cale de consecinţă, să se dispună radierea numelui şi prenumelui său din actul de naştere al pârâtului, precum şi anularea obligaţiei de a plăti de întreţinere, stabilită de către Judecătoria sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr.2095/4/2007.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost căsătorit cu mama pârâtului, respectiv cu numita C.S., în perioada 26.06.1986 – 13.02.1996, când Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a admis acţiunea de formulată de soţia sa şi a încredinţat acesteia, spre creştere şi educare, pe minorul M.C. A învederat reclamantul că în perioada minoratului pârâtului nu a introdus acţiune în tăgăduirea paternităţii datorită faptului că s-a gândit să îi dea posibilitatea acestui copil de a creşte şi de a fi educat normal fără a-i aduce prejudicii de natură psihică sau morală, mai mult, asigurându-i şi de întreţinere. Reclamantul a mai arătat că este moral şi legal ca pârâtul să afle adevărul, motiv pentru care a introdus prezenta acţiune.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare în faţa instanţei de fond, dar a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Faţă de această excepţie instanţa de fond a reţinut că pârâtul M.C. s-a născut la data de 11.11.1988, părinţii săi fiind reclamantul M.M.R. şi numita M.S., la acea dată căsătoriţi.
Pârâtul născându-se în timpul căsătoriei, a devenit incidenţa prezumţia de paternitate instituită de art.53 din Codul familiei, soţul mamei sale fiind prezumat a fi tatăl său. Această prezumţie poate fi răsturnată pe calea acţiunii în tăgăduirea paternităţii, reglementată de art. 54 din Codul familiei, acţiune pe care reclamantul M.M.R. a introdus-o la data de 20.02.2008.
Potrivit art.55 alin l din Codul familiei, astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr.288/2007, „Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 3 ani de la data naşterii copilului. Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunoştinţă de naşterea copilului.”
Aşa cum a rezultat cu claritate din dispoziţiile legale menţionate, soţul mamei poate promova acţiune în tăgăduirea paternităţii în termen de 3 ani de la data la care a luat cunoştinţă de naşterea copilului.”
Or, din cuprinsul cererii de chemare în judecată reiese că reclamantul a luat cunoştinţă de naşterea pârâtului chiar la momentul la care acesta s-a născut, respectiv 11.11.1988. Tot din cuprinsul aceleiaşi cereri reiese şi faptul că nu a existat nici un impediment, în sensul unei împrejurări mai presus de voinţa sa, datorită căruia reclamantul să nu fi putut promova acţiunea în tăgăduirea paternităţii în termen de 3 ani de la data la care a luat cunoştinţă de naşterea pârâtului.
În aceste condiţii, termenul de 3 ani de la data la care reclamantul a luat cunoştinţă de naşterea pârâtului, respectiv 11.11.1988, era cu mult depăşit la momentul formulării prezentei acţiuni în tăgăduirea paternităţii, şi anume 20.02.2008, prin urmare dreptul material la acţiune fiind prescris.
Este greşită susţinerea reclamantului din cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar în sensul că termenul de 3 ani pentru introducerea acţiunii în tăgăduirea paternităţii ar începe să curgă de la data majoratului copilului. Astfel, potrivit art. 55 alin. 2 din Codul familiei, astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr.288/2007, dacă acţiunea în tăgăduirea paternităţii nu a fost introdusă în timpul minorităţii copilului, acesta (adică copilul şi nu altă persoană) o poate porni într-un termen de 3 ani de la data majoratului său. Aşadar, acest moment al începerii curgerii termenului de prescripţie nu se aplică soţului mamei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul M.M.R., arătând că art.55 din Codul Familiei este neconstituţional raportat la art.16 alin 1 din constituţie.
La data de 15.10.2008 tribunalul a suspendat judecata cauzei în baza art.242 alin 1 pct.2 Cod procedură civilă.
Reluarea judecăţii cauzei s-a realizat la data de 11.11.2009 ca urmare a cererii formulate de reclamant la data de 22.06.2009.
Prin încheierea din data de 11.11.2009 tribunalul a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea art.55 din Codul Familiei,a înaintat dosarul Curţii Constituţionale şi a suspendat judecata.
La data de 26.10.2010 dosarul a fost restituit de la Curtea Constituţională împreună cu decizia nr.1033/14.10.2010 prin care excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă.
La data de 27.01.2011 apelantul reclamant M.M.R. a completat motivele de apel invocând art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii în materie arătând că nu se respectă principiile acestui articol prin faptul că apelantului reclamant nu i s-a dat posibilitatea concretă de a contesta paternitatea.
Se mai susţine că interesul apelantului reclamant de a contesta paternitatea pârâtului s-a ivit la sfârşitul anului 2006 când mama pârâtului i-a comunicat că nu este tatăl pârâtului. Se invocă dispoziţiile art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul de acces la o instanţă.
Intimatul pârât a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea apelului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 239 A din 24.03.2011 Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant.
Pentru a decide astfel, tribunalul a constatat că art. 55 din Codul Familiei în reglementarea de la data depunerii cererii, 20.02.2008, în vigoare şi în prezent, prevede că acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 3 ani de la data naşterii copilului. Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunoştinţă de naşterea copilului.
Dacă acţiunea nu a fost introdusă în timpul minorităţii copilului, acesta o poate porni într-un termen de 3 ani de la data majoratului său.
Reclamantul poate fi repus în termen, în condiţiile legii.
Art. 55 din Codul Familiei este constituţional aşa cum rezultă din decizia pronunţată de Curtea Constituţională.
Instanţa de fond a apreciat în mod corect că dreptul apelantului reclamant de a formula prezenta cerere s-a prescris în condiţiile în care intimatul pârât s-a născut în anul 1988 apelantul cunoscând acest fapt încă de la data naşterii intimatului, 11.11.1988.
Nu a putut reţine susţinerea apelantului că a aflat în 2006 despre faptul că nu este tatăl intimatului, acesta motivând în chiar cererea de chemare în judecată că în perioada minoratului intimatului nu a formulat cererea pentru a da posibilitatea acestuia de creşte şi de a fi educat normal. Prin urmare, a cunoscut despre faptul că nu ar fi tatăl intimatului anterior anului 2006 în perioada minoratului intimatului.
Chiar dacă ar fi aflat în anul 2006 despre faptul că nu ar fi tatăl intimatului, termenul de 3 ani prevăzut de art. 55 din Codul Familiei se calculează de la data când apelantul a cunoscut despre naşterea copilului, adică 11.11.1988.
Art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului nu sunt aplicabile în forma invocată de apelant.
Apelantul a avut acces la justiţie prin reglementarea prevăzută de Codul Familiei în ceea ce priveşte acţiunea în tăgada paternităţii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că procedurile concrete prin care un cetăţean îşi poate valorifica drepturile sunt la latitudinea statelor.
Tribunalul nu a constatat că prin respingerea acţiunii de faţă ca prescrisă ar fi încălcat dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.
Împotriva acestei decizii, la data de 27.05.2011, a declarat recurs reclamantul M.M.R., recurs care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 27.06.2011.
Prin motivele de recurs se arată că recurentul reclamant îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., în sensul că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a art. 551 Codul familiei prin raportare la termenul de 3 ani de la care începe să curgă interesul reclamantului de a promova acţiunea în tăgăduirea paternităţii, raportat la art. 6 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil şi accesul la un tribunal, art. 8 din CEDO privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, precum şi cu nerespectarea principiului aplicării legii mai favorabile .
In opinia sa atât hotărârea instanţei de fond cât şi hotărârea instanţei de apel sunt netemeinice şi nelegale, aceste fiind pronunţate cu încălcarea disp. art. 129(6) Cod procedură civilă în sensul că nici una dintre instanţe nu a urmărit dezlegarea pricinii sub toate aspectele, respingând probele solicitate.
In opinia sa judecarea acestei cauze exclusiv pe excepţie echivalează cu necercetarea fondului (ceea ce atrage casarea ambelor hotărâri) şi plasarea reclamantului în afara cadrului legal, prevăzut de art. 55 din Codul Familiei, astfel cum era reglementat în Codul Familiei în vigoare la nivelul anului 1988, când s-a născut copilul.
Arată recurentul reclamant că este bine cunoscut faptul că, în reglementarea codului vechi, acţiunea în tăgada paternităţii o poate promova numai tatăl copilului, în termen de 6 luni de la data naşterii copilului.
Chiar şi în vechea reglementare a Codului familiei, (care este aplicabilă părţilor), opera instituţia repunerii în termenul de 6 luni de tăgadă a paternităţii şi se calcula începutul de la data la care tatăl copilului a aflat că este cu neputinţă să fie tatăl acestuia.
In intervalul 1988 – data naşterii minorului – 2007 – data modificării termenului în tăgada paternităţii de la 6 luni la 3 ani, au existat mii de procese pe rolul instanţelor judecătoreşti în care s-au admis acţiuni în tăgada paternităţii formulate de soţii mamelor în afara termenului de 6 luni pe considerentul că dreptul material la, acţiune şi interesul tatălui de a tăgădui paternitatea se naşte şi este actual din momentul în care acesta află că este cu neputinţă să fie tatăl minorului.
Pe de altă parte, astfel de acţiuni s-au admis ca o necesitate de a răspunde interesului superior al copilului de a-şi stabili corect filiaţia.
In aceste împrejurări apare ca nejustificat, de ce ambele instanţe de judecată au refuzat cercetarea judecătorească sub aspectul lămuririi acestor împrejurări, câtă vreme reclamantul a precizat că, de la data naşterii copilului (1988) şi până în anul 2006 a avut o bănuială că nu este tatăl copilului, iar în anul 2006 a aflat cu certitudine că este cu neputinţă să fie tatăl acestuia, şi începând cu acest moment s-a născut interesul în tăgada paternităţii ca fiind unul actual şi legitim.
În opinia recurentului – reclamant, ambele motivări ale instanţelor de judecată sunt greşite, deoarece reclamantului nu i se poate aplica art. 551 din Codul Familiei astfel cum a fost modificat prin Legea 288/2007, câtă vreme această lege nu era în, vigoare la data naşterii copilului (1988).
Ambele instanţe au motivat că termenul de tăgadă a paternităţii de care putea să se folosească reclamantul era de 3 ani de data naşterii copilului, ceea ce în opinia reclamantului este greşit deoarece termenul legal de tăgadă a paternităţii la data naşterii copilului era de 6 luni iar legea civilă nu retroactivează.
In condiţiile în care nu se poate să-ţi dai seama cu propriile simţuri ca este imposibil a fi tatăl copilului în termenul de 6 luni de la naşterea acestuia şi nu-ţi spune nimeni acest lucru, înseamnă să fii decăzut definitiv şi irevocabil din dreptul de a mai tăgădui paternitatea, ceea ce încalcă grav atât drepturile procesuale ale persoanei privind accesul la un tribunal cât şi interesul superior al copilului de a-si stabili adevărata filiaţie.
Arată recurentul reclamant că, în doctrina comunistă, termenul de tăgadă a paternităţii de luni de la naşterea copilului a fost fundamentat pe conceptul că „orice copil trebuie să aibă un tată” fără să se ţină seama de interesul superior al copilului de a-şi stabili adevărata filiaţie, şi de accesul reclamantului la un tribunal care ar trebui să primeze în orice sistem de drept.
Cu toate acestea au existat nenumărate cauze în care, instanţele de judecată s-au aplecat cu celeritate asupra fiecărui caz în parte şi au admis acţiuni în tăgada paternităţii promovate în afara termenului legal de 6 luni dând apreciere circumstanţelor concrete ale cauzei şi împrejurărilor care l-au pus în imposibilitate pe tatăl copilului de a tăgădui paternitatea în termenul legal de 6 luni de la naşterea copilului.
Arată recurentul că soluţiile instanţelor de judecată fundamentate pe o practică unitară au fost unanimă în aprecierea că termenul de tăgadă a paternităţii (fie de 6 luni fie de 3 ani) începe să curgă fie la data la care reclamantul a aflat că este cu neputinţă să fie tatăl copilului, dând apreciere faptul că de la acel moment se naşte interesul acestuia de a tăgădui paternitatea.
După aderarea României la Uniunea Europeana şi alinierea legislaţiei interne cu cea europeana, termenul de 6 luni s-a mărit la 3 ani – calculat de la naşterea copilului – legiuitorul apreciindu-l ca un termen rezonabil înlăuntrul căruia tatăl copilului să-şi dea seama dacă este cu putinţă să fie tatăl copilului, înţelegând astfel să dea o mai mică eficienţă prezumţiei relative cu soţul mamei este tatăl copilului.
In lumina acestor noi reglementari (respectiv ca termenul de 3 ani curge în favoarea reclamantului de la data la care a aflat ca este imposibil să fie tatăl copilului), cererea reclamantului este pe deplin justificată, iar dreptul material la acţiune nu este prescris, interesul tatălui de îl tăgădui paternitatea, unindu-se cu interesul fiului de a-şi stabili corect filiaţia.
Pentru toate motivele arătate mai sus, solicită recurentul-reclamant, admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
La data de 19.07.2011 prin serviciul registratură,intimatul pârât a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului formulat, menţinerea sentinţei pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 şi a deciziei civile nr. pronunţată de Tribunalul Bucureşti, ca fiind legale şi temeinice.
Consideră că în mod corect, instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât, aşa cum a rezultat din actele depuse la dosar pârâtul M.C. s-a născut în timpul căsătoriei la 11.11.1988, astfel că în aceste condiţii a devenit incidentă prezumţia de paternitate instituită de art. 53 Codul Familiei, în sensul că se prezumă că soţul mamei este tatăl copilului. Această prezumţie poate fi răsturnată în termen de 3 ani de la data naşterii copilului, dată până la care apelantul M.M.R. nu a formulat acţiune în tăgăduirea paternităţii.
Arată intimatul pârât referitor la opinia reclamantului – recurent M.M.R., că termenul de 3 ani, înlăuntru căruia poate utiliza cu succes acţiunea în tăgăduirea paternităţii curge din momentul când tatăl copilului a aflat că este cu neputinţă să fie tatăl acestuia, este total falsă. Codul familiei este explicit în aceea ce priveşte acest aspect, formularea fiind una neechivoca.
Dacă reclamantul , de la naşterea copilului (1988) şi până în anul 1996 când s-a pronunţat divorţul, ar fi avut o bănuială că nu este tatăl copilului, aşa cum a precizat în motivele de recurs, cu atât mai mult că ar fi trebuit să utilizeze acţiunea în tăgăduirea paternităţii. Afirmaţia sa, că în 2008 a aflat cu certitudine că nu este tatăl copilului este o afirmaţie mincinoasă, fără vreo dovadă de vreun fel, este o batjocoră la adresa mamei pârâtului şi un atac la onoarea, fidelitatea şi probitatea morala a sa, total nejustificată în condiţiile în care după cum reiese din acţiunea de divorţ admisă în 1996, căsătoria s-a desfăcut din culpa exclusivă a soţului.
In ceea ce priveşte afirmaţiile reclamantului că termenul de 3 ani este nelegal, sau că ar trebui să curgă din alt moment, preferabil când doreşte acesta, este total ridicolă. Curtea Constituţională a hotărât deja asupra aspectelor de constituţionalitate ale art. 55 Codul Familiei, stabilind că nu aduce atingere vreunui principiu consacrat în Dreptul român sau de CEDO, ca urmare a şi respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 55 Codul Familiei, invocată de reclamantul M.M.R. în apel.
Nu s-au administrat înscrisuri noi în recurs, conform art. 305 C.proc.civ..
Examinând sentinţa recurată şi actele dosarului prin prisma criticilor de recurs formulate în cauză, critici care se încadrează în motivul prev. de art. 304 pct.9 C.proc.civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Având în vedere în prealabil critica de nelegalitate a hotărârii recurate vizând aplicarea greşită a unei legi noi, întrucât determinarea legii aplicabile raportului juridic dedus judecăţii reprezintă un aspect esenţial în analiza legalităţii şi temeiniciei hotărârii recurate, Curtea reţine că în mod corect instanţele de fond au stabilit că norma incidentă în cauza de faţă în raport de care trebuie verificată împlinirea termenului de prescripţie extinctivă ca o condiţie de exercitare a acţiunii în tăgada paternităţii este art. 55 din Codul Familiei în reglementarea de la data depunerii cererii, 20.02.2008 (astfel cum acesta a fost modificat prin Legea 288/2007, art. I pct.3), conform căruia “acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 3 ani de la data naşterii copilului. Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a luat la cunoştinţă de naşterea copilului”.
Or, la data promovării prezentei acţiuni termenul prescripţiei extinctive era deja împlinit, împrejurare ce exclude de la aplicare alte dispoziţii legale mai favorabile care au intervenit în această materie.
Privitor la nerespectarea de către tribunal prin sentinţa atacată a principiului consacrat de art. 15 alin.2 din Constituţia României, Curtea apreciază necesar să mai remarce cu privire la aspectul legii incidente în speţă că şi Curtea Constituţională a statuat constant în jurisprudenţa sa relevantă că „o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior, şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unor situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul propriu de reglementare”.
In ceea ce priveşte susţinerile recurentului că interpretarea şi implicit, aplicarea legii în cauza de faţă în modalitatea realizată de prima instanţă echivalează cu o îngrădire a accesului liber la justiţie şi la un proces echitabil, drept recunoscut de art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi de dispoziţiile art.21 din Constituţia României revizuită, Curtea le consideră neîntemeiate pentru argumentele ce succed.
România ca membră a Consiliului Europei, ratificând Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este ţinută de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, întrucât în baza art. 11 alin. 1 şi art. 20 pct. 2 din Constituţia României, revizuită în anul 2003, C.E.D.O. a devenit izvor de drept intern obligatoriu şi prioritar. Prin urmare, mecanismul constituţional descris de legiuitorul român încorporează textul Convenţiei în dreptul intern, conferindu-i totodată o forţă juridică superioară legilor şi permiţând aplicarea sa directă de către instanţele interne.
In jurisprudenţa sa Curtea Europeană a statuat că art. 6 alin. 1 din Convenţie garantează tuturor persoanelor dreptul ca o instanţă să analizeze orice contestaţie legată de drepturi şi obligaţii cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 21 februarie 1975) şi că nivelul de acces asigurat de legislaţia naţională este suficient pentru a-i asigura persoanei “dreptul la o instanţă”, ţinând cont de principiul de preeminenţă a dreptului într-o societate democratică (F.E. împotriva Franţei, Hotărârea din 30 octombrie 1998 sau Hotărârea din cauza Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, 41.727/98).
De asemenea, în mod constant s-a statuat că dreptul de acces la justiţie nu este absolut, putând permite restricţii admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. Pe de altă parte, chiar dacă statele se bucură de o anumită marjă de apreciere, restricţiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa. În plus, aceste restricţii nu sunt conforme cu art. 6 alin. 1 din Convenţie decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat.
Având în vedere aceste aspecte relevante din jurisprudenţa C.E.D.O., Curtea reţine că în prezenta cauză, în cursul judecării apelului a fost sesizată Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate ridicată de reclamant referitoare la prevederile art. 55 din Codul Familiei astfel cum acesta a fost modificat prin art.I pct.3 din Legea 288/2007, prin raportare la art. 16 şi 21 din Constituţie.
Prin decizia nr. 1033/14.09.2010 Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate, decizia fiind, conform Constituţiei, definitivă şi general obligatorie.
Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a constatat, în acord cu jurisprudenţa anterioară, că prin textul legal criticat legiuitorul a înlăturat o situaţie de inegalitate între titularii dreptului la acţiunea în tăgada paternităţii, prin stabilirea aceluiaşi termen de prescripţie, chiar dacă acest termen curge de la date diferite, legiuitorul având astfel în vedere principiul interesului superior al copilului.
In privinţa susţinerii că reglementarea atacată este de natură să restrângă accesul la justiţie al persoanelor interesate, Curtea Constituţională a arătat, în esenţă, că liberul acces la justiţie permite instituirea unor condiţionări, exercitarea sa făcându-se în cadrul legal stabilit de legiuitor, care, prin modificarea legii, a avut în vedere tocmai posibilitatea ca soţul mamei copilului să ia la cunoştinţă de naşterea acestuia într-un termen relativ acceptabil.
Prin urmare, în cauza de faţă Curtea consideră, alături de instanţa de apel, că trebuie să se ţină seama de această interpretare a legii în acord cu Constituţia României şi cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului dată de Curtea Constituţională prin decizia amintită, reţinând în raport de aceasta că aplicarea de către instanţa de fond a reglementării speciale incidentă şi raportului juridic dedus judecăţii nu încalcă liberul acces la justiţie.
Întrucât recurentul a susţinut că instanţa de recurs ar trebui să facă aplicarea directă a normelor Convenţiei, chiar şi în ipoteza mai sus-arătată a existenţei unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională şi a considerentelor reţinute de instanţa de constituţional, Curtea apreciază că trebuie amintită şi hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Dumitru Popescu împotriva României din 26 aprilie 2007, hotărâre prin care s-a statuat între altele că, în situaţia în care Curtea Constituţională a ajuns la concluzia compatibilităţii legii naţionale în cauză cu un articol din Convenţie şi cu principiile care se degajă din jurisprudenţa Curţii în materie, nu se poate reţine obligaţia instanţei de judecată naţionale de a mai analiza temeiul de drept ce vizează incompatibilitatea legislaţiei naţionale cu Convenţia.
Astfel, important este că „un sistem bazat pe supremaţia Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente acesteia asupra drepturilor naţionale este apt să asigure buna funcţionare a mecanismului de apărare implementat de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale”, iar „statutul conferit Convenţiei în dreptul intern permite instanţelor naţionale să înlăture – din oficiu sau la cererea părţilor – prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale. Curtea Europeană a stabilit că simplul fapt că, în speţă, instanţele „au ales calea sesizării Curţii Constituţionale – care să statueze asupra compatibilităţii legii cu dreptul intern, din care Convenţia face parte integrantă – şi că nu au soluţionat ele însele această chestiune, atunci când le era şi lor permis să o facă, nu ar putea atrage o încălcare a art. 6 din Convenţie. Aceasta cu atât mai mult cu cât nici Convenţia, în general, nici art. 13, în special, nu impun statelor contractante o manieră determinată de a asigura în dreptul lor intern aplicarea eficientă a prevederilor acestui instrument”.
Or, în soluţionarea prezentului recurs, Curtea apreciază prin prisma art.51 din Constituţia României că în aplicarea legii interne nu poate fi ignorată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituţională sub aspectul compatibilităţii sale cu norma constituţională, inclusiv prin raportare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituţie, având în vedere rolul Curţii Constituţionale de unică autoritate de jurisdicţie constituţională, ce are ca scop garantarea Constituţiei şi, implicit, efectele deciziilor sale pronunţate în această materie.
In consecinţă, în baza art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca fiind nefondat, menţinând decizia recurată ca fiind temeinică şi legală.
