Art. 30 din Legea nr. 58/1974 şi art. 44 din Legea nr. 59/1974 reprezintă norme derogatorii de la regimul de drept comun privind dobândirea şi transmiterea dreptului de proprietate (regim reglementat de dispoziţiile cuprinse în cartea a lll-a din Codul civil) şi nu au întrerupt cursul prescripţiei achizitive în perioada în care au fost în vigoare.
Conform art. 644 şi art. 645 din Codul civil, printre modurile de dobândire şi transmitere a proprietăţii se află prescripţia şi succesiunea legală şi testamentară.
Derogând de la regulă, cele două legi au exclus în ceea ce priveşte terenurile, modalităţile de transmitere sau dobândire ce constituie acte juridice.
Cu privire la dobândirea dreptului de proprietate prin fapte juridice, legile respective nu prevedeau nimic.
(Decizia nr. 302 din 22 martie 2004 — Secţia a IV-a civilă)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 15.10.1998, reclamantul D.G. l-a chemat în judecată pe pârâtul C.N., pentru ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate că reclamantul este proprietarul terenului situat în Bucureşti, în suprafaţă de 520 mp.
în motivarea cererii, s-a arătat că, în anul 1963, între părţi a intervenit un înscris sub semnătură privată, având ca obiect terenul în suprafaţă de 520 mp.
Reclamantul a intrat în posesia acestui teren încă din anul 1963, l-a îngrădit şi l-a cultivat, fără să fie tulburat de nici o persoană, a plătit impozite şi taxe ca un adevărat proprietar.
La termenul din 24.06.1999, reclamantul şi-a precizat acţiunea, în sensul că i-a chemat în judecată şi pe A.l. şi A.S., pentru ca, şi în contradictoriu cu aceştia, să se constate dreptul de proprietate dobândit de reclamant prin uzucapiune.
Prin Sentinţa civilă nr. 4555 din 12.04.2001, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea, a constatat că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 457 mp situat în Bucureşti, prin uzucapiune, omologând raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că în curtea reclamantului se află o suprafaţă de teren de 457 mp, stabilită de expertiză, pe care reclamantul o stăpâneşte din 1967 şi pe care a cultivat-o cu legume şi a plantat viţă-de-vie. Posesia asupra terenului a fost neîntreruptă, publică şi sub nume de proprietar.
împotriva acestei sentinţe, au declarat apel pârâţii A.l. şi A.S. şi municipiul Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins apelurile ca nefondate, prin Decizia civilă nr. 2423/A din 7.11.2002.
în considerentele deciziei, s-a reţinut că în mod corect prima instanţă a apreciat că reclamantul a făcut dovada că a posedat în mod continuu, din anul 1967, terenul în litigiu.
Decizia tribunalului a fost atacată cu recurs de ambii apelanţi.
Critica formulată de recurenţii-pârâţi A.l. şi A.S. priveşte următoarele aspecte:
Acţiunea, aşa cum este formulată, lasă de înţeles că reclamantul, profitând de faptul că recurenţii sunt oameni civilizaţi, doreşte să devină proprietar asupra unei suprafeţe de teren de aproape 500 mp, pe care l-a îngrădit cu un gard nou, peste cel vechi, blocând astfel accesul recurenţilor la terenul în suprafaţă de 220 mp, cultivat de ei.
Despre promovarea acestei acţiuni recurenţii nu ar fi aflat niciodată, dacă instanţei de fond care a solicitat în mod repetat relaţii privind situaţia juridică a terenului nu i s-ar fi comunicat că acest teren figurează ca proprietate mixtă.
La fel de enigmatică rămâne şi formularea acţiunii, în contradictoriu cu numitul C.N., şi susţinerea că recurentul nu deţine înscrisul sub semnătură privată, pentru ca, după un an şi jumătate, să abandoneze subit această susţinere şi, fără să se discute lipsa calităţii procesuale a acestui pârât, să fie introduşi în cauză recurenţii.
Susţinerile reclamantului din întâmpinare, în sensul că o parte din gospodării au fost instalate pe suprafeţe de teren abandonate cu mult timp în urmă şi ai căror reali nu au fost niciodată cunoscuţi, nu sunt reale, analizând contractul de vânzare-cumpărare pentru imobilul în care locuieşte şi cartea de imobil.
Acest prim motiv de recurs a fost încadrat în drept în art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Prin al doilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă, s-a invocat că, deşi iniţial instanţa a făcut adresă către administraţia financiară pentru a se comunica dacă a existat deschis rol fiscal pentru terenul în litigiu, titularii acestui rol, precum şi istoricul acestui rol, a considerat ulterior că aceste relaţii nu sunt utile soluţionării cauzei.
Instanţa nu a analizat proba testimonială şi nu a avut în vedere absenţa unor relaţii clare, privind situaţia juridică a proprietăţii terenului.
îngrădirea în totalitate a terenului de către reclamant s-a făcut cu puţin timp înainte de promovarea acţiunii, fapt probat şi prin audierea martorilor, astfel că reclamantul nu a făcut dovada unei posesii de 30 de ani.
în mod greşit reclamantul a fost împroprietărit cu 500 mp, plătind o taxă de timbru de 50.000 lei, pe când instanţa de apel, în mod abuziv, i-a obligat pe recurenţi să timbreze apelul la valoare.
Recursul declarat de municipiul Bucureşti, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, a privit următoarele aspecte:
României din 1991 este primul act normativ care face diferenţierea între domeniul public şi privat al statului. Imobilele din domeniul privat pot fi uzucapate, însă constituţiile anterioare anului 1991 nu făceau distincţia între domeniul public şi privat al statului, ceea ce înseamnă că imobilele nu puteau fi uzucapate.
Termenul de prescripţie asupra terenului nu putea să înceapă să curgă decât după anul 1991.
în perioada în care s-au aflat în vigoare legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, a fost întrerupt natural cursul prescripţiei achizitive, ceea ce înseamnă că, în tot acest interval de timp, cursul prescripţiei achizitive nu a curs.
Prin întâmpinările depuse, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursurilor.
Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs şi în raport de probele administrate înaintea instanţelor de fond, Curtea a apreciat că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
1. Potrivit art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, o hotărâre poate fi modificată atunci când este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Prin primul motiv de recurs, încadrat în drept în art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, recurenţii A. au invocat împrejurări de fapt ale diferendului dintre părţi, şi anume: faptul că reclamantul a îngrădit terenul cultivat de pârâţi chiar înainte de introducerea acţiunii; faptul că pârâţii nu ar fi aflat niciodată de introducerea acţiunii, dacă instanţa de fond nu ar fi solicitat în mod repetat relaţii privind situaţia juridică a terenului; faptul că prima instanţă a concluzionat “în modul cel mai literar că pe teren este frumos crescută viţa-de-vie … fără a se face referire la situaţia juridică a acestui teren”; reclamantul nu poate să-şi formuleze apărări, în sensul că nu înţelege poziţia pârâţilor.
Toate aceste aspecte nu se încadrează în cerinţele art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, neputând fi determinată legea a cărei interpretare sau aplicare greşită ar fi generat pronunţarea soluţiei criticate.
2. în condiţiile art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă, s-a solicitat modificarea deciziei, întrucât instanţele de fond nu au ţinut cont de proba testimonială “şi mai ales de absenţa unor relaţii clare, privind situaţia juridică a acestui proprietar”.
în temeiul art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă, hotărârea poate fi modificată dacă instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Prin urmare, din critica invocată, va fi analizată numai partea privitoare la proba testimonială, deoarece neadministrarea unor dovezi nu este de natură să ducă la nelegalitatea hotărârii, conform art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă.
Cât priveşte proba testimonială, Curtea a reţinut că şi depoziţiile martorilor propuşi de pârâţi converg spre ideea că reclamantul este cel care a stăpânit terenul ce formează obiectul litigiului.
Astfel, martorul P.l. declară “nu mi s-a părut ciudat că lucrează acel teren, pentru că am crezut că e un loc viran, aşa cum se află unul şi lângă curtea mea, pe care îl lucrează un alt vecin”; martora E.A. arată “vizitez familia A. aproape în fiecare săptămână. Nu i-am văzut pe membrii familiei A. în nici o curte învecinată”.
La rândul lor, martorii audiaţi la propunerea reclamantului au cunoştinţă de faptul că suprafaţa de teren situată între proprietăţile părţilor a fost cultivată de reclamant şi familia acestuia.
Aşadar, nu este întemeiată nici critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă, întrucât şi dacă instanţa de apel ar fi analizat depoziţiile martorilor nu ar fi pronunţat o altă soluţie.
3. în mod corect, instanţa de apel a dispus ca timbrarea apelului să se facă la valoarea de circulaţie a terenului, conform art. 6 lit. a) din Ordinul nr. 760/1999 şi art. 11 din Legea nr. 146/1997. De altfel, la termenul din 30.06.2003, înaintea instanţei de recurs, a fost rezolvată problema taxelor judiciare de timbru datorate de toate părţile.
Faţă de cele ce preced, recursul pârâţilor A.l., decedat pe parcursul procesului, şi A.S. nu este întemeiat, motiv pentru care a fost respins conform art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Nu a fost considerat întemeiat nici recursul declarat de municipiul Bucureşti.
Astfel, prin Adresa nr. 38216/10849 din 28.11.2001, Primăria Municipiului Bucureşti a comunicat faptul că în evidenţele cadastrale, întocmite pe bază de declaraţii la nivelul anului 1986, imobilul din strada P. a fost înscris cu teren în suprafaţă de 720 mp, proprietate mixtă, cu posesori parcelă la data întocmirii evidenţelor statul, N.N. şi A.l.
Recurentul nu a probat cum s-a ajuns la această coproprietate, declaraţiile fiscale neavând valoare de titlu de proprietate, iar faptul că numitul N.N. a avut terenuri în strada P. rezultă din răspunsul dat de pârâţii-apelanţi, la întrebarea nr. 3 din interogatoriul ce le-a fost luat, la propunerea reclamantului “precizaţi în baza cărui act aţi intrat în stăpânirea gospodăriei din vecinătatea proprietăţii subsemnatului?” – “cu chitanţă de la N.”
în această situaţie, Curtea a considerat că îndoiala asupra proprietarului terenului trebuie să-i profite aceluia care a probat că a exploatat terenul, în tot timpul prevăzut de lege – reclamantului.
Nu a putut fi primită nici critica în sensul că legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 au întrerupt natural cursul prescripţiei achizitive, în perioada în care au fost în vigoare.
Art. 1864 pct. 2 din Codul civil, potrivit căruia prescripţia este întreruptă natural când lucrul este declarat neprescriptibil, în urma unei transformări legale a naturii sau destinaţiei sale, nu poate fi invocat în sprijinul tezei menţionate, întrucât cele două legi nu au determinat o transformare a naturii sau destinaţiei terenurilor proprietate personală sau individuală, acestea rămânând neschimbate, constituind în continuare obiect al dreptului de proprietate personală sau individuală, aşa cum prevedeau art. 36, art. 9 alin. 3 şi art. 11 din Constituţia din 1965.
Aşadar, nu poate fi vorba de declararea terenurilor ca neprescriptibile în urma transformării legale a naturii sau destinaţiei lor, legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 instituind numai o serie de restricţii cu privire la circulaţia terenurilor.
Art. 30 din Legea nr. 58/1974 şi art. 44 din Legea nr. 59/1974 reprezintă norme derogatorii de la regimul de drept comun privind dobândirea şi transmiterea dreptului de proprietate, regim reglementat de dispoziţiile cuprinse în Cartea a lll-a din Cod civil. Conform art. 644 din Codul civil, proprietatea se dobândeşte şi se transmite prin legală şi testamentară, prin convenţie şi prin tradiţiune, iar în temeiul art. 645 din Codul civil, proprietatea se dobândeşte prin accesiune sau incorporaţiune, prin prescripţie, prin lege sau prin ocupaţiune.
Derogând de la regulă, cele două legi au exclus, în ceea ce priveşte terenurile, modalităţile de transmitere sau dobândire ce constituie acte juridice. Cu referire la dobândirea dreptului de proprietate prin fapte juridice, legile respective nu prevedeau nimic.
Faţă de cele ce preced, a fost respins şi recursul declarat de municipiul Bucureşti, cu consecinţa păstrării hotărârii atacate.
