Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr. de mai sus, disjunsă din Dos. nr. 2926/190/2008 al Judecătoriei B., reclamantul MP a chemat în judecată pe pârâta RDA, solicitând instanţei să constate că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra casei şi terenului în suprafaţă totală de 1 ha şi 1760 mp, identificat în CF nr. din VT, prin efectul uzucapiunii de scurtă durată; să dispună întabularea în cartea funciară în favoarea reclamantului a dreptului de proprietate astfel dobândit, asupra casei şi terenului aferent.
În motivare, reclamantul a arătat că este fiul lui SP, decedat în data de 23.02.1996. La declararea naşterii tatăl său nu a fost de faţă, astfel că a fost înregistrat sub numele de familie al mamei, acela de C. Ulterior, prin căsătorie, reclamantul a dobândit numele soţiei, acela de „M”. La data de 07.05.1993, reclamantul a cumpărat printr-un înscris sub semnătură privată, de la RD, soţul pârâtei RDA, casa şi terenul aferent în suprafaţă totală de 1 ha şi 1760 mp înscris în CF nr. din VT Preţul terenului s-a achitat în două tranşe de 7.000 DM şi respectiv 3.000 DM.
Se mai arată că, pe baza acestui act sub semnătură privată, având reprezentarea că vânzătorul are şi calitate de proprietar, reclamantul a intrat în posesia casei şi terenului, chiar în anul 1993, dată de la care a folosit terenul şi casa în mod efectiv, continuu, netulburat şi sub nume de proprietar, până în prezent. RD şi RDA au locuit în jud. o perioadă îndelungată de timp, însă de câtva timp s-au mutat în judeţul Arad.
Având în vedere că a fost de bună credinţă, atât la momentul cumpărării terenului, cât şi pe toată perioada de 15 ani cât l-a folosit, reclamantul se consideră noul proprietar al terenului, motiv pentru care solicită a îi fi recunoscut acest drept.
În drept, s-au invocat disp. art. 49 alin. 2, art. 50, art. 52, art. 53, art. 55 C.pr.civ., art. 1895, art. 1896, art. 1897, art. 1898 şi art. 1899 Cod civil.
În probaţiune, s-a anexat contract (f. 5).
Pârâta RDA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În motivare, s-a arătat că, chiar dacă reclamantul ar fi posedat imobilele, posesia acestuia nu se întemeiază pe un just titlu sau justă cauză, actul depus de el fiind sub semnătură privată, iar termenul necesar pentru a prescrie nu s-a împlinit.
În drept, s-au invocat disp. art. 1895 şi urm. C.civ, DL 115/1938 şi Legea 7/1996.
În probaţiune, s-au anexat înscrisuri (f. 22 – 64).
Analizând actele dosarului, instanţa reţine următoarele:
Reclamantul este fiul lui SP, decedat în data de 23.02.1996. La declararea naşterii sale, tatăl său nu a fost de faţă, astfel că a fost înregistrat sub numele de familie al mamei, acela de C. Ulterior, prin căsătorie, reclamantul a dobândit numele soţiei, acela de „M”.
La data de 07.05.1993, între reclamant şi soţul pârâtei RD a intervenit un contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, din analizarea sumară a căruia reiese că reclamantul ar fi cumpărat la preţul de 10.000 DM de la RD, soţul pârâtei RDA, casa şi terenul aferent în suprafaţă totală de 1 ha şi 1760 mp înscris în CF nr. din VT, iar preţul terenului s-ar fi achitat în două tranşe, de 7.000 DM şi respectiv 3.000 DM.
Trebuie precizat că acest act nu este valabil din punct de vedere formal pentru a putea reprezenta un act apt de intabulare, deoarece vizează un teren pentru care forma autentică se impune ad validitatem. Deşi se susţine de către reclamant în acţiunea introductivă de instanţă că, pe baza acestui act sub semnătură privată, având reprezentarea că vânzătorul are şi calitate de proprietar, reclamantul a intrat în posesia casei şi terenului, chiar în anul 1993, dată de la care ar fi folosit terenul şi casa în mod efectiv, continuu, netulburat şi sub nume de proprietar, până în prezent, în speţă se invocă uzucapiunea întemeiată pe dispoziţiile Codului civil.
Ca atare, contractul din data de 07.05.1993 , mai sus menţionat nu constituie just titlu, deoarece nu întruneşte condiţiile prev. de art. 1897 C.civ., respectiv nu este un act translativ de proprietate. Actul juridic depus de intervenient este un înscris sub semnătură privată, un de vânzare – cumpărare care nu este valabil din punct de vedere formal, , nefiind autentic, fiind pasibil de a fi sancţionat cu nulitatea absolută.
Chiar în ipoteza în care justul titlu ar fi îndeplinit, termenul necesar pentru a prescrie achizitiv aceste imobile, de 10-20 de ani nu este îndeplinit. Astfel, pârâta şi defunctul ei soţ nu au locuit niciodată în jud., ci doar în A, fapt ce rezultă chiar din declaraţia martorului VA (fila 102 din dosar), propus de către reclamantă. Prin urmare, dacă se are în vedere termenul prescripţiei achizitive de 20 de ani, acesta ar urma să se împlinească doar în 2013, dacă anul vânzării-cumpărării ar fi 1993.
Pe de altă parte, pârâtul nu a posedat imobilele singur, ci împreună cu familia sa, din care face parte şi numita SSZ, mama reclamantului, fapt de altfel confirmat şi de martorii propuşi de reclamantă în declaraţiile date în faţa instanţei, aşa încât posesiunea a fost echivocă. Din conţinutul antecontractului depus la dosar, se poate observa şi că data stabilită pentru intabularea imobilelor a fost „în jur de 1 august 1993”, însă aceasta nu a fost respectată de cocontractanţi, nefiind invocate împrejurări neimputabile care i-au determinat să nu încheie actul în formă autentică, cu atât mai mult cu cât nu se poate justifica nici buna-credinţă a acestora, condiţie impusă de lege pentru complinirea celei a justului titlu în vederea dobândirii prin uzucapiunea de 10-20 ani a imobilelor.
Uzucapiunea de scurtă durată prev. de art. 1895 – 1899 C.civ., nu poate fi aplicată şi în consecinţă nu pot fi dobândite în proprietate imobilele astfel prescrise achizitiv în teritoriile unde au fost şi sunt aplicabile disp. DL 115/1938. Astfel, art. 72 din Legea 7/1996 prevede că disp. Legii 115/1938 rămân aplicabile până la definitivarea lucrărilor cadastrale pe teritoriul judeţului respectiv.
În aceste condiţii, prin intrarea în vigoare a acestui decret lege, dobândirea drepturilor reale prin uzucapiune se face numai în situaţiile limitativ prevăzute de acest act normativ, nefiind aplicabile disp. român. În speţă, reclamantul a început posesia în anul 1993, când în vigoare erau disp. DL 115/1938.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, coroborând declaraţiile martorilor audiaţi în cauză (filele 102 şi 107), cu lipsa nejustificată a reclamantului la interogatoriul solicitat de către pârâtă, care s-a opus admiterii acţiunii, făcând astfel aplicarea disp. art. 225 C.pr.civ. , constatând că, deşi sarcina probei îi revenea reclamantului, acesta nu a dovedit starea de fapt pe care a învederat-o instanţei în motivarea acţiunii,în considerarea îndeplinirii cerinţelor prev. de art. 1169 C.civil, instanţa urmează să respingă ca neîntemeiată acţiunea civilă, având ca obiect uzucapiune.
Referitor la cererea formulată de avocatul reclamantului, de a se lua act de renunţarea la judecată cu privire la petitul de intabulare din acţiunea introductivă, instanţa nu poate face aplicarea disp. art. 246 C.pr.civ. întrucât renunţarea nu poate fi exprimată decât de către parte, în speţă de reclamant,” fie verbal în şedinţă publică, fie prin cerere scrisă”, aşa cum rezultă din textul art. 246 al. 1 C.pr.civ., iar în cauză cererea a fost formulată de către avocatul reclamantului, fără o specială în acest sens, aşa cum cer disp. art. 69 al. 1 din C.pr.civ. care prevăd că „Recunoaşterile privitoare la drepturile în judecată, renunţările cum şi propunerile de tranzacţie nu se pot face decât în temeiul unei procuri speciale”, astfel că şi petitul de intabulare va fi respins ca neîntemeiat, consecinţă a nedovedirii capătului principal,având ca obiect uzucapiune.
Conform art. 274 C.pr.civ., raportat la soluţia pronunţată în cauză şi culpa procesuală a reclamantului care a generat prezentul proces, instanţa îl va obliga să achite pârâtei suma de 700 lei,cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.
