Susţinerea reclamantelor că terenul face parte din domeniul privat al statului ca urmare a unui decret de din anul 1985, pe care nu îl pot identifica, nu se impune a fi dovedită cât timp nu a fost contestată de către pârât, cunoscut fiind că faptele necontestate nu trebuie dovedite.
Dobândirea dreptului de proprietate, prin uzucapiunea de 30 de ani, asupra terenului trecut astfel în proprietatea statului nu este posibilă cât timp nu s-a împlinit termenul de 30 de ani. Aceasta deoarece, potrivit art. 7 al Constituţiei din anul 1965, terenurile din fondul funciar de stat erau inalienabile şi imprescriptibile, deci nu puteau fi uzucapate, fiind scoase din circuitul civil, cursul prescripţiei fiind astfel întrerupt.
(Decizia nr. 1550 din 20 iunie 2003 – Secţia a IV-a civilă)
Reclamantele M.F. şi Ş.L. au chemat în judecată Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti să constate că au dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 200 mp situat în Bucureşti. Reclamantele au mai solicitat să se constate că au dobândit prin accesiune imobiliară dreptul de proprietate asupra construcţiei edificate pe terenul menţionat.
Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 4782/2002, a admis acţiunea, constatând că reclamantele au dobândit prin uzucapiune, respectiv accesiune imobiliară, dreptul de proprietate asupra imobilului.
Tribunalul Bucureşti – Secţia a lll-a civilă, prin Decizia civilă nr. 231 A din 10.02.2003, pronunţată în Dosarul nr. 7409/2002, a admis apelul formulat de Primăria Municipiului Bucureşti, schimbând în tot sentinţa, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Pentru a adopta această soluţie, tribunalul a reţinut că reclamantele au dobândit terenul în suprafaţă de 200 mp prin act de vânzare-cumpărare (intitulat “chitanţă”) autentificat sub nr. 601/1959 de Notariatul de Stat Bucureşti, act care îndeplineşte toate cerinţele legale pentru a fi considerat titlu valabil de proprietate.
S-a mai reţinut că, în aceste condiţii, dacă nu s-a făcut dovada existenţei la nivelul anului 1985 a unui act de expropriere, acţiunea în uzucapiune nu poate fi admisă, întrucât nimeni nu-şi poate uzucapa propriul bun, iar dacă s-ar aprecia că în anul 1985 a intervenit exproprierea, în cauză nu ar fi îndeplinită cerinţa expirării termenului de 30 de ani al prescripţiei achizitive imobiliare.
împotriva deciziei au declarat recurs intimatele-reclamante M.F. şi Ş.L., criticând-o în raport de cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele motive:
Instanţa a apreciat greşit că înscrisul intitulat “chitanţă” reprezintă un titlu valabil, deoarece din cuprinsul acestuia rezultă că nu ţine loc de act de vânzare-cumpărare.
Decizia cuprinde motive contradictorii, în sensul că, pe de o parte, instanţa reţine că nu s-a făcut dovada unui act de expropriere, iar, pe de altă parte, apreciază că după 1985 terenul a devenit proprietate de stat.
Hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii, art. 1844 din Codul civil şi art. 11 din Legea nr. 213/1998 au fost reţinute eronat, deoarece imobilul nu a făcut niciodată parte din proprietatea statului (Primăria Municipiului Bucureşti nu a depus nici un act doveditor al exproprierii), iar instanţa a apreciat greşit că, faţă de dispoziţiile Legii nr. 58/1974 şi ale Legii nr. 59/1974, terenul nu mai putea fi uzucapat, întrucât aceste legi au interzis doar înstrăinarea terenurilor prin acte juridice, fără a cuprinde şi dispoziţii prin care se declară fără efect exercitarea posesiunii utile asupra terenurilor.
Terenul face parte din domeniul privat al statului, putând fi uzucapat conform dispoziţiilor art. 82 alin. (2) din Legea nr. 69/1991, republicată, şi ale art. 1 din Legea nr. 54/1998.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente, care vor suplini parţial motivarea hotărârii judecătoreşti redactate.
Decizia instanţei de apel cuprinde motivele pe care se sprijină.
Instanţa a adoptat metoda motivării subsidiare, având în vedere două ipoteze posibile pe care le-a analizat alternativ.
Chiar dacă prima variantă analizată este eronată, întrucât înscrisul în baza căruia recurentele au dobândit posesia terenului nu constituie titlu valabil de proprietate, ci doar un de vânzare-cumpărare, soluţia de admitere a apelului şi de respingere a acţiunii este corectă.
Recurentele-reclamante au susţinut constant pe parcursul derulării litigiului faptul că terenul face parte din domeniul privat al statului, ca urmare a unui “decret de demolare” datând din anul 1985, pe care nu l-au putut “identifica”.
în cea de-a doua variantă analizată în cuprinsul deciziei, tribunalul a pornit de la situaţia de fapt preconizată de reclamante şi necontestată de pârâtă, cunoscut fiind că faptele necontestate nu trebuie dovedite.
Apartenenţa terenului la domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale justifică în cauză calitatea procesuală pasivă a Primăriei Municipiului Bucureşti, dar presupune, în acelaşi timp, ca bunul să fi trecut în proprietatea statului din patrimoniul numiţilor B.l. şi B.M. (vânzătorii cu care recurenta M.F. a încheiat în anul 1959 antecontractul de vânzare-cumpărare).
Dacă imobilul nu ar aparţine domeniului privat al Primăriei Municipiului Bucureşti, acţiunea în uzucapiune ar fi urmat să fie respinsă pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei chemate în judecată.
Dacă bunul face parte din domeniul privat al pârâtei chemate în judecată, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pretinse de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate prin prescripţia achizitivă de 30 de ani.
Distincţia între domeniul privat şi domeniul public al proprietăţii de stat a fost inserată în legislaţia noastră după 22 decembrie 1989, dată de la care nu s-a împlinit termenul de prescripţie de 30 de ani.
Potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare (art. 7 din din 1965), terenurile din fondul funciar de stat erau inalienabile şi imprescriptibile, uzucapiunea neputând fi opusă statului în calitatea acestuia de titular al dreptului de proprietate (art. 1844 din Codul civil).
Cursul prescripţiei a fost astfel întrerupt (în baza Constituţiei din 1965, iar nu a dispoziţiilor legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974) până la apariţia actualelor reglementări în materia fondului funciar, iar după anul 1989 a început să curgă un nou termen de prescripţie, care, după cum s-a arătat, nu era împlinit la data promovării cererii de chemare în judecată.
Faţă de considerentele reţinute şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.
