1. Viciul lucrului vândut, pentru a atrage răspunderea vânzătorului, trebuie să fie ascuns, să existe la data încheierii contractului şi să fie grav, în sensul de a face bunul impropriu întrebuinţării, potrivit destinaţiei sale, ori să-i micşoreze în mod determinant utilitatea, ceea ce nu se poate reţine în cauză, în condiţiile în care nici pârâtul cumpărător şi nici expertul nu au constatat vicii ascunse.
Urmează a se considera vicii ascunse, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare al cărui obiect este un autoturism folosit, numai acelea care nu puteau fi descoperite după o verificare serioasă, pe care cumpărătorul era obligat să o facă personal sau apelând la o persoană calificată.
2. Vânzarea-cumpărarea de autoturisme este o convenţie consensuală, valabil încheiată prin acordul de voinţă al părţilor, materializat în cauză printr-un înscris sub semnătură privată.
Atâta vreme cât reclamantul a predat pârâtului-recurent actele necesare pentru înmatricularea autoturismului şi faţă de aspectul că, în materia bunurilor mobile, posesia de bună-credinţă valorează proprietate, certificatul de înmatriculare nu are forţă probantă în legătură cu titularul dreptului de proprietate al autovehiculului.
C.A Cluj, Secţia civilă, decizia nr. 1032 din 10 mai 2001, în C.P.J.C.A. Cluj2001, p. 108
Prin sentinţa civilă nr. 3122/2000 a Judecătoriei Cluj-Napoca, dosar nr. 4708/1999, s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A.I. împotriva pârâtului G.S. şi s-a respins cererea recon-venţională a pârâtului.
Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 7 milioane lei, diferenţă de preţ neachitat, cu dobânda calculată conform art. 3 alin. (3)-(4) din O.G. nr. 9/2000, începând cu data de 12 mai 1999 şi până la plata debitului.
S-a respins capătul de cerere privind achitarea chiriei. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, în data de 14 martie 1998, părţile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu privire la autovehiculul marca Citroen cu nr. de înmatriculare 7-CJ-3607, înmatriculat pe numele lui B.E. Preţul s-a stabilit la suma de 8 milioane lei, din care 1 milion lei s-a achitat cu titlu de avans, 5 milioane lei urmau să fie plătiţi la 17 martie 1998 şi restul de 2 milioane lei în data de 10 aprilie 1998.
Prin certificatul de înmatriculare se atestă că ultima inspecţie tehnică s-a efectuat la data de 4 martie 2000 de către A.C.R. Gherla, anterior autoturismul fiind verificat de aceeaşi unitate în data de 28 februarie 1998.
Mai arată prima instanţă că angajarea răspunderii vânzătorului are loc dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: viciile să fie ascunse, să fi existat în momentul vânzării şi să prezinte un anumit grad de gravitate.
Viciile sunt ascunse numai dacă nu ar fi putut fi depistate printr-o verificare serioasă a cumpărătorului ori a unei persoane calificate, însă, în speţă, s-a făcut o verificare de către părţi, împrejurare ce s-a menţionat chiar şi în cuprinsul contractului.
în temeiul art. 1352 şi art. 1354 C. civ., art. 960 C. civ., întrucât pârâtul nu a făcut dovada dolului la încheierea contractului, rezultă că cererea reconvenţională este neîntemeiată.
Este nefondat petitul din acţiune referitor la plata chiriei, pentru că reclamantul nu a dovedit existenţa unei astfel de înţelegeri dintre părţi.
în temeiul art. 969 C. civ., art. 3 din O.G. nr. 9/2000, este fondată acţiunea privind plata diferenţei de preţ.
Apelul declarat de pârâtul G.S. a fost respins ca nefondat de Tribunalul Cluj, prin decizia civilă nr. 77/A din 18 ianuarie 2001.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că nu se contestă vânzarea-cumpărarea intervenită între părţi la data de 14 martie 1998, cu privire la autoturismul marca Citroen cu nr. de înmatriculare 7-CJ-3607, pentru preţul de 8 milioane lei, în condiţiile menţionate în actul sub semnătură privată semnat de către părţi.
Din totalul preţului de 8 milioane lei, pârâtul cumpărător a achitat reclamantului 1 milion lei, iar, prin acţiunea pe care a promovat-o, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la îndeplinirea îndatoririi sale contractuale, de plată a întregului preţ, respectiv a sumei de 7 milioane lei.
Din acest punct de vedere, în mod eronat susţine pârâtul în apel, că reclamantul a promovat o acţiune în perfectarea contractului de vânzare-cumpărare. Contractul a fost valabil încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor contractante, conform prevederilor art. 969 C. civ., nefiind necesară pentru valabilitate forma scrisă, cu atât mai puţin forma autentică.
Una dintre obligaţiile principale ale cumpărătorului este aceea de plată a preţului bunului vândut, obligaţie pe care reclamantul a solicitat ca pârâtul să o şi execute întocmai (art. 1361 C. civ.).
Este nefondată apărarea pârâtului, în sensul că a existat o vânzare a lucrului altuia, faţă de împrejurarea că titular al autoturismului în cartea de identitate şi certificatul de înmatriculare este numitul R.E., cu care acesta nu are niciun raport contractual.
Certificatul de înmatriculare nu are forţă probantă în legătură cu titularul dreptului de proprietate al autovehiculului, drept ce poate fi transmis prin simplul acord de voinţă. Cu unele excepţii, strict reglementate de lege, în materia bunurilor mobile, posesia de bună-credinţă valorează proprietate şi, atât timp cât cumpărătorul nu a fost evins, datorită acestei prezumţii, vânzătorul este proprietarul lucrului vândut.
Mai arată instanţa de apel că pârâtul nu a făcut dovada dolului care să provină de la reclamant, respectiv a manoperelor folosite de acesta pentru a-1 induce în eroare pe pârât cu privire la substanţa şi însuşirile lucrului vândut.
Pârâtul nu poate pretinde că verificarea tehnică făcută în ziua de 28 februarie 1998, potrivit certificatului de înmatriculare, a fost una formală, atât timp cât această dovadă reiese neîndoielnic din scriptul de la dosarul de fond, înscris care face dovada deplină până la înscrierea în fals.
în acţiunea reconvenţională s-au invocat şi viciile ascunse ale autoturismului, defecţiuni la cutia de viteze şi sistemul electric, care au avut drept consecinţă micşorarea valorii de întrebuinţare a bunului, însă, în mod corect, prima instanţă a stabilit că nu sunt întrunite nici cerinţele art. 1352 C. civ.
Prin expertiza aflată la dosarul de fond au fost sesizate unele defecţiuni ale autovehiculului, care, în mare parte, pot fi considerate doar vicii aparente, care nu atrag desfiinţarea contractului.
Este vorba de funcţionarea necorespunzătoare a tobei de eşapament, gradul de uzură al anvelopelor, lipsa lămpilor la număr şi la plafonieră, caroseria afectată de rugină.
Din contră, expertul a constatat că motorul este apt să pună în mişcare autoturismul, s-a putut opera cu uşurinţă schimbarea în toate treptele de viteză, a funcţionat atât sistemul de direcţie, cât şi cel de iluminare şi semnalizare. Concluzia expertului, şi anume că eventualele defecţiuni ce ar exista ar putea fi depistate cu ocazia unei verificări tehnice complete la R.A.R., nu stabileşte, însă, pretinsele vicii ascunse ale autovehiculului şi nu poate constitui temei şi probă în sprijinul cererii reconvenţionale.
Nu are legătură cu obiectul acţiunii reconvenţionale împrejurarea că autovehiculul are o vechime de 18 ani, deoarece această vechime a fost cunoscută de pârât chiar la data cumpărării, rezultând din certificatul de înmatriculare şi fiind menţionată chiar în cuprinsul contractului; aceeaşi situaţie şi cu privire la faptul că o altă persoană decât vânzătorul este înscrisă în certificatul de înmatriculare.
Prin recurs, pârâtul solicită casarea deciziei, în baza art. 304 pct. 9 şi 11 C. proc. civ., în principal cu trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind necesar a se solicita R.A.R. (Registrul Auto Român), a se pronunţa dacă este admisibil a fi înmatriculat sau nu autoturismul, cerere nejustificat refuzată de instanţa de apel. în subsidiar, cere a fi admis apelul şi, în fond, a se respinge acţiunea reclamantului şi a se admite acţiunea reconvenţională, cu motivarea că reclamantul nu este proprietar, ci numitul R.E., autoturismul este în posesia reclamantului şi convenţia nu este legală.
Recursul nu este fondat.
în temeiul art. 1295 alin. (1) C. proc. civ., „vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător în privinţa vânzătorului îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi încă lucrul nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”. Aşadar, prin însuşi actul de voinţă al părţilor dreptul de proprietate asupra lucrului vândut se strămută din patrimoniul vânzătorului în acela al cumpărătorului, operându-se, astfel, în acelaşi moment atât naşterea obligaţiei de a transfera dreptul, cât şi îndeplinirea ei, adică stingerea (prin executare) a obligaţiei.
Acordul pârâtului-recurent asupra cumpărării autoturismului marca „Citroen” cu nr. de înmatriculare 7-CJ-3607 şi transferul dreptului de proprietate asupra autoturismului de la reclamantul-intimat la pârâtul-recurent s-au realizat la data de 14 martie 1998, când părţile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare existent la dosarul de fond.
în contract s-a prevăzut expres că autoturismul este „înmatriculat” pe numele numitului R.E., domiciliat în Cluj-Napoca, str. Republicii nr. 7, ap. 12, iar preţul a fost stabilit la „8.000.000 lei, din care 1.000.000 lei se achită azi, 14 martie 1998, 5.000.000 (cinci milioane lei) la 17 martie 1998, iar restul de 2.000.000 (două milioane lei) se vor achita în data de 10 aprilie 1998. Am fost cu maşina în probă şi maşina corespunde conform actelor (…) Menţionez că odată cu vânzarea maşinii au fost predate cumpărătorului cartea de identitate în original, certificatul de înmatriculare şi tichetul de verificare tehnică”.
Susţinerea pârâtului-recurent, în sensul că reclamantul nu este proprietarul autovehiculului, nu este fondată, reclamantul fiind proprietar din data de 22 iunie 1982, când a cumpărat autoturismul de la numitul P.T. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, reclamantul a predat pârâtului-recurent actele necesare pentru înmatricularea autoturismului pe numele său. Acceptând ideea susţinută de pârâtul-recurent, că exista o incertitudine asupra dreptului de proprietate al cumpărătorului-pârât, aceasta nu este de natură să creeze un prejudiciu dobânditorului, până la data introducerii unei acţiuni în revendicare împotriva sa, deoarece până atunci el are liniştita posesiune şi folosinţă a bunului.
Vânzarea de autoturisme fiind un contract consensual, deci valabil încheiat prin actul sub semnătură privată, pârâtul-recurent are just titlu – contractul de vânzare-cumpărare – şi este de bună-credinţă.
Prin acţiunea reconvenţională, pârâtul solicită anularea convenţiei, în baza art. 960 C. civ., pentru vicierea consimţământului său prin doi, elementele căruia nu le arată şi nici nu le-a dovedit în ce au constat, mijloacele viclene, maşinaţiunile întreprinse de reclamant, determinante în a-1 convinge să încheie contractul.
în fapt, a invocat lipsa verificării tehnice, combătută cu actul de la dosar, verificare efectuată la 5 martie 1998.
Pe parcursul judecăţii, pârâtul-recurent a invocat defecţiuni ce fac imposibilă înmatricularea autoturismului în circulaţie, neatestate de expertul S.S. Expertul a recomandat să se prezinte autoturismul la R.A.R. pentru o verificare tehnică completă, arătând că autoturismul a avut verificarea tehnică efectuată la data de 4 martie 1998, valabilă până în anul 2000, sens în care s-a eliberat certificatul nr. 2236949 pentru numărul de înmatriculare 7-CJ-3607.
Dar, pentru a se dispune rezoluţiunea unui contract de vânzare-cumpărare al cărui obiect este un autoturism folosit, urmează a se considera vicii ascunse numai acelea care nu puteau fi descoperite după o verificare serioasă, pe care cumpărătorul era obligat să o facă personal sau apelând la o persoană calificată. Viciul ascuns trebuie să existe la data încheierii contractului şi să facă bunul de neîntrebuinţat ori să-i micşoreze în mod substanţial utilitatea, ceea ce nu se poate reţine în cauză. Nici pârâtul-cumpărător, nici expertul nu au constatat vicii ascunse.
Din probele administrate în cauză rezultă, însă, că, la două zile de la cumpărarea autoturismului, pârâtul nu a înţeles să respecte convenţia încheiată cu reclamantul, a parcat autoturismul în faţa locuinţei reclamantului, contrar prevederilor art. 969-970 C. civ., bunei-credinţe în executarea ei şi lipsei culpei reclamantului pentru a cere rezoluţiunea sau anularea ori acceptul acestuia de a revoca contractul.
In temeiul considerentelor expuse, a fost respins recursul pârâtului, ca nefondat.
