•Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o creanţă pentru a se accepta înscrierea pe tabelul de obligaţii, aspecte legate de dovada unei datorii comerciale prin prisma prevederilor art. 46 Cod comercial.
Respingerea ca tardiv formulată a cererii de înscriere a creanţei în tabelul de obligaţii ale debitoarei, este condiţionată de respectarea cerinţelor legale de notificare a creditorului titular al creanţei respective, potrivit prevederilor art. 61 din Legea nr. 85/2006.
Creanţa aptă de a declanşa procedura insolvenţei sau de a fi înregistrată în tabelul de obligaţii, trebuie să rezulte din diferite acte juridice, ori să fie recunoscută de debitor sau să-i fie opozabilă. Facturile reprezintă o dovadă a obligaţiilor comerciale dacă sunt acceptate, acceptarea putând fi şi tacită. În condiţiile în care debitorul, după primirea facturilor nu a acţionat în vreun fel din care să rezulte că nu acceptă facturile la plată, se prezumă că acestea au fost tacit acceptate.
Prin sentinţa nr. 1505 pronunţată la data de 22.10.2008 de Tribunalul Comercial Mureş în dosarul de faliment nr. 101/1371/2006 privind debitoarea SC. J. I. SRL, s-a respins contestaţia formulată de creditoarea SC. K. SRL împotriva tabelului definitiv consolidat de creanţe întocmit de lichidator pe seama debitoarei.
În considerente judecătorul sindic a reţinut că la data de 18.02.2008 a fost înregistrată la dosar cererea de admitere a creanţei formulată de creditoarea SC. K. SRL, iniţial pentru o creanţă de 10.240,99 lei reprezentând contravaloarea unor facturi emise de debitoare în perioada 29.07.2004-16.02.2005. Ulterior, creditoarea şi-a restrâns creanţa la suma de 2325,50 lei debit principal şi 292 lei cheltuieli de judecată, debitul principal vizând doar contravaloarea facturilor fiscale nr. 6228741/02.02.2005 şi 6228806/16.02.2005. Lichidatorul a refuzat înscrierea creanţei în tabelul de creanţe, pe de o parte, pentru faptul că aceasta a fost depusă tardiv în raport cu termenul stabilit de judecătorul sindic pentru înregistrarea creanţelor, iar pe de altă parte, creanţa este prescrisă. Judecătorul sindic a apreciat că creditoarea nu a fost notificată conform art. 61 alin. din despre deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei, motiv pentru care, cererea de admitere a creanţei nu este depusă tardiv. Creanţa nu este nici prescrisă, întrucât, la data de 16.01.2008, înainte de împlinirea termenului de prescripţie, a înregistrat pe rolul Judecătoriei Timişoara o acţiune împotriva debitoarei. În plus, pe cele două facturi sunt indicate termene de scadenţă, prescripţia începând să curgă de la aceste date. Verificând însă creanţa creditoarei prin prisma înscrisurilor anexate, respectiv, cele două facturi, judecătorul sindic a constatat că acestea nu sunt semnate şi ştampilate de debitoare şi nici acceptate la plată în mod expres sau tacit, creditoarea nefăcând nici o dovadă în acest sens. Aşa fiind, s-a considerat că în condiţiile în care nu s-au depus alte mijloace de probă de către creditoare care să probeze existenţa şi întinderea creanţei, creanţa nu este certă.
Împotriva sentinţei a formulat recurs SC. K. SRL arătând că în mod greşit s-a considerat că sumele înscrise în facturi nu sunt certe întrucât nu au fost semnate şi ştampilate de debitoare, întrucât, conform art. 46 C. Comercial, obligaţiile comerciale se pot proba i cu facturi acceptate la plată, expres sau tacit. Cum debitoarea nu a restituit facturile la primirea lor, rezultă că aceasta le-a acceptat tacit la plată.
Examinând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate precum şi din oficiu în raport de dispoziţiile art.3041 C. pr. civ., instanţa reţine că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Din economia dispoziţiilor relative la noţiunea şi conţinutul creanţelor cuprinse în legea insolvenţei şi Codul de procedură civilă, rezultă că sumele de bani ce alcătuiesc conţinutul creanţelor apte de a declanşa procedura insolvenţei sau de a fi înregistrate în tabelul creditorilor, trebuie să rezulte din diferite acte juridice care să emane de la acesta ori să fie recunoscute de acesta sau să-i fie opozabile. De asemenea, conform art. 46 Cod
Comercial, obligaţiile comerciale se probează, printre altele, şi prin facturi fiscale acceptate la plată. Aceste dispoziţii ale codului comercial referitoare la facturi acceptate nu trebuie interpretate în sens pur formal, material al primirii facturilor, ci de acceptare şi însuşire a operaţiunilor pentru care au fost emise facturile respective. Aşadar, acceptarea la plată a facturilor poate fi nu numai expresă ci şi tacită. Neacceptarea facturilor poate rezulta din comportamentul debitorului, ulterior încheierii operaţiunii comerciale, respectiv, corespondenţa purtată cu creditorul, refuzul de plată al facturilor prin inserarea acestei menţiuni pe facturi şi restituirea lor creditorului, etc. În condiţiile în care debitorul, după primirea facturilor, nu a acţionat în vreun fel, se prezumă că facturile au fost acceptate tacit la plată.
În speţă, cele două facturi pe care creditoarea îşi întemeiază cererea de înregistrare a creanţei, respectiv, nr. 6228741/02.02.2005 şi 6228806/16.02.2005, poartă la rubrica semnătura beneficiarului, semnătura delegatului creditoarei. În condiţiile în care debitoarea prin lichidator nu a făcut vreo dovadă că acestea au fost refuzate la pală sau că operaţiunea comercială pe care o atestă nu a avut loc, se presupune că au fost recunoscute de debitoare şi acceptate tacit la plată. În aceste condiţii, nu se poate concluziona că creanţa nu este certă.
Pentru aceste motive recursul creditoarei va fi admis, sentinţa atacată va fi modificată integral în sensul că se va admite contestaţia creditoarei şi se va dispune înscrierea acesteia în tabelul definitiv consolidat al debitoarei cu o creanţă reprezentând contravaloarea celor două facturi de mai sus.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă
