C. civ., art. 1079 alin. (2) pct. 2 C. com., art. 46
Acceptarea tacită sub toate aspectele, deci şi a penalităţilor înscrise de emitent pe factură, trebuie să rezulte din manifestări neîndoielnice de voinţă. înscrierea pe factură de către emitent a unui procent de penalitate apare ca o manifestare unilaterală de voinţă.
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 1090 din 21 februarie 2001 şi decizia nr. 2821/2001, în P.R. nr. 4/2002, p. 71
Prin sentinţa civilă nr. 806 din 19 octombrie 1999, Tribunalul Dâmboviţa a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC X. SA, în contradictoriu cu pârâta SC Y. SA, cu motivarea că suma de 12.823.974 lei a fost achitată prin compensare şi că penalităţile de întârziere nu sunt datorate, întrucât prin convenţia părţilor nu s-a stipulat o clauză penală.
Apelul reclamantei SC X. SA a fost admis de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, care, prin decizia civilă nr. 154 din 23 februarie 2000, a schimbat în parte sentinţa, în sensul admiterii în parte a acţiunii şi a obligării pârâtei la plata sumei de 1.100.912 lei cheltuieli de judecată. Restul dispoziţiilor sentinţei au fost menţinute.
Reclamanta-apelantă s-a declarat nemulţumită de modul în care s-a soluţionat capătul de cerere referitor la penalităţile de întârziere în sumă de 8.822.894 lei, precum şi cererea privind cheltuielile de judecată.
Din examinarea criticilor aduse sentinţei, instanţa de apel a reţinut că menţiunile unilaterale făcute de reclamanta-apelantă pe facturi nu constituie clauză penală, întrucât aceasta presupune o convenţie, o înţelegere bilaterală. Au fost înlăturate şi susţinerile referitoare la
aplicarea art. 7 din Legea nr. 76/1992, cu motivarea că acest act normativ a fost abrogat.
Criticile privind cuantumul cheltuielilor de judecată au fost apreciate ca întemeiate, stabilindu-se, faţă de actele aflate la dosar şi de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., că plata preţului de către pârâtă s-a făcut prin semnarea procesului-verbal de compensare, intitulat „contract de compensare”, la data de 14 iulie 1999, dată care este ulterioară introducerii acţiunii.
împotriva deciziei pronunţate în apel, a declarat recurs reclamanta SC X. SA.
Criticile privesc netemeinicia şi nelegalitatea deciziei în partea care se referă la respingerea capătului de cerere pentru plata penalită-
ţi lor de întârziere. In esenţă, recurenta a susţinut că, prin efectul prevederilor art. 46 C. com., care stipulează că obligaţia comercială poate fi probată de factura acceptată la plată, prin acceptarea plăţii înscrise în conţinutul acesteia s-a acceptat şi clauza penală, aşa încât acordul de voinţă a fost realizat. A mai susţinut recurenta că factura nu a fost refuzată la plată şi că nu poate să existe practică judiciară care să statueze că un debitor îşi poate invoca propria culpă pentru a obţine un avantaj în instanţă.
Clauza penală, potrivit opiniei recurentei, care a citat dispoziţiile art. 1079 alin. (2) pct. 2 C. civ., intră în vigoare de îndată ce debitorul
a fost pus în întârziere. In alţi termeni, recurenta a mai susţinut că acceptarea mărfii din factură constituie acord de voinţă care face aplicabile prevederile art. 46 C. com. şi art. 969 C. civ., că nulitatea obligaţiei principale ar atrage şi nulitatea clauzei penale, în conformitate
cu art. 1067 C. civ. In speţă însă, marfa a fost acceptată, preţul achitat şi, în consecinţă, operează şi clauza penală stipulată în factură.
In fine, cu referire la Legea nr. 76/1992, recurenta a susţinut că, prin soluţiile pronunţate, s-a restrâns noţiunea de „convenţie” numai la înscrisuri, însă prin abrogarea legii nu există niciun impediment pentru stipularea acestei clauze pe un alt înscris, cu atât mai mult cu cât art. 46 C. com. nu a fost abrogat.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Este adevărat că, potrivit art. 46 C. com., în materie comercială se pot folosi mijloace de probă specifice activităţii comerciale. Printre acestea se înscriu şi facturile acceptate. Aceste înscrisuri sub semnătură privată au rolul de a constata executarea unei operaţiuni comerciale. Nu este mai puţin adevărat că factura cuprinde menţiuni care se bazează pe actul juridic încheiat de părţile contractante, fără însă a se confunda cu acesta. Factura, cu alte cuvinte, face dovada în legătură cu existenţa actului juridic şi cu executarea operaţiunii care constituie
obiectul ci. Fundamentul emiterii facturii este raportul juridic de drept comercial, fară însă ca acest înscris să se substituie fundamentului său, de vreme ce factura constată numai executarea operaţiunii. Aşadar, factura acceptată de către destinatar face dovadă în favoarea emitentului, dar numai asupra elementelor esenţiale ale operaţiunii, şi anume preţ, cantitate de marfa, condiţii de predare, recepţie.
Acceptarea tacită sub toate aspectele, deci şi asupra penalităţilor înscrise de emitent pe factură, trebuie să rezulte din manifestări neîndoielnice de voinţă, cum ar fi emiterea ordinului de plată, a unui cec
etc. In speţă, plata nu a fost făcută prin emiterea unor documente în sensul arătat mai sus, ci prin compensare, fară a se lua în discuţie cu această ocazie penalităţile pentru întârzierea plăţii, de unde concluzia
că nu au fost acceptate de beneficiarul mărfii. In aceste condiţii, înscrierea pe factură de către emitentă a unui procent de penalitate apare ca o manifestare unilaterală de voinţă, aşa cum corect a apreciat instanţa de apel atunci când nu a dat efect solicitării recurentei de a considera aceste menţiuni drept clauză penală.
Nu poate fi primită, din acest punct de vedere, nici susţinerea recurentei potrivit căreia, după abrogarea Legii nr. 76/1992, prin acest procedeu s-a restrâns sfera înscrisurilor care fac dovada raporturilor juridice dintre părţi, cu toate consecinţele în privinţa sancţiunilor pentru nerespectarea obligaţiilor de plată. Această concluzie a recurentei nesocoteşte noţiunea de „clauză penală”, care reprezintă o convenţie accesorie în care acordul de voinţă trebuie să fie neîndoielnic, or în speţă, tocmai acest acord lipseşte.
Susţinerea potrivit căreia intimata îşi invocă propria culpă pentru valorificarea unui drept este contrară actelor dosarului din care rezultă, fară putinţă de tăgadă, că nu există acord de voinţă pentru aplicarea penalităţilor, că acest drept nu a fost conservat de recurenta însăşi prin convenţie, fie şi separată de raportul juridic care constituie fundamentul obligaţiei de plată.
In consecinţă, având în vedere că celelalte susţineri sunt doar argumente în sprijinul aceloraşi critici care au fost analizate, în raport de considerentele deja expuse, care sunt de esenţă pentru criticile aduse deciziei, recursul va fi respins, întrucât nu se constată motive de netemeinicie şi nelegalitate care să atragă casarea hotărârilor pronunţate în cauză.
