Legea nr. 85/2006, art. 114 alin. (1), art. 115 alin. (2), art. 138
Potrivit art. 114 alin. (1) şi art. 115 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, efectuarea inventarului necesită prezenţa debitorului numai atunci când judecătorul-sindic dispune aceasta. Omisiunea debitorului de a participa la inventariere nu duce la nulitatea inventarierii, ci la lipsirea debitorului de dreptul de a contesta inventarul. Absenţa pârâtului de la sediu nu reprezintă un impediment pentru lichidator pentru identificarea bunurilor din patrimoniul debitoarei şi preluarea lor în custodie.
Lipsa activelor persoanei juridice ar putea reprezenta o premisă a ascunderii sau deturnării acestora doar în situatia în care s-ar fi
efectuat inventarierea şi s-ar fi constatat diferenţe între înregistrările contabile şi bunurile efectiv inventariate.
C.A. Galaţi, dec. com. nr. 411 din 25 mai 2011, nepublicată
Prin acţiunca înregistrată la Tribunalul Brăila în cadrul dosarului de faliment nr. 6983/113/2010 reclamantul lichidator judiciar S.Q. S.P.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul A.R.G. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună instituirea răspunderii personale a pârâtului pentru pasivul societăţii debitoare în cuantum de 230.988,25 lei conform
dispoziţiilor art. 138 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 85/2006. In motivarea acţiunii a arătat că prin sentinţa nr. 87 din 21 ianuarie 2010 Tribunalul Brăila a dispus deschiderea procedurii de împotriva debitoarei SC B.
SRL desemnându-1 ca administrator judiciar pe S.Q. S.P.R.L. In vederea îndeplinirii atribuţiilor conferite de administratorul judiciar şi ulterior lichidatorul judiciar, desemnat în cauză, a procedat la verificarea întregii activităţi a societăţii debitoare.
Concluziile examinării situaţiei economice a acesteia şi a documentelor depuse au fost consemnate în rapoartele de activitate încheiate pe parcursul întregii proceduri, dar şi în raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă. Din analiza acestora s-a reţinut că debitoarea avea în patrimoniu la data de 31 decembrie 2009 o serie de bunuri, respectiv: echipamente tehnologice, aparate de măsură şi control, mobilier şi aparatură birotică, mărfuri şi ambalaje. La aceeaşi dată societatea debitoare avea disponibilităţi în bancă în valoare de 21,47 lei, iar în casă suma de 68304,39 lei. Pe parcursul desfăşurării proccdurii de faliment lichidatorul judiciar a emis decizia de inventariere nr. 13 din 20 mai 2010, însă la sediul societăţii nu a fost găsit reprezentantul societăţii debitoare, deşi acesta a fost înştiinţat despre obligaţiile sale în conformitate cu dispoziţiile legale. De asemenea, la data de 21 octombrie 2010 lichidatorul judiciar s-a deplasat din nou la sediul societăţii, dar nici de această dată nu a fost găsit administratorul acesteia, ceea ce a făcut imposibilă inventarierea şi ulterior sigilarea bunurilor debitoarei în vederea valorificării lor şi a îndestulării creditorilor înscrişi la masa credală.
Pentru aceste motive lichidatorul judiciar a apreciat că fapta pârâtului de a ascunde activul persoanei juridice, bazată pe sustragerea de la predarea bunurilor către lichidatorul judiciar în vederea inventarierii şi valorificării lor întruneşte elementele constitutive ale faptei prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 85/2006. în dovedirea susţinerilor sale reclamanta a depus la dosar rapoartele de activitate, procesele-verbale de constatare şi balanţa conturilor, iar în drept au fost invocate dispoziţiilor art. 138 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 85/2006. Legal citat, pârâtul nu a fost prezent în instanţă şi nici nu a formulat întâmpinare în combaterea susţinerilor reclamantei.
Tribunalul Brăila, prin sentinţa nr. 100 din 7 februarie 2011, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul la plata sumei de 230.988,25 lei, reprezentând pasivul societăţii debitoare SC B. SRL Brăila. Pentru a pronunţa această soluţie, a reţinut următoarele: răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere menită să asigure acoperirea pasivului debitoarei în situaţia în care averea acestuia nu satisface toate creanţele creditorilor. Antrenarea răspunderii persoanelor care au cauzat starea de insolvenţă presupune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor generale, respectiv existenta unui prejudiciu; faptă ilicită; existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită a persoanei şi prejudiciu şi fapta ilicită să fi fost comisă cu vinovăţie.
în cauza de faţă lichidatorul judiciar a menţionat în raportul de activitate, precum şi în raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor ajungerii societăţii în insolvenţă că pârâtul, în calitate de administrator statutar, deşi a fost notificat de mai multe ori pentru a preda atât documentele financiar contabile ale societăţii, cât şi bunurile existente în patrimoniul acesteia, a refuzat să coopereze. S-a reţinut că, în conformitate cu ultima situaţie financiară, relativ la anul 2009 furnizată de A.F.P. Brăila, debitoarea avea în patrimoniu: echipamente tehnologice în valoare de 24167,61 lei; aparate de măsură şi control în valoare de 778,57 lei; mobilier şi aparatură birotică în valoare de 1950 lei; mărfuri în valoare de 49306,54 lei; ambalaje în valoare de 202,93 lei. La aceeaşi dată societatea debitoare avea disponibilităţi în bancă în valoare de 21,47 lei, iar în casă în sumă de 68304,39 lei, pârâtul nu a prezentat niciun document justificativ privind existenţa sau dispariţia lor. Aşa fiind judecătorul-sindic a constatat că nepredarea bunurilor din patrimoniul debitoarei echivalează cu schimbarea destinaţiei normale a acestora, scoaterea în fapt a unui bun din patrimoniul debitoarei pentru ascunderea lui încadrându-se în dispoziţiile art. 138 alin. (1) lit. e).
Prin urmare, constatându-se că între faptele descrise şi ajungerea societăţii în stare de insolvenţă există o strânsă legătură, aşa cum s-a dovedit în cauză, judecătorul-sindic a admis acţiunea formulată şi a obligat pe pârât la suportarea din averea personală a pasivului debitoarei al cărei administrator a fost, în cuantum total de 230.988,25 lei.
împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs pârâtul
A.R.G. Sentinţa recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, pentru următoarele motive: A susţinut că judecătorul-sindic a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 138 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 85/2006. Astfel, pârâtul nu a fost contactat de lichidatorul judiciar, în vederea efectuării operaţiunilor de inventariere şi sigilare a bunurilor debitoarei, iar la
dosar nu există nicio dovadă de notificare scrisă în acest sens. Lichidatorul judiciar a depus la dosar un proces-verbal, încheiat la data de 21 octombrie 2010 de reprezentanţii acestuia, conform căruia la sediul debitoarei nu a fost găsită nicio persoană. Recurentul a arătat că, în condiţiile nesemnării procesului-verbal de vreun martor, are dubii cu privire la încheierea actului în condiţiile descrise. Oricum, existenţa bunurilor rezultă din conţinutul documentelor contabile predate lichidatorului, astfel că nu se poate prezuma intenţia de a ascunde existenţa lor. A mai arătat recurentul-pârât că probele administrate sunt echivoce şi nu justifică reţinerea vinovăţiei sale. Astfel a fost sancţionat pe considerentul că nu ar fi răspuns solicitării lichidatorului judiciar de a pune la dispoziţie patrimoniul (solicitarc despre care nu a avut cunoştinţă), iar nu pentru ascunderea efectivă a bunurilor.
Recursul a fost admis ca fondat pentru următoarele considerentele: Astfel, temeiul de drept al cererii a constat în dispoziţia art. 138 alin. (1) lit. e) teza I, potrivit căreia judecătorul-sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitoarei persoană juridică să fie suportat de membrul organului de conducere din cadrul societăţii (în speţă, fostul administrator social), care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin deturnarea sau ascunderea unei părţi din activul persoanei juridice. Situaţia de fapt descrisă, premisă a cererii în antrenare, a constat în imposibilitatea de a intra în posesia bunurilor debitoarei, în condiţiile art. 114 şi art. 115 din Legea nr. 85/2006, iar singurul înscris probator a constat într-un proces-verbal întocmit la data de 21 octombrie 2010.
In primul rând, aşa cum corect s-a susţinut prin motivele de recurs, acest proces-verbal nu poate face dovada refuzului pârâtului, în calitate de administrator, de predare a bunurilor societăţii atâta vreme cât nu este precedat de o corespondenţă care să ateste informarea pârâtului cu privire la data deplasării la sediul societăţii a reprezentanţilor lichidatorului (care să ateste primirea înştiinţării). Nici împrejurarea de fapt pe carc o atestă (deplasarea la sediul debitoarei) nu este în afară de orice dubiu, atâta vreme cât poartă doar semnăturile reprezentanţilor lichidatorului.
In al doilea rând, aşa cum rezultă din prevederile art. 114 alin. (1) şi art. 115 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, efectuarca inventarului necesită prezenţa debitorului numai atunci când judecătorul-sindic dispune aceasta, ceea ce nu este cazul în speţă. Omisiunea debitorului de a participa la inventariere nu duce la nulitatea inventarierii, ci la lipsirea debitorului de dreptul de a contesta inventarul.
Pe cale de consecinţă, absenţa pârâtului de la sediu nu reprezintă un impediment pentru lichidator pentru identificarea bunurilor din patrimoniul debitoarei şi preluarea lor în custodie. Aşa fiind, s-a mai constatat că enumerarea legală de către art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 a faptelor care atrag răspunderea este limitativă şi, din acest motiv, nu poate fi extinsă
prin analogie. Cu alte cuvinte, nepredarea bunurilor lichidatorului cu ocazia inventarierii şi sigilării nu numai că nu a fost dovedită, dar nici nu poate fi asimilată faptei prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 85/2006 (deturnarea sau ascunderea unei părţi din activ, care a cauzat starea de insolvenţă). Aceasta întrucât trebuie stabilită legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi starea de insolvenţă a debitorului. Or, eventuala nepredare a bunurilor, după intrarea în faliment, nu poate reprezenta o cauză a stării de insolvabilitate, starea de insolvenţă fiind instalată anterior. Lipsa activelor persoanei juridice ar putea reprezenta o premisă a ascunderii sau deturnării acestora doar în situaţia în care s-ar fi efectuat inventarierea şi s-ar fi constatat diferenţe între înregistrările contabile şi bunurile efectiv inventariate.
Faţă de cele ce preced, s-a constatat că instanţa de fond, pe baza unei greşite evaluări a materialului probator administrat, a stabilit în mod eronat situaţia de fapt şi a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale incidente [art. 138 alin. (1) lit. e) raportat la art. 998-999 C. civ.]. Aşa fiind, potrivit art. 312 alin. (3) raportat la art. 3041 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost admis recursul şi a fost modificată în tot sentinţa recurată, în sensul respingerii acţiunii în antrenare răspundere patrimonială, ca nefondată.
