Prin cererea înregistrată pe rol sub nr. ………./99/2011, reclamanta S.C. B. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu intimata DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE IAŞI:
– anularea parţială a Deciziei de impunere nr. …./11.04.2011, în ceea ce priveşte creanţa fiscală de 119.074 lei, reprezentând obligaţii fiscale suplimentare TVA, majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere aferente livrării deşeuri inox către S.C. C S.R.L.
– anularea parţială a raportului de inspecţie fiscală ……./11.04.2011, ce a stat la baza emiterii deciziei de mai sus,
– anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei nr……/30.09.2011.
În motivarea cererii sale, contestatoarea arată că, în urma unei inspecţii fiscale, organul fiscal a modificat baza de impunere asupra TVA deductibile şi colectate, stabilind o diferenţă suplimentară de TVA de 114.338 lei. Susţine contestatoarea că în mod nelegal organul fiscal a stabilit această sumă, reprezentând TVA aferent livrării de deşeuri de inox către S.C. C S.R.L.
Astfel, în fapt, mai arată reclamanta, în 2007, a achiziţionat de la V S.A. 60 de rezervoare de inox. La 6.09.2010, în baza unui contract de vânzare cumpărare, a vândut către S.C. C S.R.L. 41 de rezervoare de inox, sub formă de deşeuri de inox, pentru valoarea facturată de 465.205 lei, care a şi fost achitată de cumpărător prin ordin de plată. Operaţiunea de valorificare şi scoatere din evidenţă a rezervoarelor sub formă de deşeuri s-a făcut în baza notelor contabile din octombrie 2010. La aceste facturi, reclamanta a aplicat măsurile simplificate de determinare TVA, respectiv taxarea inversă conform dispoziţiilor art. 160 al.2 lit a din Codul fiscal. Pentru alte contracte de vânzare cumpărare cu persoane fizice, societatea a aplicat regimul normal de TVA. Organul fiscal însă a apreciat că aplicarea regimului simplificat nu a fost legală, din mai multe motive: vânzarea rezervoarelor sub formă de inox nu este justificată, deoarece asupra acestora nu s-au adus modificări; societatea contestatoare nu are ca obiect producerea şi comercializarea de deşeuri. Consideră reclamanta că a făcut corect aplicarea art. 160 Cod fiscal, produsul vândut îndeplinind condiţiile definiţiei de deşeuri prevăzute de Anexa 2 la OUG 16/2001, iar societatea fiind deţinătoare de deşeuri cu obligaţii dintre cele prevăzute de art. 5 din OUG 16/2001. Dezmembrarea, ca primă operaţiune din procesul de valorificare, s-a realizat la locul bunurilor, rezervoarele, imposibil de transportat întregi, fiind tăiate. Ulterior, acestea au fost vândute prin cântărire.
Cu privire la decizia de soluţionare a contestaţiei, arată reclamanta că intimata a emis decizia nr. ……../30.09.2011, prin care autoritatea fiscală a făcut aplicarea art. 214 al.1 Cod pr.fiscală şi a suspendat soluţionarea contestaţiei sale împotriva deciziei de impunere.
Apreciază contestatoarea că măsura suspendării nu putea fi dispusă în cauză, deoarece procedura de sesizare a organului penal nu a fost legal realizată. Astfel, în speţă, sesizarea s-a făcut invers, de la organul judiciar la organul fiscal, solicitându-se o verificare a realităţii operaţiunilor economice realizate de societate. În plus, inspecţia fiscală nu a relevat aspecte privind săvârşirea unei infracţiuni, concluziile organului fiscal neconfirmând indiciile săvârşirii unei infracţiuni.
În temeiul art. 8 al.1 şi art. 11 din Legea 554/2004, solicită contestatorul ca instanţa de judecată să dispună asupra fondului cauzei, în lipsa unei soluţii din partea organului fiscal.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine cele ce urmează:
În fapt, prin decizia nr. ……./30.09.2011, DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei societăţii S.C. B S.R.L. împotriva deciziei de impunere ……../11.04.2011, întocmită în baza raportului de inspecţie fiscală ………………./11.04.2011.
În motivarea deciziei, se arată că sunt întrunite cerinţele art. 214 al.1 Cod pr. fiscală, în sensul că între stabilirea obligaţiilor fiscale stabilite prin decizia de impunere contestate şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă, interdependenţă care constă în faptul că se pune problema realităţii operaţiunilor de vânzare a rezervoarelor de inox.
În drept, potrivit art. 205 Cod pr. fiscală, împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii.
Art. 209 Cod pr. fiscală stabileşte organele competente pentru a soluţiona contestaţia împotriva deciziilor de impunere.
Conform art. 218 al.2 Cod pr.civ, deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de administrativ competentă, în condiţiile legii.
De asemenea, potrivit art. 214 din acelaşi act normativ, suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă poate fi dispusă de organul de soluţionare competent, prin decizie motivată, atunci când: organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă sau când soluţionarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.
Coroborând situaţia de fapt expusă la textele de lege indicate, Tribunalul constată că, potrivit art. 218 al.2, este investit cu verificarea deciziei nr. ……………/30.09.2011 emise de DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE IAŞI, capetele de cerere indicate de reclamant în principal(anulare decizie de impunere şi raport de inspecţie fiscală) fiind în fapt subsidiare. Aceasta deoarece decizia de impunere, ca act administrativ fiscal, precum şi actele care au stat la baza acesteia pot şi trebuie contestate în procedura recursului administrativ reglementată la art. 205 şi urm. C. proc. fisc. şi la instanţa de contencios administrativ poate fi atacată, potrivit art. 218 C. proc. fisc., doar decizia dată de organul fiscal competent în soluţionarea contestaţiei împotriva actului administrativ fiscal de impunere. Astfel fiind, o cerere adresată direct instanţei de contencios administrativ pentru atacarea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală care a stat la baza deciziei de impunere ar fi inadmisibilă. Cum în speţă decizia nr. …………/30.09.2011 a DGFP a fost pronunţată nu pe fondul contestaţiei, ci s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei în procedura administrativă, instanţa nu poate intra în analiza deciziei de impunere sau a raportului fiscal, chiar în cazul constatării nelegalităţii deciziei ………………../30.09.2011, în acest caz instanţa putând doar trimite contestaţia la organul competent pentru a se pronunţa pe fond.
Verificând decizia …………./30.09.2011, respectiv condiţiile prevăzute de lege pentru a opera suspendarea, se constată că, în baza art. 214 Cod pr.fiscală, ea se dispune de organul fiscal în anumite condiţii: dacă există indiciile săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă şi printr-o decizie motivată.
Cu privire la prima condiţie, art. 214 Cod pr fiscală face referire la o sesizare a organelor în drept de către organul care a efectuat controlul, sesizare despre care contestatoarea afirmă că nu este legal realizată(conform cu art. 108 Cod pr.fiscală).
Tribunalul constată că în speţă sesizarea organelor de cercetare penală nu s-a realizat de organul de control, ci organele de cercetare penală au încunoştiinţat DGFP despre existenţa unor acte premergătoare începerii urmăririi penale cu privire la anumite infracţiuni, în vederea verificării anumitor aspecte, indicând totodată că „există suspiciuni că aceste rezervoare au fost achiziţionate la un preţ subevaluat şi că operaţiunile ulterioare sunt fictive”. Prin urmare, întrucât sesizarea nu s-a făcut de organul de control fiscal, nu sunt incidente dispoziţiile art. 108 Cod pr.fiscală privind legalitatea sesizării. Problema care se pune în speţă nu este de nelegalitate a sesizării, ci dacă suspendarea poate fi dispusă şi în cazurile în care sesizarea organelor penale este făcută de altcineva decât organul de control fiscal.
Chiar şi în acest caz, organul fiscal are posibilitatea de a dispune suspendarea procedurii de soluţionare dacă apreciază motivat că există o legătură puternică între pretinsele infracţiuni cercetate şi soluţia care se poate pronunţa în contestaţie, în acest sens fiind şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie(decizia 143/16.01.2008).
Tribunalul, verificând dacă decizia organului fiscal este motivată şi dacă există o legătură suficient de puternică între faptele presupus a fi săvârşite de administratorii societăţii şi împrejurările de fapt ale contestaţiei, observă că decizia contestată este motivată în fapt şi în drept şi că în faţa organelor de cercetare penală se pune problema determinării realităţii tranzacţiilor făcute de societate privind rezervoarele de inox(fila 106). Astfel, se constată că prin decizia de impunere se impută contestatoarei că a aplicat greşit dispoziţiile art. 160 Cod fiscal, întrucât nu a evidenţiat şi colectat TVA la tranzacţiile efectuate cu partenerul S.C. C S.R.L., ci a aplicat metoda taxării inverse, fiind vorba de deşeuri. Or, în cazul în care în faţa organelor penale se va constata că aceste vânzări nu sunt reale, nu se mai pune problema analizei contestaţiei pe fond, dacă a aplicat sau nu corect art. 160, pentru că nu mai există tranzacţie. Susţine contestatoarea de asemenea că organul fiscal şi-a expus un punct de vedere cum că vânzările sunt reale. Din înscrisurile aflate în documentaţie rezultă că intimata a efectuat cercetări asupra acestor aspecte, inclusiv prin verificări încrucişate, dar nu a concluzionat în sensul realităţii vânzărilor, aceasta fiind de competenţa organelor în drept după analizarea întregului probatoriu al dosarului penal.
Prin urmare, Tribunalul apreciază că în mod corect organul de control, aşteptând soluţia organului de cercetare penală cu privire la indiciile săvârşirii unei infracţiuni, a suspendat soluţionarea procedurii. Pentru aceste motive, instanţa va respinge contestaţia formulată.
