Codul de procedură civilă – art. 3
O.U.G. nr. 34/2006 – art. 3, art. 286
Procesele şi cererile privind actele autorităţilor contractante, acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică se soluţionează în primă instanţă de către tribunalul în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante, cu excepţia litigiilor privind procedurile de atribuire de servicii şi/sau lucrări aferente infrastructurii de transport de interes naţional, care se soluţionează în primă instanţă de către Curtea de Apel Bucureşti.
Demersul judiciar al reclamantei prin care aceasta urmăreşte obligarea autorităţii pârâte să-şi execute obligaţiile asumate prin contractul de achiziţie publică încheiat este de competenţa exclusivă a instanţelor de judecată de drept comun şi nu a unui tribunal arbitral, chiar dacă arbitrajul este organizat de o instituţie permanentă de arbitraj. Aceasta, pentru că scopul urmărit de legiuitor este de a proteja interesul public care stă la baza încheierii contractelor de achiziţie publică şi de a sustrage respectivele contracte de la posibilitatea intervenţiei unor organe private, care să stabilească legalitatea şi temeinicia acestor acte juridice.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 1691 din 27 septembrie 2011, dr. C.B.N.
Prin sentinţa comercială nr. 826/PI din 5 aprilie 2011 pronunţată în dosarul nr. 516/30/2010 Tribunalul Timiş a respins excepţia de necompetenţă, precum şi acţiunea în anulare formulată de reclamanta S.C. S S.R.L. Braşov în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna R.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs societatea reclamantă, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu motivarea că hotărârea atacată a fost pronunţată fără dezlegarea fondului, ca efect al încălcării principiului liberului acces la un tribunal independent şi imparţial prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., Tribunalul Timiş nejudecând potrivit principiului fundamental al legalităţii şi imparţialităţii faţă de justiţiabili. De asemenea, hotărârea este contrară practicii anterioare a instanţei, întrucât în dosarul nr. 11318/30/2010, în care societatea a fost parte, prin sentinţa comercială nr. 744/PI/15.03.2011 tribunalul a ajuns la o soluţie diametral opusă celei criticate, în sensul că o instanţă arbitrală este competentă a soluţiona pe fond un litigiu având ca obiect achiziţii ale respectivei autorităţi în care una din părţi are calitatea de purtător al autorităţii publice.
Prin decizia civilă nr. 1691 din 27 septembrie 2011 Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat recursul formulat de reclamanta S.C. S S.R.L. Braşov împotriva sentinţei comerciale nr. 826/PI din 5 aprilie 2011 a Tribunalului Timiş.
Pentru a pronunţa această soluţie Curtea a reţinut că în speţă nu este incident cazul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304, hotărârea tribunalului de respingere a acţiunii în anularea hotărârii arbitrale prin care Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara, în urma admiterii excepţiei de necompetenţă materială, a dispus închiderea procedurii arbitrale iniţiate de reclamanta S.C. S S.R.L. Braşov, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna R, prin care aceasta urmărea obligarea celei din urmă la plata unor sume de bani derivând din acordul de furnizare nr. 074367/17.10.2008, în temeiul căruia reclamanta, în calitate de prestator, a furnizat pârâtei, în calitate de beneficiar, servicii de licenţiere neexclusivă a aplicaţiei „S.E.A. – Sistem Electronic de Arhivare şi Management Electronic Integrat al Documentelor”, precum şi echipamentul tehnic aferent infrastructurii necesare funcţionării acesteia în bune condiţii, nefiind lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, cum nejustificat susţine recurenta.
Astfel, în mod corect şi în acord cu dispoziţiile legale incidente prima instanţă a reţinut că, dat fiind faptul că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate pe încheierea între părţi a unui contract de achiziţie publică, conform procedurii speciale reglementate de O.U.G. nr. 34/2006, care, în art. 286 alin. (1), prevede că toate cererile şi procesele referitoare la contractele încheiate conform acestui act normativ se soluţionează de către instanţele statale, fiind dată în competenţa exclusivă a instanţelor de judecată soluţionarea respectivelor litigii, scopul legii fiind acela de a proteja interesul public care stă la baza încheierii contractelor de achiziţie publică, de a le sustrage de la posibilitatea intervenţiei unor organe private care să stabilească legalitatea şi temeinicia acestor acte, acţiunea în anulare este neîntemeiată, prin invocarea deciziilor C.E.D.O. cu referire la interese private şi nu la acte juridice ce implică interesul public, reclamanta nefiind lezată în dreptul de acces liber la justiţie, ci, dimpotrivă, prin constatarea necompetenţei sale materiale, tribunalul arbitral a trimis-o „la justiţie”, oferindu-i posibilitatea ca litigiul să fie soluţionat de o instanţă de judecată competentă.
Ca o primă constatare, se impune a se reţine faptul că recurenta nu a contestat în vreun fel natura juridică de contract de achiziţie publică a acordului de furnizare nr. 074367/17.10.2008, pe care se întemeiază pretenţiile sale materiale.
În al doilea rând, trebuie avut în vedere că, la data sesizării tribunalului arbitral (26 octombrie 2009 – data poştei), la art. 3 lit. b) din O.U.G. nr. 34/2006, modificată, se prevedea că termenul de „acord-cadru” semnifică înţelegerea scrisă intervenită între una sau mai multe autorităţi contractante şi unul sau mai mulţi operatori economici, al cărei scop este stabilirea elementelor/condiţiilor esenţiale care vor guverna contractele de achiziţie publică ce urmează a fi atribuite într-o perioadă dată, în mod special în ceea ce priveşte preţul şi, după caz, cantităţile avute în vedere. De asemenea, prin „contract de achiziţie publică” se înţelege contractul care include şi categoria contractului sectorial, astfel cum este definit la art. 229 alin. (2), cu titlu oneros, încheiat în scris între una sau mai multe autorităţi contractante, pe de o parte, şi unul sau mai mulţi operatori economici, pe de altă parte, având ca obiect execuţia de lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de servicii, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă [art. 3 lit. f)].
Cum contractele de achiziţie publică sunt fie contracte de lucrări, fie contracte de furnizare, fie contracte de servicii (art. 31 din ordonanţă), este în afară de orice dubiu că acordul de furnizare nr. 074367/17.10.2008, în temeiul căruia reclamanta, în calitate de prestator, a furnizat pârâtei, în calitate de beneficiar, servicii de licenţiere neexclusivă a aplicaţiei „S.E.A. – Sistem Electronic de Arhivare şi Management Electronic Integrat al Documentelor”, precum şi echipamentul tehnic aferent infrastructurii necesare funcţionării acesteia în bune condiţii reprezintă un contract de achiziţie publică, căruia i se aplică dispoziţiile O.U.G. nr. 34 din 19 aprilie 2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii.
În al treilea rând, cum prin art. 286 din Secţiunea a 9-a din acest act normativ (în forma în vigoare la data înregistrării cererii introductive), intitulată „Soluţionarea litigiilor în instanţă”, se prevede în mod expres că procesele şi cererile privind actele autorităţilor contractante, acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică se soluţionează în primă instanţă de către secţia de administrativ şi fiscal a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante, cu excepţia litigiilor privind procedurile de atribuire de servicii şi/sau lucrări aferente infrastructurii de transport de interes naţional, care se soluţionează în primă instanţă de către Curtea de Apel Bucureşti, este în afară de orice dubiu că demersul judiciar al reclamantei recurente prin care aceasta urmăreşte obligarea autorităţii pârâte să-şi execute obligaţiile asumate prin contractul de achiziţie publică încheiat este de competenţa exclusivă a instanţelor de judecată de drept comun şi nu a unui tribunal arbitral, chiar dacă arbitrajul este organizat de o instituţie permanentă de arbitraj, cum este cazul în speţă. Aceasta, pentru că scopul urmărit de legiuitor este de a proteja interesul public care stă la baza încheierii contractelor de achiziţie publică şi de a sustrage respectivele contracte de la posibilitatea intervenţiei unor organe private (cum este în materie de arbitraj), care să stabilească legalitatea şi temeinicia acestor acte juridice.
Nu în ultimul rând, deşi este adevărat că printr-o hotărâre anterioară Tribunalul Timiş (chiar acelaşi judecător) a pronunţat o soluţie contrară, prin care a considerat că, faţă de pactul comisoriu introdus de părţi la art. 8 lit. b) din contractul de achiziţie publică, prin care acestea au stabilit expres competenţa de soluţionare a oricărui litigiu patrimonial şi/sau nepatrimonial decurgând din/sau în legătură cu acesta în favoarea Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara, de un singur arbitru numit de Preşedintele Curţii, în conformitate cu Regulamentul şi regulile de procedură arbitral, cu motivarea că, raportat la dispoziţiile O.U.G. nr. 76/2010, de modificare şi completare a O.U.G. nr. 34/2006, care la art. 286 introduce alin. (11) prin care se modifică competenţa de soluţionare în primă instanţă a proceselor şi cererilor privind achiziţii publice în favoarea secţiei comerciale a tribunalului, obiectul cererii reclamantei având caracter comercial, este aplicabilă clauza compromisorie cu referire la competenţa liber aleasă de către părţi în favoarea arbitrajului comercial, această împrejurare nu poate determina, prin ea însăşi, admiterea recursului pendinte. Pe de o parte, pentru că partea nemulţumită de soluţia anterioară putea să declare recurs împotriva sentinţei comerciale nr. 744/PI/15.03.2011 pronunţată în dosarul nr. 11318/30/2010 şi astfel să solicite instanţei superioare să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii tribunalului, lucru care, din actele de la dosar, rezultă că nu s-a întâmplat. Pe de altă parte, este posibil ca în cadrul aceleiaşi instanţe de fond (aşa cum este Tribunalul Timiş în această materie, în condiţiile art. 365 din Codul de procedură civilă) să existe hotărâri contradictorii, fiind în atributul instanţelor de control judiciar să remedieze asemenea situaţii şi să modifice soluţiile eronate, după cum este posibil ca acelaşi judecător, constatând că într-o anumită materie a pronunţat o soluţie greşită, să-şi schimbe din proprie iniţiativă „practica” şi să pronunţe o soluţie contrară celor anterioare (evident că nu este admisibil ca asemenea modificări de poziţie să aibă loc în mod succesiv, pentru că denotă fie o inconsecvenţă nepermisă din partea judecătorului în cauză, fie alte probleme ce pot face obiectul inspecţiei judiciare).
Invocarea Hotărârii C.E.D.O. din 6 decembrie 2007 în cauza Beian împotriva României nu poate determina o altă concluzie pentru că situaţiile nu sunt identice, nici chiar similare, în cauza menţionată reţinându-se că, în lipsa unui mecanism capabil să asigure coerenţa practicii în cadrul celei mai înalte instanţe interne, aceasta a ajuns să pronunţe, uneori chiar în aceeaşi zi, decizii diametral opuse cu privire la domeniul de aplicare a Legii nr. 309/2002. Desigur, divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă în raza lor teritorială. Cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este tocmai să regleze aceste contradicţii de jurisprudenţă (Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii împotriva Franţei [MC], nr. 24.846/94 şi 34.165/96 la 34.173/96, & 59, C.E.D.O. 1999-VII), rol care, în privinţa reclamantului, nu a fost asigurat, ceea ce a determinat concluzia judecătorilor de la Strasbourg că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti se află la originea respectivelor divergenţe profunde şi persistente în timp şi că această diferenţă de tratament nu s-a bazat pe vreo justificare obiectivă şi rezonabilă.
Or, în speţa de faţă, pe de o parte, dreptul invocat de reclamantă nu a fost negat de către prima instanţă, care nu a făcut altceva decât să confirme soluţia tribunalului arbitral care s-a dezînvestit, îndrumând partea să se adreseze instanţei de judecată competentă, care se va pronunţa în legătură că pretenţiile sale materiale, iar pe de altă parte, este vorba de o simplă divergenţă de jurisprudenţă a primei instanţe, care este consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond şi nu de neîndeplinirea de către instanţa de control judiciar a rolului său de a modifica soluţiile nelegale şi netemeinice ale judecătorilor fondului şi, implicit, de a regla practica neunitară a instanţelor din raza lor de competenţă.
