Lichidatorul judiciar al debitoarei SC A. SRL , a chemat în judecată pe L.M., P.G. O. şi S. A. pentru a se constata nulitatea actelor de vânzare cumpărare succesive, încheiate între cei trei pârâţi şi înfiinţarea sechestrului asigurător asupra autoturismului Dacia 1310, cu număr de înmatriculare OT 29 ERA.
În motivarea acţiunii s-a arătat că primul pârât a vândut cu rea-credinţă autoturismul, cunoscând că există cerere de extindere a răspunderii sale. Ulterior, pârâtul P.G. O. a vândut acelaşi autoturism celui de-al treilea pârât. A fost indicat temeiul de drept al acţiunii, ca fiind dispoziţiile art.42 şi 44 din Legea 64/1995.
Prin sentinţa nr.553 din 06.09.2004, pronunţată de judecătorul-sindic, s-a admis acţiunea, s-a dispus anularea contractelor succesive de vânzare-cumpărare încheiate la 04.03.2003, respectiv 09.03.2003 şi a fost obligat pârâtul SA să restituie averii debitoarei SC A. SRL autoturismul Dacia 1310 sau pârâtul P. G.O., contravaloarea autoturismului de 2000 euro. S-a instituit sechestrul asigurător asupra autoturismului.
S-a apreciat că în speţă sunt incidente dispoziţiile art.44 din Legea 64/1995, actele fiind încheiate în dauna drepturilor creditorilor. Sechestrul asigurător s-a instituit pentru prevenirea unei pagube iminente, produsă printr-o eventuală înstrăinare a autoturismului.
Împotriva sentinţei au declarat recurs pârâţii S.A. şi P.G.O. invocând în esenţă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.3 C.p.civ. şi anume faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei alte instanţe – tribunalul judecând cereri în materie comercială al căror obiect este de peste 1 miliard lei, aşa încât competenţa aparţine în primă instanţă judecătoriei.
Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.3 C.p.civ. este fondat pentru următoarele considerente:
Dispoziţiile Legii 64/1995 se aplică debitorilor împotriva cărora s-a deschis procedura instituită de acest act normativ, iar în dosarul nr.95/F/1997, debitor este SC A. SRL Slatina, şi nu persoanele fizice, asociaţi ai debitoarei.
De altfel, legea a prevăzut chiar şi în cazul societăţilor comerciale cu răspundere nelimitată că, deschiderea procedurii împotriva unei astfel de societăţi, nu va fi considerată ca fiind făcută şi împotriva asociaţilor (art.27 alin.1, actualmente art.34 alin.1 din Legea 64/1995-R2).
Prin urmare, debitor al procedurii falimentului nu poate fi considerată persoana fizică LM, asociat cu răspundere limitată al societăţii debitoare.
Actele juridice încheiate de acesta cu privire la propriul patrimoniu, sunt de natură civilă, iar autoturismul a fost proprietatea persoanei fizice L. M., şi nu al societăţii comerciale, situaţie ce rezultă din contractul de vânzare cumpărare, aflat la fila 3 – dosar fond.
Actele juridice încheiate de asociatul unei supuse procedurii, nu intră în categoria celor prevăzute în secţiunea a 3-a, capitolul III din Legea 64/1995, pentru simplul motiv că acesta nu este debitor în procedură.
Se constată că şi reclamantul a indicat în acţiunea introductivă că actele atacate sunt acte civile, şi nu comerciale, natura juridică a acestora determinând şi competenţa instanţei de judecată.
Prin voinţa legiuitorului (art.11 lit.e din Legea 64/1995-R2), aparţin competenţei judecătorului-sindic judecarea acţiunilor introduse de administrator sau lichidator pentru anularea unor transferuri de bunuri, încheiate de către debitor.
În situaţia în care asociatul unei societăţi comerciale a avut una dintre calităţile prevăzute la art.137 din Legea 64/1995-R2,- administrator, director, cenzor – şi în condiţiile legii, s-a antrenat răspunderea acestuia, ceea ce nu rezultă din actele dosarului – atunci se poate analiza dacă actele încheiate de acesta sunt în frauda creditorilor, altminteri, patrimoniul asociatului este distinct de cel al debitorului supus falimentului.
Acţiunea prin care sunt atacate actele încheiate de persoana fizică cu privire la patrimoniul său, în situaţia în care acesta a fost obligat să suporte o parte din pasivul debitorului, potrivit art.137-140 din legea republicată, aparţin jurisdicţiei civile, competenţa în primă instanţă fiind a judecătoriei şi nu a judecătorului-sindic.
Aşadar, hotărârea recurată s-a dat cu încălcarea competenţei alte instanţe, şi în aceste condiţii este de prisos a mai fi analizate celelalte critici formulate de recurenţi.
În temeiul art. 304 pct. 3 coroborat cu art.312 alin 1 şi 3 C.p.civ., s-a admis recursul declarat de S.A. şi P. G. O., s-a casat sentinţa şi s-a trimis cauza spre judecare instanţei competente, Judecătoria Slatina.
Cu ocazia judecării pe fond, instanţa va analiza îndeplinirea condiţiilor necesare admiterii unei acţiuni revocatorii, întemeiată pe dispoziţiile art.975 C.civ.
