Legea nr. 31/1990, art. 222 alin. (1) lit. a), art. 227 lit. e)
Articolul 222 lit. a) se referă la executarea obligaţiei de aport şi nu la naşterea acestei obligaţii, executarea nefiind concomitentă cu asumarea obligaţiei aşa încât art. 222 alin. (1) lit. a) îşi are propriul conţinut şi aplicabilitate fără ca prin interpretare să se poată lărgi sfera domeniului avut în vedere de legiuitor adăugând la acesta şi alte contribuţii ale asociaţilor, care deşi necesare la realizarea obiectului de activitate nu-şi găsesc corespondent
într-o convenţie.
In acest context, împrumuturile pe care părţile şi le-au propus să le acorde societăţii nu se confundă cu aportul la capital aşa încât, în speţă, regulile prevăzute de art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea societăţilor comerciale nu pot fi extinse şi la alte situaţii decât cele prevăzute de lege. Din acest punct de vedere, întemeiat s-a respins acţiunea reconvenţională, depunerea aportului neputându-se confunda cu neparticiparea la activitatea societăţii, în mod egal, cu sume de bani pentru realizarea obiectului de activitate.
în ce priveşte dizolvarea societăţii în temeiul neînţelegerilor dintre asociaţi, neinvocată în faţa instanţei, ca motiv separate, nu poate fi admisă pe considerentul caracterului enunţiativ al enumerării art. 222. Chiar şi dacă s-ar admite acest caracter, neînţelegerile grave dintre asociaţi îşi găsesc răspunsul, în ce priveşte funcţionarea societăţii, în dispoziţiile art. 227 alin. (1) lit. e) expres prevăzute pentru astfel de situaţii, care nu pot fi asimilate sau adăugate la cazurile de excludere.
I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1611 din 7 mai 2010,
Reclamanta M.M.V. a solicitat Tribunalului Vâlcea, Secţia comercială, să pronunţe o sentinţă prin care să dispună excluderea pârâtei M.V. din societatea T. SRL Râmnicu Vâlcea motivând că aceasta din urmă o împiedică să ia parte la administrarea societăţii şi se foloseşte de semnătura socială şi de capitalul social în interes propriu comiţând fraude în dauna societăţii.
La rândul său pârâta M.V. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat instanţei să dispună excluderea reclamantei din societate pentru nedepunerea în totalitate a capitalului social. A mai susţinut că reclamanta dezvoltă o afacere proprie de familie în SC C.P.
SRL unde deţine 70% din capital. In faţa instanţei de fond, reclamanta şi pârâta şi-au combătut reciproc susţinerile, prima invocând faptul că a finanţat activitatea societăţii cu o sumă care nu a apărut în actele contabile şi că pârâta şi-a continuat activitatea de una singură fară să-i permită accesul în societate iar cea de-a doua, invocând faptul că a
depus capitalul social. In privinţa staţiei de pietriş, reclamanta a invocat şi proasta gestionare a acesteia pentru motivul că pentru finanţare pârâta a cheltuit mai mult decât pentru o staţie nouă şi că astfel a diminuat capitalul în interes propriu. Pârâta a combătut susţinerile reclamantei în legătură cu finanţarea obiectivului realizată din vânzarea „la negru’’ a producţiei.
Litigiul a fost soluţionat prin sentinţa nr. 340 din 2 martie 2009 prin care Tribunalul ca primă instanţă a respins cererea principală formulată de M.M.V., a admis cererea reconvenţională formulată de M.V., a dispus excluderea reclamantei din societate, şi atribuirea părţilor sociale în totalitate, pârâtei.
In argumentarea soluţiei, Tribunalul, pe baza expertizelor administrate în cauză a reţinut că deşi părţile în proces s-au angajat la un aport egal pentru realizarea investiţiei, pârâta a contribuit cu 90% iar reclamanta doar cu 10% din valoarea staţiei de sortare. Instanţa, faţă de aceste constatări a înlăturat susţinerea reclamantei privind denaturarea de către pârâtă a costurilor pentru finanţare, concluziile bazându-se pe expertiza tehnică prin care cheltuielile reale au fost determinate la suma de 536.425 lei. Tribunalul a constatat şi faptul că părţile în proces nu au stabilit o limită convenţională a cheltuielilor în momentul asocierii. Au mai fost înlăturate şi susţinerile reclamantei în legătură cu vânzarea producţiei de către pârâtă fară acte contabile apreciindu-se în final că reclamanta a abandonat fară motiv întemeiat colaborarea cu pârâta, astfel că s-au considerat incidente prevederile art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, consecinţa fiind excluderea din societate
a reclamantei. In fine, tribunalul deşi admite că reclamanta a fost înde
părtată de la conducerea societăţii reţine totuşi că această îndepărtare s-a produs la circa un an după ce reclamanta sistase plata sumelor cu titlu de contributie investitională. In aceste condiţii a stabilit că exclu-
derea reclamantei intră sub incidenţa art. 222 lit. a) din Legea nr. 31/1990 şi implicit că este nefondată cererea principală privind excluderea pârâtei din societate.
împotriva sentinţei nr. 340 din 2 martie 2009 a declarat apel reclamanta M.M.V. prin care, în esenţă, a criticat soluţia pentru confuzia instanţei de apel între noţiunea de aport şi cea de contribuţie la desfăşurarea activităţii societăţii cât şi pentru neobservarea situaţiei de fapt în legătură cu refuzul său de a contribui la investiţiile din societate cauzat de comportarea pârâtei care s-a opus auditului pe care l-a propus în condiţiile în care soţul acesteia administra societatea comercializând producţia fără documente.
Prin decizia nr. 72 pronunţată la data de 24 iunie 2009, Curtea de Apel Piteşti, Secţia comercială, a admis apelul reclamantei M.M.V. şi a schimbat în parte sentinţa nr. 340 din 2 martie 2009, în sensul respingerii cererii reconvenţionale menţinând în rest dispoziţiile sentinţei de respingere a cererii principale.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că sunt întemeiate criticile în legătură cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 222 alin. (1) lit. a)
din Legea nr. 31/1990. In concret, Curtea a stabilit că aportul social este numai valoarea aportată de fiecare asociat conform obligaţiilor asumate prin actul constitutiv în timp ce împrumutul acordat societăţii reprezintă acordul părţilor de a finanţa societatea. Faţă de prevederile art. 222 lit. a) din Legea nr. 31/1990 şi art. 7 alin. (1) lit. d) din actul constitutiv, instanţa de apel a stabilit că admiterea cererii reconvenţionale este greşită în timp ce respingerea cererii principale este corec-
tă. In sensul concluziilor de mai sus, Curtea de Apel a reţinut că reclamanta nu a respectat convenţia încheiată cu pârâta privind finanţarea societăţii pentru realizarea staţiei de sortare a pietrişului şi că faptele
pârâtei nu sunt de natură să ducă la excluderea sa din societate. In acelaşi timp, Curtea a avut în vedere şi dispoziţiile art. 222 alin. (1) lit. d) potrivit cărora asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social poate fi exclus din societate. După analiza împrejurărilor invocate în sprijinul solicitării de excludere din societate, Curtea de Apel a ajuns la concluzia că accesul la actele contabile nu constituie o fraudă în dauna societăţii în sensul textului câtă vreme pârâta a notificat-o pe reclamantă cerându-i să colaboreze la funcţionarea societăţii.
împotriva decizici nr. 72 pronunţată la 24 iunie 2009 de Curtea de Apel Piteşti a declarat recurs, pârâta M.V., care a susţinut nelegalitatea deciziei recurate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitându-i
înaltei Curţi să admită recursul şi să modifice decizia în sensul respingerii apelului promovat de pârâta M.M.V.
In argumentarea motivului invocat, recurenta a arătat că soluţia Curţii de Apel s-a dat cu aplicarea greşită a art. 222 din Legea nr. 31/1990. Potrivit recurentei excluderea este văzută ca o sancţiune firească pentru refuzul conlucrării dintre asociaţi şi numai atunci când acest refuz este imputabil asociatului. Motivele de excludere nu sunt limitate la cele prevăzute de art. 222 din Legea societăţilor comerciale aşa încât instanţa de apel trebuia să aibă în vedere şi alte împrejurări invocate nu doar nevărsarea aportului. Instanţa trebuia să aibă în vedere, potrivit recurentei, şi neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii, art. 227 alin. (1) lit. e) fiind un temei suficient pentru excluderea asociaţilor în măsura în care o atare soluţie ar debloca activitatea socială fără a compromite dimensiunile patrimoniului social. Un asemenea motiv, a arătat în continuare recurenta, a fost invocat în cererea reconvenţională prin care s-a motivat că reclamanta a refuzat să-şi îndeplinească obligaţiile statutare prevăzute de art. 20 din actul constitutiv, acesta constituind un motiv primordial al neînţelegerilor dintre părţi şi suficient pentru excluderea din societate. Din probatoriul administrat rezultă că neînţelegerile dintre asociaţi au creat o situaţie de necontestat în ce priveşte imposibilitatea de conlucrare pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii. Singura soluţie viabilă pentru realizarea scopului societar este, în opinia autoarei, excluderea asociatului care s-a depărtat de scopul asocierii.
Cu referire la interpretarea art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, recurenta a susţinut că interpretarea, oricare ar fi ea, în sens larg sau numai cu privire la aportul la capitalul social în mod necesar duce la obligaţia de vărsare a aportului pentru realizarea obiectului de activitate, iar dacă s-ar reţine numai excluderea pentru nedepunerea capitalului social, art. 222 alin. (1) lit. a) ar fi lipsit de efecte.
Intimata prin întâmpinare a combătut susţinerile recurentei apreciind că a fost bine calificată noţiunea de aport la capitalul social de către instanţa de apel, că în lipsa unui acord între părţi nu se pot face aprecieri în legătură cu participarea sa la buna funcţionare a societăţii
din moment ce nu s-a stabilit o anume contribuţie. In privinţa neînţelegerilor care s-au ivit între asociaţi, intimata consideră că acestea nu sunt de natură să împiedice realizarea obiectului de activitate. S-a demonstrat, în opinia intimatei, că neînţelegerile au fost determinate
de scopul urmărit de recurentă de a o înlătura din societate şi consideră că, după ce se va stabili situaţia împrumuturilor făcute societăţii de către recurentă pentru a da aparenţa unui aport mai substanţial, este posibil ca una dintre cele două asociate să se retragă sau ca ambele asociate să revină la sentimentele iniţiale care au determinat asocierea, acesta constituind şi motivul pentru care nu a declarat recurs.
Recursul este nefondat.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Recurenta a invocat ipoteza a doua a acestui motiv considerând că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a art. 222 din Legea nr. 31/1990.
In raport de aceste dispoziţii puse în discuţie în faţa înaltei Curţi, se va analiza dacă instanţa de apel recurgând la textele de lege aplicabile litigiului le-a dat o greşită interpretare sau dacă faptele reţinute au fost calificate în raport de exigenţa textelor de lege.
1. Dispoziţia legală care a constituit temeiul cererii reconven-ţionale art. 222 lit. a) din Legea societăţilor comerciale stabileşte că: „Poate fi exclus din societatea cu răspundere limitată (a) asociatul care, pus în întârziere nu aduce aportul la care s-a obligat”.
Abordarea dispoziţiilor mai sus redate, în privinţa aplicării lor vizează două aspecte:
a) înţelesul noţiunii de aport; b) extinderea cazurilor de excludere prevăzute de art. 222 prin includerea neînţelegerilor dintre asociaţi prevăzute de art. 227 alin. (1) lit. e) din legea societăţilor comerciale.
Din perspectiva analizei propuse, noţiunea de aport vizează obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială care poate fi în numerar sau în natură. Ca element specific al pactului societar, aportul la capital constituie în acelaşi timp şi măsura drepturilor şi răspunderilor ce le revin asociaţilor în societatea cu răspundere limitată. Această obligaţie sub aspectul întinderii şi formelor în care se realizează poate fi calificată ca fiind convenţională, iar sub aspectul neîndeplinirii obligaţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 222 din legea societăţilor comerciale, sancţiunea excluderii poate fi calificată ca fiind legală.
Cu referire la ultima calificare, art. 222 lit. a) din Legea nr. 31/1990 este edificator întrucât introduce între formele de excludere din societate şi neîndeplinirea obligaţiei de aport pe care recurenta a invocat-o în sprijinul cererii formulată împotriva asociatei M.M.V. Recurenta sub cuvânt că noţiunea de aport la care face trimitere art. 222 lit. a) din legea societăţilor comerciale nu se referă strict la noţiunea de aport la
capital, considcră că această noţiune este mult mai generală şi că ar include orice contribuţie la realizarea obiectului de activitate.
Aserţiunea recurentei nu va fi reţinută întrucât aportul la capitalul social este distinct de orice altă „contribuţie” pe care asociaţii ar putea să o stabilească în scopul realizării obiectului de activitate. Această concluzie se desprinde din dispoziţiile art. 7 şi urm. din Legea societăţilor comerciale observând totodată în legătură cu această noţiune şi faptul că obligaţia de aport constituie o componentă legală a actului constitutiv. Este neîndoielnic faptul că în scopul realizării obiectului de activitate şi pentru ca pactul societar să aibă finalitate, asociaţii pot în mod convenţional să prevadă şi alte modalităţi de participare la realizarea activităţii societăţii determinând în mod concret obligaţiile ce le revin. Nu trebuie trecut însă peste un aspect esenţial pe care recurenta nu l-a avut în vedere şi anume că expresia valorică a aporturilor pe care asociaţii le aduc la înfiinţarea societăţii, care constituie în realitate capitalul social, este o importantă sursă de finanţare a societăţii şi că în raport de amplitudinea activităţii comerciale propusă prin actul de înfiinţare, potrivit principiului libertăţii contractuale, asociaţii pot să determine mărimea capitalului social, dar şi alte obligaţii care sunt asumate expres.
In alte cuvinte, acesta este contextul în care la constituirea societăţii se determină contribuţia fiecărui asociat la formarea capitalului
social. In fine, depunerea aportului este şi un criteriu de determinare, de cuantificare a celorlalte drepturi şi obligaţii care decurg din calitatea de asociat.
Revenind la susţinerea recurentei privind învoiala părţilor de a
depăşi contribuţia la capital, înalta Curte reţine pornind de la fundamentul societar care este actul constitutiv, că în adevăr, părţile se pot învoi să stabilească şi alte „contribuţii” în scopul de a realiza obiectul de activitate. Numai că, în speţă, o astfel de învoială nu a existat iar art. 20 din actul constitutiv prin care s-au stabilit îndatoririle administratorului de a face toate operaţiunile pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate nu concretizează afirmaţia recurentei în legătură cu un „aport” suplimentar asumat care să constituie temei pentru analiza motivului de excludere invocat. Şi în ipoteza în care s-ar admite punctul său de vedere în legătură cu extinderea noţiunii de aport, înţelegând în accepţiunea largă,,aportul la realizarea activităţii” şi nu aportul la capital, afirmaţia nu se fundamentează pe o convenţie concretă a asociatelor care să fie opusă cu putere de lege.
Revenind şi la cazurile de excludere prevăzute de art. 222 din Legea societăţilor comerciale cu referire la motivul prevăzut la lit. a),
înalta Curte, faţă de punctul de vedere al recurentei potrivit căruia interpretare restrictivă a aportului ar lipsi de eficienţă aceste dispoziţii, va reţine mai întâi că societatea comercială este sub raport convenţional, produsul acordului de voinţă al asociaţilor aşa încât sancţiunea excluderii trebuie privită ca o reziliere parţială a actului constitutiv care implică dezacordul societar iar cauzele acestui dezacord nu sunt independente de analiza împrejurărilor care îl privesc pe asociatul
culpabil (cu excepţiile prevăzute de acelaşi art. (j). In raport de această observaţie trebuie reţinut că doctrina şi practica au admis că excluderea de la pct. (a), invocată în cauză, vizează nedepunerea aportului la capital privită ca obligaţie legală reglementată de art. 91 din Legea societăţilor comerciale, dovadă fiind condiţiile impuse pentru determinarea asociatului de a-şi îndeplini obligaţia de depunere constând în punerea în întârziere şi în aplicarea sancţiunilor prevăzute de art. 65 alin. (2) din aceeaşi lege. Ca sancţiune societară cu referire strictă la depunerea aportului la capital aceasta nu-şi găseşte aplicare în speţă aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, care implicit a avut în vedere faptul că excluderea din societate are un impact important asupra vieţii societare întrucât produce modificarea actului constitutiv, restructurarea patrimoniului social şi modificarea structurii asociative.
Este evident că art. 222 lit. a) se referă la executarea obligaţiei de aport şi nu la naşterea acestei obligaţii, executarea nefiind concomitentă cu asumarea obligaţiei aşa încât art. 222 alin. (1) lit. a) îşi are propriul conţinut şi aplicabilitate fară ca prin interpretare să se poată lărgi sfera domeniului avut în vedere de legiuitor adăugând la acesta şi alte contribuţii ale asociaţilor, care deşi necesare la realizarea obiectului de activitate nu-şi găsesc corespondent într-o convenţie.
Rezumând argumentele de mai sus se va reţine că împrumuturile pe care părţile şi le-au propus să le acorde societăţii nu se confundă cu aportul la capital aşa încât, în speţă regulile prevăzute de art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea societăţilor comerciale nu pot fi extinse şi la alte situaţii decât cele prevăzute de lege.
2. Neînţelegerile grave dintre asociaţi şi invocarea art. 227 alin. (1) lit. e) ca suficient şi necesar pentru excluderea din societate
Prima observaţie care trebuie făcută în legătură cu această critică vizează faptul că nu a constituit temei în cererea reconvenţională formulată de recurentă pentru excluderea din societate a intimatei.
In al doilea rând trebuie remarcat faptul că art. 227 lit. e) se găseşte în lege la capitolul „Dizolvarea societăţilor” ca un caz de dizolvare care se dispune prin hotărârea Tribunalului, la cererea unui asociat
„pentru motive temeinice precum neînţelegerile grave dintre asociaţi care împiedică funcţionarea societăţii”.
Aşadar, aceste dispoziţii pun în valoare caracterul judiciar al altei sancţiuni care vizează o altă instituţie, dizolvarea şi nu excluderea din societate.
In acord cu observaţiile de mai sus se impune şi sublinierea că analiza motivelor de excludere a fost făcută de instanţa de apel cu respectarea principiului disponibilităţii şi că în apel criticile nu puteau fi extinse asupra altor motive decât cele care se încadrează în temeiul legal invocat în cererea reconvenţională şi nu în ultimul rând prin analiza împrejurărilor invocate de fiecare asociată pentru cererea proprie de excludere a celeilalte asociate. Totodată este de observat şi disponibilitatea intimatei reclamante pentru reluarea bunelor relaţii după lămurirea unor aspecte legate de activitatea recurentei pârâte exprimată în întâmpinarea depusă la dosar.
Recurenta a pus problema caracterului cauzelor de excludere în argumentarea pct. 2 al motivelor de recurs. Prin demonstraţia şi argu-
mentele expuse tinde să supună analizei înaltei Curţi încercarea sa de a proteja societatea prin excluderea – asociatei intimate, afirmând inexistenţa unei stări de convergenţă pentru realizarea obiectului de activitate.
Critica nu a fost reţinută. Fiind în discuţie o sancţiune societară, analiza aplicării acestei sancţiuni nu este separată de ideea de culpă de vreme ce se invocă încălcarea gravă a obligaţiilor societare. Concluzia se desprinde din îndatoririle asumate la constituirea societăţii care se sprijină pe contractul de societate, consimţământul pentru încheierea acestui pact societar bazându-se pe un element esenţial care este affectio societatis invocat de recurentă.
Or, lipsa acestui element care în speţă s-a tradus prin nepartici-parea la activitatea societăţii, în mod egal, cu sume de bani pentru realizarea obiectului de activitate nu se constituie într-o demonstraţie a lipsei intenţiei de colaborare pentru derularea obiectivelor societăţii sau într-o lipsă a interesului societar. Chiar şi dacă se admite caracterul enunţiativ al art. 222 din Legea societăţilor comerciale, neînţelegerile grave dintre asociaţi îşi găsesc răspunsul, în ce priveşte funcţionarea societăţii, în dispoziţiile art. 227 alin. (1) lit. e) expres prevăzute pentru astfel de situaţii, care nu pot fi asimilate sau adăugate la cazurile de excludere. Ipotetic în doctrină s-a pus problema că de vreme ce art. 227 admite ca părţile să stabilească şi alte cauze de dizolvare a societăţii, de ce n-ar fi posibil ca şi în cazul excluderii reglementată de art. 222, să se prevadă şi alte cauze cum ar fi neînţe
legerile dintre asociaţi. Răspunsul se găseşte chiar în textele amintite. Astfel, art. 227 din Legea societăţilor comerciale la pct. g) oferă această posibilitate a dizolvării şi în alte cazuri prevăzute de lege sau de actul constitutiv, în timp ce o astfel de prevedere nu se regăseşte în art. 222 din aceeaşi lege. De aici şi concluzia unei părţi a practicii în sensul că motivele de excludere sunt de strictă interpretare.
Şi dacă s-ar admite ipoteza contrară şi anume că s-ar putea invoca şi alte motive pentru a obţine excluderea asociatului care nu participă la activitatea societăţii tot nu s-ar putea reţine ca întemeiate susţinerile recurentei întrucât, pe de o parte, împrejurările speţei nu au demonstrat că aceasta este mai presus de orice culpă în ce priveşte activitatea societăţii şi colaborarea cu asociata intimată iar, pe de altă parte, că neînţelegerile au fost provocate din culpa exclusivă a intimatei.
In fine, dacă s-ar admite că părţile unui contract de societate pot stipula şi alte cauze de excludere, în speţă, actul constitutiv nu susţine nici această ipoteză aşa încât se va reţine nefundamentarea legală sau convenţională a criticilor. Nu în ultimul rând trebuie reţinut şi faptul că excluderea îşi păstrează caracterul de sancţiune indiferent de motivele invocate dar şi datorită impactului asupra actului constitutiv şi al interesului societar de aceea motivele de excludere se apreciază în funcţie de împrejurările cauzei aşa cum s-a mai arătat. Sub acest aspect instanţa de apel a stabilit corect că au existat fapte săvârşite de pârâtă care sub aspectul impactului faţă de societate nu au fost considerate suficient de grave pentru excluderea din societate, după cum s-a reţinut în sarcina reclamantei faptul că avea posibilitatea să contribuie la dezvoltarea societăţii şi că nu a făcut demersuri în acest sens. Mai este de reţinut că îndepărtarea de interesul societar, aşa cum afirmă recurenta, se remarcă în comportamentul ambelor asociate iar soluţia de excludere a intimatei pe care o întrevede recurenta şi nu cea a dizolvării societăţii justificată de ocrotirea interesului social nu poate fi reţinută întrucât aceasta corespunde în realitate cu interesul propriu al recurentei acela de a păstra societatea în condiţia în care măsura excluderii nu se regăseşte în gravitatea faptelor pe care Curtea de apel ca instanţă devolutivă, a analizat-o, conform expunerii de mai sus.
Prin urmare nu au fost motive de nelegalitate care să ducă la modificarea soluţiei pronunţată de Curtea de Apel, aşa încât recursul, potrivit art. 312 C. proc. civ. a fost respins.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. recurenta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată conform dispozitivului.
