Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V a Comercială
Acţiune în pretenţii. Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. Soluţionarea excepţiei prin raportare la considerentele unei hotărâri căzută în puterea lucrului judecat. Efectul pozitiv al puterii de lucru judecat. Opozabilitatea efectelor unei hotărâri irevocabile şi faţă de terţul beneficiar din stipulaţia pentru altul.
Articolul 1201 Cod civil.
Instanţa de fond, fără a face un examen propriu al condiţiilor de operare a sancţiunii prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi raportându-se pentru stabilirea termenului de la care începe să curgă prescripţia la considerentele unei sentinţe irevocabile pronunţate de o altă instanţă, a dat în mod legal eficienţă efectului pozitiv al puterii de lucru judecat şi a recunoscut permanenţa constatării jurisdicţionale anterioare asupra problemei de drept dezlegată. În acest fel, dispoziţiile articolului 1201 şi ale principiului general de drept res judicata pro veritate habetur şi-au găsit deplina consacrare.
Asupra recursului comercial de faţă.
Prin cererea înregistrată sub nr. 19959/3/2006 din 2 iunie 2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI a Comercială, A.V.A.S. a chemat-o în judecată pe pârâta SC P. SA-devenită SC V.P. SA, şi în prezent SC Ş. S. SA, cu sediul jud.Vâlcea şi a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 636.840.000 lei vechi cu titlu de sumă acordată cu titlu gratuit în baza legii nr. 55/1995 şi a HG nr. 100/1996.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat ab initio că a parcurs procedura prealabilă a concilierii directe. A arătat că, urmare a încheierii contractului de vânzare – cumpărare de acţiuni nr. 375 din 15 iulie 1994, a acordat pârâtei suma de 636.840.000 lei vechi în conformitate cu dispoziţiile articolului 8 din legea nr.55/1995 şi cu dispoziţiile articolului 5 din HG nr.100/1996, dar că acest contract a fost desfiinţat în baza pactului comisoriu de ultim grad pentru neplata preţului, astfel că tot ce s-a executat în baza contractului rămâne fără efect, pârâta fiind obligată la restituirea sumelor defalcate astfel: 384.180.000 lei vechi conform convenţiei nr. 1399/1996, 126.330.000 lei vechi conform protocolului nr. 353/1998 şi 126.330.000 lei vechi conform convenţiei nr. 2089/1998.
A subliniat conexitatea dintre contractul de vânzare – cumpărare de acţiuni şi dobândirea de către societatea pârâtă a sumelor cu titlu gratuit, precum şi aplicabilitatea principiului de drept resoluto jure dantis, resolvitur jus accpientis, susţinând că, în cazul desfiinţării contractului, lăsarea sumelor la dispoziţie echivalează cu îmbogăţirea fără just temei.
Cererea este întemeiată în drept pe principiul îmbogăţirii fără just temei, pe principiul restitutio in integrum şi pe principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal, consacrat de adagiul accesorium sequitur principale, ca şi pe dispoziţiile articolului 969 Cod civil şi ale articolului 7201 Cod procedură civilă.
La 29 august 2006, pârâta a depus întâmpinare, prin care s-a apărat invocând în principal excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi susţinând că desfiinţarea contractului s-a produs de drept la momentul la care a operat pactul comisoriu de cel mai înalt grad, adică la 15 iulie 2002, la aceeaşi dată născându-se şi dreptul A.V.A.S. de a cere restituirea sumelor lăsate cu titlu gratuit.
Pârâta s-a apărat şi pe fondul cauzei, susţinând pe de o parte că reclamanta a profitat de sumele acordate cu titlu gratuit, întrucât sumele în litigiu s-au regăsit în investiţia realizată şi au acoperire în valoarea actuală a acţiunilor. Pe de altă parte, pârâta a susţinut că nu există nici un temei legal pentru restituirea sumelor, OG nr.25/2002 neconferindu-i reclamantei un asemenea drept.
La 10 octombrie 2006, reclamanta a depus note scrise în combaterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând că la temeiul cererii de chemare în judecată se află şi principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis şi că desfiinţarea contractului a operat odată cu notificarea nr. SG/4529, făcută societăţii pârâte la 13.11.2003.
La 27 aprilie 2007, pârâta a notificat schimbarea denumirii în SC Ş. S. SA, conform înscrisurilor depuse la dosar.
Prin sentinţa comercială nr. 8149 din 15 iunie 2007, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI a Comercială a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Prin decizia comercială nr. 1536R din 25.10.2007, pronunţată în dosarul cu acelaşi număr unic, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI a Comercială a admis recursul declarat de reclamanta A.V.A.S., a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu motivarea de esenţă că, pentru a conchide asupra inadmisibilităţii acestui tip de acţiuni, ar fi trebuit ca dispoziţiile legale, convenţiile încheiate şi principiile de drept enunţate să înlăture cu claritate posibilitatea naşterii dreptului la restituirea sumelor, ceea ce nu este cazul în speţă.
Instanţa de recurs a obligat instanţa de rejudecare să aibă în vedere şi excepţiile invocate la judecata recursului.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI a Comercială cauza a fost înregistrată sub numărul unic 4469/3/2008 din 4 februarie 2008.
Prin sentinţa comercială nr. 4560 din 28 martie 2008, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI a Comercială a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că, anterior litigiului de faţă, A.V.A.S a chemat-o în judecată pe cumpărătoarea acţiunilor, Asociaţia P. PAS, pentru plata daunelor – interese datorate conform articolului 21 punctul 1 alineat 1 litera a din OG nr.25/2002 şi că prin sentinţa nr. 303/E/ din 30 martie 2006 a Tribunalului Iaşi – Secţia Comercială, irevocabilă prin decizia nr. 249/2007 a Curţii de Apel Iaşi, acţiunea a fost respinsă ca prescrisă, reţinându-se în mod irevocabil că, potrivit pactului comisoriu, contractul de vânzare – cumpărare de acţiuni nr. 375/1994 s-a desfiinţat automat la 15 iulie 2002, la data neachitării ratei a douăsprezecea, neinteresând data la care reclamanta a înţeles să dea curs pactului comisoriu.
În raport de această dată, făcând aplicarea decretului nr. 167/1958, a apreciat prescris dreptul material la acţiune în cauza de faţă.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs motivat reclamanta A.V.A.S., cauza fiind înregistrată sub acelaşi număr unic la 10 iunie 2008 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V a Comercială.
În motivarea recursului s-a susţinut în primul rând că hotărârea este casabilă, fiind lipsită de temei legal şi dată cu greşita interpretare a legii.
Sub acest aspect, a invocat dispoziţiile articolului 41 alineat 2 din legea nr.137/2002, care obligă instituţia de a emite notificare, întrucât pe baza acesteia se poate efectua reînregistrarea ca acţionar a instituţiei publice implicate de către societatea de registru.
A invocat sub acelaşi aspect practica judiciară şi doctrina, care apreciază că pactul comisoriu nu acţionează la simpla neplată a preţului, fiind necesară o manifestare de voinţă din partea creditorului în acest sens.
De asemenea, a susţinut că şi calculul daunelor se face până la momentul notificării transmise către cumpărătorii în culpă contractuală sau până la momentul reînscrierii A.V.A.S. ca acţionar, considerându-se că până atunci contractul îşi produce efectele .
De asemenea, a invocat în acelaşi sens lucrările de doctrină care recunosc şi în cazul pactelor comisorii exprese dreptul creditorului de a cere executarea silită a contractului, subliniind că este necesară manifestarea de voinţă expresă a creditoarei pentru ca pactul comisoriu să îşi producă efectele.
Totodată, recurenta – reclamantă a invocat prevederile articolului 22 din OG nr.25/200, care conferă părţilor contractante dreptul de a hotărî contractul prin renunţarea la aplicarea sau la efectele pactului comisoriu şi a criticat hotărârea primei instanţei pentru că a intervenit în voinţa părţilor, exprimată în contractul de privatizare, prin determinarea momentului de la care pactul comisoriu şi-a produs efectele.
A susţinut că dreptul la acţiune a început să curgă de la data notificării, respectiv de la 13 noiembrie 2003, astfel că acţiunea este formulată înăuntrul termenului de prescripţie de trei ani.
În ce priveşte rata nr.11 din contract, a arătat că intimata – pârâtă nu a plătit-o la scadenţa din 15 iulie 2001, astfel că recurenta-reclamantă a formulat o cerere de chemare în judecată în despăgubiri reprezentând contravaloare rată, dobânzi şi penalităţi, cerere admisă iniţial prin sentinţa civilă nr. 1503/2002, aceasta fiind ulterior anulată prin sentinţa civilă nr. 96/2003.
Privitor la ratele nr. 12 şi 13 , scadente la 15 iulie 2002 şi la 15 iulie 2003, a susţinut că nu au fost achitate de intimata-pârâtă, contractul a fost desfiinţat de drept potrivit pactului comisoriu de ultim grad stipulat prin actul adiţional de la 18 ianuarie 2000, situaţia fiind comunicată cumpărătorului prin notificarea SG/4529 din 13 noiembrie 2003.
Recursul este întemeiat în drept dispoziţiile articolele 304 punctul 9, 3041 şi 312 Cod procedură civilă.
La 17 noiembrie 2008, intimata pârâtă a depus întâmpinare, prin care s-a apărat faţă de criticile aduse hotărârii instanţei de fond, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză, Curtea a apreciat recursul ca nefondat şi îl va respinge cu această motivare şi pentru următoarele considerente:
Din analiza argumentelor aduse în sprijinul soluţiei pronunţate, Curtea constată că judecătorul fondului nu a făcut un examen propriu al condiţiilor de operare a sancţiunii prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, prin raportare la convenţia părţilor, ci s-a raportat doar la considerentele sentinţei nr. 303/E din 30 martie 2006 a Tribunalului Iaşi-Secţia Comercială, sentinţă irevocabilă prin decizia nr.249/2007 a Curţii de Apel Iaşi şi în care s-a reţinut desfiinţarea contractului nr. 375/1994 la 15 iulie 2002, ca urmare a pactului comisoriu expres şi a neachitării la scadenţă a ratei a douăsprezecea.
Astfel, se reţine că prima instanţă, deşi nu a arătat in terminis acest lucru, a înţeles să dea eficienţă efectului pozitiv al puterii de lucru judecat al sus-invocatei hotărâri şi să recunoască permanenţa constatării jurisdicţionale anterioare asupra problemei de drept dezlegată, respectiv cea a datei la care contractul nr. 374/1994 a încetat ca urmare a pactului comisoriu de ultim grad inserat – 15 iulie 2002.
Se constată că, sub acest aspect, recurenta – reclamantă nu critică în nici un fel hotărârea atacată, Curtea a reţinut, după examinarea cauzei sub toate aspectele, conform dispoziţiilor articolului 3041 Cod procedură civilă, că soluţia întemeiată pe aceste considerente este legală întrucât ea recunoaşte opozabilitatea efectelor unei hotărâri irevocabile şi faţă de terţi.
Soluţia este legală chiar dacă partea din hotărâre recunoscută cu putere de lucru judecat face parte din considerentele hotărârii, nu din dispozitiv, câtă vreme această parte a considerentelor completează şi lămureşte dispozitivul şi face corp comun cu acesta în determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă.
Hotărârea este apreciată drept legală şi temeinică şi dacă s-ar fi admis că, pe tărâmul efectelor substanţiale ale sentinţei Tribunalului Iaşi, ea nu era producătoare de consecinţe în privinţa intimatei – pârâte, faţă de raportul juridic asupra căruia s-a statuat deja irevocabil.
Astfel, din examinarea contractului de vânzare – cumpărare de acţiuni nr.375/1994 se reţine faptul că intimata-pârâtă are calitatea de terţ beneficiar al unor clauze în cadrul unei veritabile stipulaţii pentru altul, drepturile sale împotriva stipulantului (recurenta-reclamantă din cauza de faţă) nefiind proprii contractului de vânzare – cumpărare propriu-zis, ci grefându-se pe calitatea stipulantului de fost acţionar şi de instituţie publică implicată în privatizare.
În atare situaţie, în raportul juridic dedus soluţionat irevocabil prin sentinţa nr. 303/E/2006 a Tribunalului Iaşi – Secţia Comercială, intimata – pârâta este terţ desăvârşit, efectele substanţiale ale acestei hotărâri neproducându-se şi în privinţa sa, întrucât nu are nici măcar calitatea de având-cauză (succesor universal, succesoare cu titlu universal, respectiv creditor chirografar), pentru a se putea face aplicarea dispoziţiilor articolului 166 Cod procedură civilă şi ale articolului 1201 Cod civil.
Cu toate acestea, în afară de consecinţele efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, reţinute în precedent, Curtea încă apreciază că problema de drept a prescripţiei dreptului material la acţiune este corect dezlegată de instanţa de fond, pentru considerentele ce se vor arăta:
Astfel, este apreciată ca neîntemeiată şi a fost înlăturată critica fundamentată pe prevederile articolului 41 alineat 2 din legea nr.137/2002, întrucât aceste prevederi nu îşi găsesc aplicare în cauză, respectiv în materia denunţării unilaterale a contractului în baza pactelor comisorii, ci sunt edictate doar pentru a marca momentul de la care instituţia publică implicată în privatizare este în drept a solicita să fie reînscrisă ca acţionar.
Este neîntemeiată şi a fost înlăturată critica bazată pe nesocotirea facultăţii recunoscute creditorului de a face uz de pactul comisoriu, întrucât această facultate este operantă şi îşi găseşte acoperite în cazul pactelor comisorii de gradele unu, doi şi trei, unde sunt necesare manifestarea sa de voinţă şi intervenţia instanţei, nu şi în cazul pactului comisoriu de ultim grad. Sub acest aspect, Curtea a reţinut că atât practica judiciară cât şi doctrina (anume chiar cea invocată de recurenta-reclamantă) sunt unanime în a recunoaşte că pactele comisorii sunt derogatorii de la prevederile articolului 1021 Cod civil, că ele urmăresc să reducă sau să înlăture rolul instanţei de judecată judecătoreşti în promovarea rezoluţiunii contractelor, şi că în cazul pactelor comisorii de ultim grad operează desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, iar obligaţia nu a fost adusă la îndeplinire.
În legătură cu această critică, a fost apreciată ca neîntemeiată şi înlăturată şi susţinerea despre intenţia recurentei-reclamante, creditor al obligaţiei neîndeplinite, de a cere executarea contractului, nu rezoluţiunea lui. Astfel, deşi în motivele de recurs invocă în acest sens sentinţa civilă nr. 1503/2002 şi sentinţa civilă nr. 96/2004, fără a indica instanţa emitentă, ca dovadă a intenţiei de a cere executarea silită a ratei a unsprezecea din contract, recurenta-reclamantă nu depune la dosar aceste hotărâri.
Chiar dacă susţinerea recurentei-reclamante îşi găseşte sprijin în considerentele sentinţei nr. 303/E/2006 a Tribunalului Iaşi – Secţia Comercială, faţă de împrejurarea că recurenta – reclamantă a uzat fără succes de procedura specială a somaţiei de plată şi de împrejurarea că nu a dovedit intenţia fermă de a obţine executarea contractului pe calea acţiunii de drept comun, la care o îndrituiau prevederile articolului 7 din OG nr.5/2001, Curtea apreciază ca fără fundament critica referitoare la nesocotirea opţiunii pe care, în calitate de creditoare, o avea în temeiul articolului 1021 Cod civil.
De asemenea, este apreciată ca neîntemeiată şi a fost înlăturată susţinerea despre intervenţia neautorizată a instanţei de fond în voinţa părţilor de a continua executarea contractului. Pe de o parte se cuvine a sublinia faptul că o astfel de referire nu există în considerentele instanţei de fond. Pe de altă parte, pentru ca dispoziţiile articolului 22 din OG nr.25/2002 să fi fost incidente şi critica să fi avut suport trebuia să se dovedească în speţă că părţile au convenit continuarea raporturilor juridice contractuale, deşi ar fi fost operant pactul comisoriu, numai că dovada unei astfel de convenţii nu s-a făcut în cauză.
În plus, aşa cum în mod legal şi temeinic s-a apărat intimata – pârâtă, în cauză nu s-a dovedit că notificarea SG/4529 din 13 noiembrie 2003 a fost comunicată, dovada comunicării lipsind de la dosarul cauzei.
Ca atare, Curtea a apreciat că dreptul la acţiune în cazul acestei actio de in rem verso a început să curgă, conform articolului 8 alineat 2 din decretul nr. 167/1958, de la 15 iulie 2002, când recurenta-reclamantă a cunoscut faptul că rata a douăsprezecea nu a fost plătită şi când trebuia să cunoască incidenţa pactului comisoriu de ultim grad, cu consecinţa rezoluţiunii contractului, a pagubei produse patrimoniului său şi a creşterii corelative a patrimoniului societăţii intimate, care nu mai era în drept să reţină sumele lăsate cu titlu gratuit în temeiul legii nr. 55/1995.
Termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de articolele 1 şi 3 din decretul nr. 167/1958 s-a împlinit la 15 iulie 2005, iar acţiunea expediată prin poştă la 30 mai 2006 este promovată cu depăşirea acestui termen şi a fost corect respinsă ca prescrisă de prima instanţă.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea a apreciat că instanţa de fond a reţinut în mod corect situaţia de fapt şi a făcut o judicioasă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, astfel că în privinţa hotărârii atacate nu subzistă nici unul din motivele de casare sau de modificare prevăzute de articolele 304 şi 3041 Cod procedură civilă. Pe cale de consecinţă, în temeiul articolului 312 alineat 1 teza a II Cod procedură civilă va fi respins ca nefondat.
2
