În motivare, reclamantul a arătat faptul că la data de 18.09.2008, în timp ce se deplasa cu autoturismul proprietate personală marca Daewoo Cielo pe DE 70 între localităţile Văceni şi Vităneşti, a fost lovit de autoturismul Fiat Tipo condus de pârâtul D.N., iar organele de poliţie au întocmit procesul-verbal de contravenţie seria AX nr. 075086 / 28.09.2008 prin care au constatat o culpă comună în producerea accidentului.
Reclamantul a menţionat faptul că împotriva acestui proces-verbal a formulat plângere, iar în urma administrării probelor instanţa de judecată a apreciat că singurul vinovat de producerea accidentului este celălalt conducător auto care, încercând să depăşească un autoturism ce era parcat pe marginea drumului pe sensul său de mers, a intrat pe contrasens şi în coliziune cu autoturismul condus de reclamant. Instanţa de judecată a anulat procesul-verbal ca fiind nelegal, iar hotărârea a rămas irevocabilă.
S-a arătat că în aceste condiţii reclamantul a solicitat societăţii de asigurare A., la care era asigurat pârâtul, să-i plătească contravaloarea reparaţiei în sumă totală de 17.512,02 lei, însă această societate, prin acceptul de plată din data de 11.11.2008, a plătit către societatea la care a fost efectuată reparaţia suma de 8756,01 lei, reprezentând jumătate din contravaloarea reparaţiei deoarece prin procesul-verbal se reţinea culpa comună.
Reclamantul a mai arătat că după rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 382 / 05.02.2009 a solicitat pârâtei să-i achite şi diferenţa de 8756,01 lei pe care a achitat-o pentru repararea autoturismului, însă prin adresa nr. 414 / 24.06.2009 societatea pârâtă i-a comunicat refuzul de plată deoarece în dispozitivul sentinţei nu s-a menţionat că singurul vinovat de producerea accidentului este asiguratul acestora, pârâtul D.N.
În consecinţă, reclamantul a solicitat să se constate că singurul vinovat de producerea accidentului este pârâtul D.N:, iar întrucât acesta era asigurat la acel moment la societatea de asigurare A., să fie obligaţi cei doi pârâţi în solidar la plata sumei de 8756,01 lei, reprezentând prejudiciul ce i-a fost cauzat la data de 28.09.2008.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 998-999 C.Civ.
La data de 15.10.2009, reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare prin care a arătat că a înţeles să cheme în judecată în calitate de pârâtă pe S.C A., ci nu sucursala acesteia cum arătase iniţial.
La data de 21.09.2009, pârâta S.C A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sucursalei, arătând că potrivit Legii nr. 31/1990 sucursalele sunt lipsite de personalitate juridică şi nu sunt independente în totalitate, iar în cauza de faţă a fost chemată în judecată Sucursala Alexandria (f. 17-19).
Prin aceeaşi întâmpinare s-a invocat şi excepţia prematurităţii acţiunii, arătându-se în esenţă faptul că nu au fost respectate dispoziţiile art. 7201 C.proc.civ. cu privire la îndeplinirea procedurii concilierii directe, având în vedere că temeiul pretenţiilor îl reprezintă contractul de asigurare seria NP nr. 390718, iar faţă de dispoziţiile art. 3 pct. 17 şi art. 945 C.Com., litigiul supus judecăţii este unul comercial. În acest sens s-a susţinut că reclamantul nu a urmat procedura prealabilă obligatorie, întrucât aceste dispoziţii sunt de strictă interpretare şi nu există înscrisul despre rezultatul concilierii ori dovada că de la data convocării au trecut 30 de zile potrivit art. 7201 al. 5, iar nerespectarea acestor condiţii atrag nulitatea concilierii, cu consecinţa respingerii acţiunii ca inadmisibile.
Pe fond, pârâta a arătat faptul că reclamantul a menţionat în scris în cererea de despăgubire formulată la aceasta faptul că a fost integral despăgubit pentru prejudiciile suferite şi că nu mai are nici o pretenţie faţă de asigurătorul RCA şi de la asigurat, această menţiune fiind în conformitate cu prevederile art. 66 din Ordinul nr. 113.133 din 06.12.2006. În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de a se constata vinovăţia asiguratului D.N. s-a susţinut că prin pronunţarea Sentinţei civile nr. 382/05.02.2009 în cauză intervine puterea de lucru judecat astfel încât instanţa nu poate să se pronunţe în acest sens. Totodată, în dispozitivul aceleiaşi sentinţe nu se menţionează că singurul vinovat de producerea accidentului este D.N., şi în consecinţă s-a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii.
În susţinerea întâmpinării s-a depus la dosar cererea de despăgubire formulată de G.M. (f. 20) şi Ordinul emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113.133 din 28.11.2006 (f. 21-22).
La data de 28.10.2009, având în vedere „cererea precizatoare” depusă de reclamant, pârâta a solicitat declinarea competenţei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti întrucât aceasta are sediul Bucureşti, Sector 1 (f. 38).
La termenul de judecată din data de 15.10.2009 instanţa a luat act de cererea precizatoare formulată de reclamant în sensul că în calitate de pârâtă stă în proces şi S.C A. în loc de S.C A. – Sucursala Alexandria, şi în raport de această împrejurare a constatat faptul că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtă a rămas fără obiect (f. 33).
La termenul de judecată din data de 29.10.2009, instanţa a respins excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Alexandria invocată de pârâtă având în vedere că dispoziţiile art. 10 pct 8 Cod procedură civilă şi art. 11 alin. 1 pct. 3 Cod procedură civilă stabilesc o competenţă alternativă, precum şi faptul că accidentul din care rezultă pretenţiile reclamantului s-a produs pe D.E 70 ce se află în raza de competenţă a Judecătoriei Alexandria (f. 39).
La acelaşi termen de judecată, în raport de dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 136/1995, instanţa a constatat faptul că D.N. stă în proces în calitate de intervenient forţat şi nu în calitate de pârât.
Totodată, instanţa a calificat litigiul ca fiind de natură comercială şi a respins excepţia prematurităţii acţiunii invocată de pârâtă având în vedere ca din adresa emisă de SC ARDAF SA de la fila 8 din dosar rezultă că reclamantul a îndeplinit procedura prealabilă comunicând pârâtei pretenţiile sale şi înscrisurile pe care s-a întemeiat, primind răspuns nefavorabil din partea pârâtei. În ceea ce priveşte nerespectarea termenului de 30 zile, instanţa reţine că acest termen, conform art. 7201 al. 5 Cod procedură civilă, vizează ipoteza în care pârâtul nu a răspuns la conciliere, ceea ce nu este cazul în speţă. De altfel, poziţia pârâtei a rămas la fel de fermă şi în cadrul litigiului de faţă, excepţia supusă prezentei analize fiind formulată în mod formal, fără a se lăsa impresia că prin parcurgerea unei noi proceduri societatea-pârâtă şi-ar putea revizui răspunsul la pretenţiile reclamantei.
Instanţa mai constată că reclamanta, prin comunicarea pretenţiilor sale pârâtei în legătură cu accidentul despre care aceasta deţinea documentele necesare, a urmat efectiv o procedură prealabilă ce putea conduce la stingerea litigiului, astfel că obligarea sa la parcurgerea unei alte proceduri, ce presupune mai puţine avantaje pentru partea adversă (doar o convocare într-o locaţie aleasă de reclamant, însoţită de înscrisuri) ar fi pur formală şi ar afecta în mod nejustificat dreptul de acces la instanţă al reclamantei.
Prin încheierea de şedinţă din data de 29.10.2009, instanţa a încuviinţat pentru reclamant proba cu înscrisuri, interogatoriu, un martor pe situaţia de fapt şi expertiză tehnică auto având ca obiectiv stabilirea dinamicii accidentului (f. 39-40).
În cadrul probei cu înscrisuri, reclamantul a depus următoarele înscrisuri, în copie: sentinţa civilă nr. 382/05.02.2009 a Judecătoriei Alexandria (f. 5-6), procesul-verbal seria AX nr. 075086 din 28.09.2008 (f. 7), adresă nr. 2221/24.06.2009 emisă de S.C A. (f. 8), factura fiscală nr. 002691/11.11.2008 emisă de S.C S. S.A şi bon fiscal (f. 9), accept de plată din 11.11.2008 (f. 10), copie dosar daună (f. 46-85), cerere reclamant (f. 86), poliţă de asigurare seria RO/05/M3/NP nr. 000390718 (f. 89), declaraţie martoră T.V. (f. 90).
Deşi reclamantul a depus la dosar interogatoriul ce urma a fi luat intervenientului forţat D.N., acesta nu s-a prezentat pentru a răspunde.
În cauză a fost întocmit Raportul de expertiză tehnică – specialitatea auto nr. 1070/28.12.2009 de către expert tehnic judiciar Viişoreanu Florian, iar deşi acesta a fost comunicat părţilor, acestea nu au formulat obiecţiuni (f. 102-112).
La ultimul termen de judecată a fost audiată martora T.V., declaraţia acesteia fiind ataşată la dosar (f. 120).
Analizând actele şi lucrările dosarului cu privire la fondul cauzei, instanţa reţine următoarele:
La data de 28.09.2008, reclamantul G.M. conducea autoturismul marca Daewoo Cielo pe D.E 70, iar la km 76, din sens opus a fost acroşat de autoturismul marca Fiat Tipo condus de intervenientul forţat D.N. care a intrat pe contrasens în timp ce a depăşit un autovehicul staţionat pe partea carosabilă în direcţia sa de mers.
Potrivit sentinţei civile nr. 382 din 05.02.2009 pronunţată de Judecătoria Alexandria în dosarul nr. 3301/740/2008, definitivă şi irevocabilă prin nerecurare (f. 5-6), instanţa a reţinut cu autoritate de lucru judecat că „intimatul D.N. a circulat pe contrasens ca urmare a unei manevre de depăşire a unui autovehicul staţionat pe partea carosabilă în direcţia sa de mers, intrând în coliziune cu autoturismul condus de petent, provocând avarierea celor două autoturisme”. Prin aceeaşi sentinţă, în ceea ce priveşte fapta reţinută în sarcina reclamantului din prezenta cauză, instanţa a anulat procesul-verbal de contravenţie seria AX nr. 075086 încheiat la data de 28.09.2008 de către I.P.J Teleorman şi prin care se stabilise culpa comună a celor doi conducători auto implicaţi în producerea accidentului, ca netemeinic.
Totodată, faptul că intervenientului forţat îi revine culpa exclusivă în producerea accidentului rutier rezultă şi din declaraţia martorei oculare T.V. care a arătat că autoturismul condus de intervenientul forţat a depăşit o dubă oprită şi a pătruns pe celălalt sens de mers acroşând autoturismul condus de reclamant (f. 120), precum şi din Raportul de expertiză tehnică – specialitatea auto nr. 1070/28.12.2009 întocmit de către expert tehnic judiciar Viişoreanu Florian, pe care instanţa îl omologhează. Astfel, prin concluziile raportului de expertiză s-a reţinut faptul că accidentul s-a produs pe fondul efectuării manevrei de depăşire a autoutilitarei staţionate pe acelaşi sens de mers de către intervenientul forţat D.N., autoturismul acestuia pătrunzând parţial pe celălalt sens de mers pe unde se deplasa autoturismul condus de reclamant.
În consecinţă, instanţa constată faptul că reclamantul a circulat regulamentar pe sensul său de mers, iar intervenientul forţat a încălcat regula de circulaţie prevăzută de art. 47 din O.U.G nr. 195/2002 (nerespectarea obligaţiei de a păstra faţă de vehiculul care circula din sens opus o distanţă laterală suficientă şi de a circula cât mai aproape de marginea din dreapta a benzii de circulaţie), acestuia din urmă aparţinându-i culpa exclusivă în producerea accidentului.
Avariile provocate autoturismului condus de reclamant sunt confirmate de procesul-verbal de constatare a pagubelor întocmit la data de 29.09.2008 de reprezentanţii S.C. A. (f. 50).
Reparaţiile autovehiculului au fost efectuate la service-ul autorizat S.C S. S.A, iar contravaloarea acestora a fost de 17.512,03 lei (f. 55).
Pentru autovehiculul marca Fiat Tipo condus de către intervenientul forţat D.N. la data producerii accidentului a fost încheiată poliţă de asigurare auto RCA seria RO/05/M3/NP nr. 000390718 la S.C. Asigurare A., valabilă în perioada 08.03.2008-07.03.2009 (f. 89).
Astfel cum rezultă din acceptul de plată (f. 10), societatea de asigurare pârâtă a achitat numai suma de 8756,01 lei, reprezentând jumătate din contravaloarea reparaţiilor autoturismului condus de reclamant survenite ca urmare a accidentului rutier, şi a refuzat plata sumei de 8756,01 lei. Această din urmă sumă a fost achitată numerar de către reclamant, astfel cum rezultă din factura fiscală nr. 002691/11.11.2008 emisă de S.C S. S.A şi bonul fiscal (f. 9).
Art. 998 C.civ. prevede că „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara”, iar art. 999 C.civ. prevede că „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa”.
Din prevederile legale menţionate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) existenţa unui prejudiciu; b) existenţa unei fapte ilicite; c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; d) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.
În cauza de faţă, prejudiciul constă în avariile produse autoturismului reclamantului la nivelul elementelor de caroserie stânga faţă, este cert şi nu a fost încă reparat în totalitate în natură sau prin echivalent de persoanele răspunzătoare, suma de 8756,01 lei, reprezentând jumătate din contravaloarea reparaţiilor, fiind achitată de reclamant.
Fapta ilicită constă în aceea că intervenientul forţat D.N. a intrat parţial pe sensul opus de mers şi a acroşat autoturismul condus de reclamant, încălcând astfel dispoziţiile art. 47 din O.U.G nr. 195/2002.
Existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu rezultă din succesiunea acţiunilor persoanelor implicate. Astfel, în măsura în care conducătorul autoturismului Fiat nu ar fi pătruns parţial pe sensul opus în timp ce pe acea bandă circula regulamentar autoturismul Skoda, accidentul nu s-ar fi produs.
Pentru ca răspunderea civilă a celui care a cauzat prejudiciul să fie angajată nu este de ajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei.
În dreptul civil, răspunderea civilă delictuală operează, în principiu, pentru cea mai uşoară culpă, iar obligaţia de reparare a prejudiciului este integrală, indiferent de gravitatea vinovăţiei.
Aplicând un criteriu obiectiv de apreciere a culpei, al omului normal, avizat, prudent, precum şi elemente subiective, cum ar fi calităţile şi pregătirea subiectului activ, împrejurările în care a fost săvârşită fapta, instanţa reţine că intervenientul forţat a avut vizibilitate către înainte, iar având în vedere că nu a invocat vreun caz exonerator de răspundere, instanţa reţine că a existat vinovăţia acestuia în producerea accidentului, astfel că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
Potrivit art. 42 din Legea nr. 136/1995, drepturile persoanelor păgubite se vor exercita împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, asigurătorul putând fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligaţiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare. De asemenea, art. 50 din acelaşi act normativ prevede că despăgubirile se acordă de către asigurător pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.
Conform art. 51 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, despăgubirile, astfel cum sunt prevăzute la art. 49 şi 50, se acordă şi în cazul în care cel care conducea vehiculul, răspunzător de producerea accidentului este o altă persoană decât asiguratul.
Instanţa apreciază faptul că pârâta nu poate fi exonerată de plata despăgubirilor pe motiv că reclamantul a menţionat în cererea de despăgubire faptul că a fost integral despăgubit pentru prejudiciile suferite şi că nu mai are nici o pretenţie faţă de asigurătorul RCA şi asigurat, întrucât la data respectivă (11.11.2008) nu fusese încă anulat procesul-verbal de contravenţie prin care se stabilise culpa comună a ambilor conducători auto, nefiind la acea dată stabilită culpa exclusivă a celuilalt conducător auto implicat în accident.
Pentru toate aceste considerente, avându-se în vedere dispoziţiile 42, 50, 54 şi art. 55 din Legea nr. 136/1995, precum şi cele ale art. 998-999 C.civ., instanţa va obliga pe pârâta S.C. Asigurare A. la plata către reclamantul G.M. a sumei de 8.756,01 lei, cu titlu de despăgubiri.
În ceea ce priveşte cererea reclamantului de obligare în solidar la plata despăgubirilor a pârâtei şi a intervenientului forţat D.N., instanţa apreciază că această solicitare este neîntemeiată având în vedere dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 136/1995.
Astfel, instanţa constată că legiuitorul a înţeles să înlăture dreptul de opţiune al persoanelor păgubite între a chema în judecată direct pe cel răspunzător de producerea accidentului, ori pe succesorii lui în drepturi, sau a se îndrepta împotriva asigurătorului de răspundere civilă, apreciind în mod întemeiat că este mai indicat ca cererea să fie îndreptată în toate cazurile împotriva asigurătorului, care prezintă garanţii de solvabilitate, fiind realizat astfel interesul public constând în despăgubirea promptă şi efectivă a celor păgubiţi prin accidente rutiere.
Persoana răspunzătoare este citată în calitate de intervenient forţat pentru a putea formula apărări cu privire la întrunirea elementelor răspunderii delictuale, însă precizarea expresă a calităţii procesuale, care nu este aceea de pârât, relevă intenţia fără echivoc a legii de a nu mai permite obligarea sa directă, conjunct sau în solidar cu asigurătorul.
Deşi această soluţie în drept rezultă din formularea actuală a legii, ea este susţinută şi de abrogarea expresă prin O.U.G. nr. 61/2005 a fostelor art. 54 alin. 3 şi art. 57, care dispuneau în esenţă că drepturile persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule se puteau exercita fie împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, fie direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea pagubei.
În consecinţă, instanţa constată că potrivit noii reglementări din Legea nr. 136/1995, ce are un caracter mixt, deopotrivă de drept material şi procedural, calitatea procesuală pasivă în acţiunea de faţă aparţine exclusiv asigurătorului, iar intervenientul forţat nu poate fi obligat direct prin hotărâre judecătorească să o despăgubească pe reclamantă, în condiţiile existenţei unei asigurări valabile.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, întrucât pârâta a căzut în culpă procesuală, aceasta va fi obligată să plătească reclamantei şi suma de 1840 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 700 lei – onorariu avocat, 500 lei – onorariu expert, şi 640 lei – taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.
