în lipsa oricărui document justificativ, nu poate fi primită apărarea pârâtului-recurent că ar fi depozitat marfa perisabilă, aflată într-un grad avansat de degradare, la groapa de gunoi a oraşului, în aceste condiţii, reţinerea împrejurării că pârâtul şi-a însuşit marfa evidenţiată pe stoc la 31.12.2005, aşa cum rezultă din raportul cauzal, este judicioasă. Corect judecătorul-sindic a stabilit că pârâtul-recurent a săvârşit fapta prevăzută la art. 138 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006, constând în folosirea bunurilor debitoarei în folosul propriu sau al unei alte persoane, fiind întrunite astfel toate condiţiile răspunderii, referitoare la faptă, prejudiciu, vinovăţie şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
Decizia nr. 1233 din 26 octombrie 2009
Prin sentinţa civilă nr. 60/F din 4 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Vaslui – judecător-sindic, s-a admis cererea lichidatorului judiciar A. SPRL. A fost obligat pârâtul C.C. să plătească pasivul debitorului SC C. SRL, în sumă de 17.087 lei, fiind aprobat raportul final. S-au dispus închiderea procedurii insolvenţei debitorului SC C. SRL şi radierea debitorului din evidenţele Oficiului Registrului Comerţului, fiind descărcat lichidatorul judiciar de orice îndatoriri şi responsabilităţi. A fost aprobat decontul de cheltuieli, dispunându-se plata către lichidatorul judiciar, din fondul prevăzut de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 85/2006, a sumei de 2.518 lei. A fost notificată sentinţa debitorului, creditorilor, Direcţiei Finanţelor Publice Vaslui şi Oficiului Registrului Comerţului în vederea efectuării menţiunii, precum şi publicării în Buletinul procedurilor de .
Pentru a se pronunţat astfel, prima instanţă a reţinut că lichidatorul judiciar al debitoarei, A. SPRL, a chemat în judecată pe pârâtul C.C., pentru a fi obligat să plătească pasivul debitoarei, în sumă de 17.087 lei. Lichidatorul judiciar şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 138 lit. a) din Legea nr. 85/2006, motivând că pârâtul a folosit bunurile persoanei juridice în folos propriu.
Pârâtul a solicitat, prin concluzii scrise depuse la dosar, respingerea cererii, ca neîntemeiată, motivând că nu şi-a însuşit bunurile societăţii, acestea s-au degradat pur şi simplu şi nu există elemente ale răspunderii civile delictuale.
Judecătorul-sindic a constatat că, potrivit art. 138 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006, administratorul societăţii poate fi obligat să suporte o parte din pasivul debitorului, dacă a folosit bunurile sau creditele societăţii în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane. în speţă, conform raportului cauzal, la 31 decembrie 2005 debitorul avea înregistrate în evidenţa contabilă active circulante în valoare de 48.056,53 lei, din care 47.936,73 lei mărfuri pe stoc şi 120,80 lei disponibilităţi băneşti. Pârâtul, după deschiderea procedurii, în urma notificării lichidatorului judiciar, a depus documentele contabile şi a declarat că societatea nu avea niciun fel de bunuri. în aceste condiţii, nu se putea reţine decât că pârâtul şi-a însuşit marfa evidenţiată pe stoc la 31.12.2005. Apărarea pârâtului – referitoare la degradarea mărfurilor – nu a putut fi reţinută, nefiind probată cu niciun act.
în consecinţă, instanţa a admis cererea lichidatorului judiciar şi l-a obligat pe pârât la plata pasivului debitoarei.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul C.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, cu următoarea motivare:
în fapt, recurentul a arătat instanţei de judecată că nu se face vinovat de insolvenţă debitoarei şi nu a utilizat bunurile sau sumele de bani ale societăţii în interes personal, bunurile reprezentând marfa perisabilă, expirând perioada de valabilitate şi degradându-se într-un grad avansat, fiind nevoit să le depoziteze la groapa de gunoi a oraşului. A precizat că a ajuns în această situaţie nu din culpa sa, ci din cauza Oficiului Registrului Comerţului, care a dizolvat societatea pentru nepreschimbarea certificatului de înmatriculare. Fiind dizolvată persoana juridică, nu a mai putut desfăşura activitate, rămânând cu bunurile existente pe stoc la momentul dizolvării. Lichidatoml judiciar a preluat societatea la un interval foarte mare de timp de la momentul dizolvării (2005-2007), astfel că el nu putea să aştepte până la acel moment, cu bunurile perisabile în societate punând în pericol sănătatea sa, a angajaţilor şi, nu în ultimul rând, a consumatorilor şi riscând amenzi foarte mari de la Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor şi Garda de Mediu. A arătat recurentul că a procedat la depozitarea produselor la groapa de gunoi a oraşului, încheind proces-verbal de distrugere, document care nu mai era în posesia sa, din cauza perioadei lungi de timp din 2005, neconsiderându-1 important la acea vreme. Mai mult decât atât, recurentul a arătat că a încercat salvarea societăţii de la dizolvare, mai ales că rămăsese cu bunuri pe stoc.
Recurentul a susţinut că sentinţa este nelegală, sub aspectul antrenării răspunderii sale materiale, atât timp cât pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală este necesară îndeplinirea celor patru condiţii ale acesteia, şi anume: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau impnidenţa celui care a acţionat. Legea insolvenţei enumeră limitativ faptele pentru săvârşirea cărora se poate angaja răspunderea persoanelor menţionate de lege. Deci, spre deosebire de dreptul comun, unde pentru orice faptă care cauzează unei alte persoane un prejudiciu se poate atrage răspunderea patrimonială, în situaţia prevăzută de legea insolvenţei aceasta limitează faptele la şapte. Aceste fapte nu pot fi extinse prin analogie la alte fapte similare (art. 149 din Legea nr. 85/2006). Pentru a se putea atrage răspunderea nu este suficient să se facă dovada săvârşirii uneia dintre faptele prevăzute de lege şi nici a existenţei prejudiciului. In legea privind procedura insolvenţei este prevăzută expres necesitatea stabilirii raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu: ,judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului să fie suportată de membrii organului de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului”. Pentru a se putea angaja răspunderea persoanei/persoanelor care au cauzat starea de insolvenţă este necesar ca autorul faptei să fi acţionat cu vinovăţie, care poate îmbrăca forma intenţiei [art. 138 lit. a), c), f), g) sau a culpei art. 138 lit. d)]. In cazul răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, ca şi în dreptul comun al răspunderii delictuale, răspunderea celui care a săvârşit una dintre faptele enumerate de lege va fi angajată indiferent ce formă îmbracă vinovăţia acestuia: intenţie sau culpă (chiar şi pentru culpa cea mai uşoară).
Recurentul a considerat că în cauză nu existau probe privind îndeplinirea condiţiilor răspunderii sale delictuale, lichidatorul judiciar neaducând vreo dovadă concretă a activităţii defectuoase sau a folosirii banilor şi bunurilor societăţii în interes personal ori că nu a fost ţinută contabilitatea în conformitate cu legea, nefăcând nicio probă în sensul vinovăţiei sale, din condiţiile răspunderii lipsind prejudiciul şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu. Nefiind îndeplinite cumulativ cele patru elemente ale răspunderii materiale, nu putea fi antrenată răspunderea sa ca administrator.
Analizând actele dosarului şi raportându-le la susţinerile recurentului şi la dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, curtea de apel a constatat că în mod legal şi temeinic judecătorul-sindic a reţinut că în speţă erau incidente dispoziţiile lit. a) alin. (1) din articolul de lege anterior menţionat.
Astfel, în lipsa oricărui document justificativ, nu a putut fi reţinută apărarea pârâtului-recurent, că ar fi depozitat marfa perisabilă, degradată într-un grad avansat, la groapa de gunoi a oraşului. în aceste condiţii, reţinerea împrejurării că pârâtul şi-a însuşit marfa evidenţiată pe stoc la 31.12.2005, aşa cum rezulta din raportul cauzal, era corectă.
înscrisul depus la dosar în recurs, intitulat „proces-verbal de distrugere”, nu a putut fi apreciat decât ca fiind întocmit pro causa, având în vedere că nu apărea a fi înregistrat în evidenţele societăţii debitoare şi nu mai era însoţit şi de alte probe, care să demonstreze faptul depozitării mărfurilor degradate la groapa de gunoi.
Aşa fiind, având în vedere că, potrivit raportului cauzal înregistrat la data de 14.10.2008 şi depus la dosarul cauzei la 31.12.2005, debitoarea avea înregistrate în evidenţa contabilă active circulante în valoare de 48.056,53 lei, iar după deschiderea procedurii insolvenţei s-a constatat lipsa bunurilor şi banilor din patrimoniul societăţii, în mod corect judecătorul-sindic a reţinut că pârâtul-recurent a săvârşit fapta prevăzută la art. 138 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006, constând în folosirea bunurilor debitoarei în folosul propriu sau al unei alte persoane, fiind întmnite astfel toate condiţiile răspunderii referitoare la faptă, prejudiciu, vinovăţie şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
în consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., curtea de apel a respins recursul, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa recurată.
