Curtea Suprema de Justitie, Secţia de administrativ, decizia nr. 470 din 26 februarie 1998 (dosar nr. 2126/1996)
Potrivit art. 21 din Constituţie este garantat accesul liber la justiţie, însă art.48 din Constituţie, referindu-se la persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, face trimitere în mod neîndoielnic la Legea contenciosului administrativ, pentru a stabili condiţiile şi limitele în care se poate obţine reconstituirea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Ca atare, acţiunea formulată de către reclamant trebuie să întrunească cerinţele împuse de Legea nr.29/1990.
Faţă de obiectul cert al procesului, ce se referă la obligarea Parchetului General să întocmească rechizitor pentru trimiterea în judecată a unor persoane, corect a procedat instanţa de fond respingând acţiunea. Soluţia se impune deoarece rechizitoriul nu este un act administrativ în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990, iar condiţiile de emitere ale acestuia sunt reglementate expres şi detaliat în Codul de procedură penală, care se referă şi la căile de atac împotriva actelor de urmărire penală, pentru acestea din urmă nefiind cuprinsă şi posibilitatea ca cel nemulţumit să se adreseze instanţei de contencios administrativ.
Pe de altă parte, instanţa fiind sesizată cu acţiunea formulată de reclamant, avea îndatorirea conform art. 137 din Codul de procedură civilă, să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi a celor de fond, care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Ca urmare, constatându-se că tipul de act ce formează obiectul litigiului nu poate fi contestat pe calea contensiosului administrativ şi că din această cauză acţiunea urmează a fi respinsă, nu se mai impune nici examinarea fondului litigiului. Din acest motiv, referirea la situaţiile de fapt invocate şi la documentele prezentate de reclamant în instanţă era inutilă, fiindcă nu putea să conducă la o altă soluţie.
Drept urmare, nu se poate reţine că instanţa nu s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut pentru că s-a determinat corect actul dedus judecăţii iar sen
tinţa nu cuprinde motive contradictorii, ea fiind legală şi temeinică.
Faţă de cele de mai sus, se constată că nici una din criticile formulate de recurent nu este întemeiată, iar pe cale de consecinţă urmează a respinge recursul ca nefondat.
