Prin raportul întocmit la 08.12.2006 şi înregistrat la 11.12.2006, lichidatorul precizează că in cauză sunt incidente dispoziţiile art 138 lit c din legea 85/2006 , cauza insolvenţei constituind-o continuarea unei activităţi ce conducea la încetarea de plăţi.
Tabelul definitiv consolidat cuprinde creanţele creditorilor: Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi in cuantum de 302821 lei si AVAS Bucureşti , în cuantum de 46.723,71 lei.
Prin raportul înregistrat la 22.01.2007 , lichidatorul judiciar a solicitat închiderea procedurii in temeiul dispoziţiilor art131 din legea 85/2006 , în condiţiile în care nu au fost identificate bunuri în patrimoniul debitorului şi nici creanţe de recuperat. Se menţionează in cuprinsul raportului şi faptul că starea de este urmarea unui management defectuos.
Prin sentinţa comercială nr …./S din 11 martie 2008 instanţa a admis acţiunea promovată de lichidatorul judiciar si pe cale de consecinţă a anulat patru contracte de vânzare cumpărare încheiate de debitor. Prin decizia comercială nr … din 13.11.2008 s-a admis recursul formulat împotriva sentinţei menţionate , si pe cale de consecinţă acţiunea lichidatorului a fost respinsă.
Cauza a rămas în nelucrare până la 28.01.2010 , când lichidatorul a depus o completare la raportul cu propunere de închidere a procedurii precum si cererea de atragere a răspunderii personale a administratorilor societăţii debitoare, pârâţii CV si SD.
In motivarea acţiunii , arată lichidatorul ca administratorul CV a cauzat starea de insolvenţă prin săvârşirea următoarelor fapte prevăzute de art 138 alin 1 lit a-g:
– folosirea bunurilor persoanei juridice in interes propriu, prin înstrăinarea frauduloasa a acestora , urmată de neachitarea creanţelor din sumele obţinute.
– Desfăşurarea faptelor de comerţ in interesul personal, sub acoperirea persoanei juridice. Astfel, societatea debitoare a desfăşurat activităţi , a obţinut venituri, pe care paratul le-a folosit in interes personal , omiţând să achite datoriile datorate bugetului de stat
– A folosit salariaţi în activitatea desfăşurată, reţinându-le din salarii cotele către Bugetul asigurărilor sociale, sume ce nu au fost virate
– A folosit fondurile disponibile ale societăţii în interes personal , in dauna creditorilor . Astfel , potrivit bilanţului la 31.12.2003 , debitorul avea disponibilităţi în trezorerie de 6337 lei , sume sustrase de administrator si nejustificate.
– Nu a ţinut contabilitatea in conformitate cu legea , circumstanţă de fapt ce se constată din nereflectarea corectă in a tranzacţiei activelor ce a avut loc in luna noiembrie si decembrie 2003
De asemenea , ca să scape de răspunderea falimentării firmei , paratul CV a cesionat părţile sociale către SD , acesta neavând cunoştinţă de starea firmei . Mai mult , ca urmare a managementului defectuos desfăşurat de acesta din urmă şi a folosirii profitului în interes propriu , pasivul societăţii debitoare a crescut .
Faţă de aspectele evocate , apreciază lichidatorul că în cauză sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale instituită de art 138 din legea 85/2006.
Pârâtul CV a formulat la 20.04.2010 întâmpinare , invocând în cuprinsul acesteia excepţia tardivităţii formulării cererii având ca obiect atragere răspundere personală. In susţinerea excepţiei , invocă pârâtul faptul că lichidatorul a cunoscut cauzele ce au dus la apariţia stării de insolvenţă încă din anul 2006 , acestea fiind expuse în raportul din 22.01.2007. Întrucât de la această dată şi până la 28.01.2010 au trecut mai mult de trei ani , consideră pârâtul că in cauză s-a împlinit termenul de prescripţie prevăzut de art 139 din legea 85/2006.
Pe fondul cauzei, solicită pârâtul respingerea acţiunii ca nefondată. Astfel, potrivit rapoartelor întocmite in cauză de lichidator, starea de insolvenţă este urmarea managementului defectuos desfăşurat de paratul SD. Mai mult, Curtea de Apel Iaşi a arătat in cuprinsul deciziei nr …..din 13.11.2008 , faptul că la momentul înstrăinării activelor, societatea debitoare nu era în stare de insolvenţă. Cât priveşte celelalte fapte invocate , arată pârâtul că nu au fost administrate probe de natură a dovedi faptele descrise in cererea lichidatorului.
In susţinerea poziţiei procesuale , pârâtul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Paratul SD , legal citat , nu a formulat întâmpinare si nu s-a prezentat în instanţă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, cu prioritate asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiunea în stabilirea răspunderii personale a pârâtilor , potrivit art. 137 din Codul de procedură civilă,judecătorul-sindic apreciază ca aceasta este întemeiată, în cauză fiind împlinit termenul prescrierii dreptului la acţiune, pentru următoarele considerente:
Prescripţia extinctivă este mijlocul de stingere a dreptului la acţiune în sens material, ca urmare a neexecutării lui în termenul prevăzut de lege. Funcţia prescripţiei extinctive este aceea de a asigura stabilitatea şi securitatea circuitului civil, îndeplinind o funcţie de stimulare titularilor de drepturi să le valorifice în termenele prevăzute de lege.
Potrivit art 139 din Legea 85/2006 , acţiunea prevăzută la art 138 se prescrie în termen de trei ani de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă, dar nu mai devreme de doi ani de la data hotărârii de deschidere a procedurii. Conform normei generale, momentul începerii curgerii termenului de prescripţie a dreptului la acţiune este cel al naşterii dreptului la acţiune (art. 7 alin. 1 Decretul nr. 167/1958), potrivit dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea”. În aplicarea acestor prevederi, art. 139 din privind procedura insolvenţei, leagă momentul începerii curgerii prescripţiei de „data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă”. Interpretarea logică a textului de lege, in concret a menţiunii „dar nu mai devreme de doi ani de la data hotărârii de deschidere a procedurii”, este în măsură să conducă la concluzia ca momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie se poate situa şi anterior deschiderii procedurii insolvenţei.
Dispoziţiile art. 139 reglementează un moment de natură subiectivă – data la care a fost cunoscută persoana care a cauzat starea de insolvenţă, precum şi un moment de natură obiectivă – data la care trebuia cunoscută acea persoană, stabilindu-se, astfel, un moment de certitudine cu privire la începerea curgerii termenului de prescripţie, de natură de a da valoare principiului previzibilităţii normei juridice sancţionatoare, în vederea garantării dreptului la apărare ca valenţă esenţială a unui acces efectiv la justiţie. În reglementarea actuală, chiar dacă persoana sau persoanele care au cauzat starea de insolvenţă nu au fost cunoscute de către persoanele cu vocaţie la promovarea acţiunii în răspundere, termenul începe să curgă din momentul în care aceştia trebuiau să cunoască persoanele responsabile. Se instituie aşadar implicit o obligaţie activă în sarcina acestor persoane – administratorului/lichidatorului judiciar în a identifica persoanele responsabile de ajungerea debitorului în stare de insolvenţă.
Dacă pentru practicianul în insolvenţă desemnat să administreze procedura momentul de natură obiectivă decurge din reglementarea art. 59 din Legea nr. 85/2006, care prevede că „Administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul, în cazul procedurii simplificate, va întocmi şi va supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va putea depăşi 60 de zile de la desemnarea sa, un raport asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă”, întrucât acestuia nu i se poate impune un termen anterior desemnării sale în procedură, pentru creditori acest moment de natură obiectivă poate fi anterior declanşării procedurii insolvenţei.
Esenţial, sub aspectul începerii curgerii termenului de prescripţie rămâne momentul apariţiei în procedură a datelor si informaţiilor in raport cu care se cunoaşte efectiv sau ar trebui să se cunoască persoana răspunzătoare.
Se menţionează de către practicianul in insolvenţă atât în raportul nr …din 08.12.2006 cat si in raportul din 22.01.2007 faptul că in cauza sunt incidente dispoziţiile art 138 , urmând a fi promovată cererea de atragere a răspunderii personale .
Nu are relevanţă că ulterior întocmirii acestor rapoarte lichidatorul a aflat de înstrăinarea activelor in perioada in care societatea era administrată de pârâtul CV. Astfel ,prin raportul întocmit la 27.02.2007, nu sunt enumerate drept cauze ale insolvenţei înstrăinările de active, lichidatorul menţionând doar faptul că intenţionează să promoveze cerere de anulare a transferurilor patrimoniale.
Astfel, analizând procedura in întregul ei si faţă de poziţia adoptată de reclamantul –lichidator , titular al cererii in stabilirea răspunderii personale, a apreciat instanţa că acesta a avut cunoştinţă de persoanele ce au determinat starea de insolvenţă la 22.01.2007, moment la care a înregistrat raportul cu propunere de închidere a procedurii si a precizat drept cauza a insolvenţei managementul defectuos.
Având in vedere că termenul de trei ani s-a împlinit la 22.01.2010 şi constatând ca cererea de chemare in judecată având ca obiect atragere răspundere personală a fost înregistrată pe rolul instanţei la 26.01.2010, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune se dovedeşte a fi întemeiată şi urmează a fi admisă, cu consecinţa respingerii acţiunii vizând stabilirea răspunderii personale a pârâţilor ca fiind prescrisă.
– cu privire la propunerea lichidatorului de închidere a procedurii in condiţiile art. 131 din legea 85/2006
În condiţiile în care debitorul aflat în insolvenţă, după cum s-a constatat, nu deţine bunuri sau elemente de patrimoniu care să asigure acoperirea creanţelor , şi nici nu are disponibil în conturi bancare, procedura este lipsită de obiect, astfel încât se va dispune potrivit art.131 din Legea nr.85/2006 închiderea procedurii, continuarea sa neavând ca finalitate decât majorarea nejustificată a cheltuielilor de procedură.
