Majorarea dobânzii prin actul adiţional încheiat în perioada de observaţie nu reprezintă o activitate curentă a debitoarei, astfel că trebuia autorizată expres de administratorul judiciar, potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (2) din Legea nr. 85/2006. În lipsa acestei autorizări operează nulitatea absolută a actului, în conformitate cu dispoziţiile art. 46 alin. (1).
Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 3628 din 18 iunie 2012
Debitoarea SC D. R. SRL prin administratorul judiciar IPURL P. V. a solicitat constatarea nulității absolute a actului adițional nr. 1 din 18.09.2009 la contractul de credit linie de credit – RON nr. 17/19.09.2008 și repunerea părților în situația anterioară încheierii actului a cărui nulitate se solicită.
în motivarea cererii s-a arătat că între societatea debitoare SC D. R. SRL și Banca Comercială I. SA – Sucursala Ploiești s-a încheiat contractul de credit nr. 17/2008, după care la data de 6.05.2009 a fost deschisă procedura generală a insolvenței față de SC D. R. SRL. Contractul de credit – linie de credit devenea scadent la data de 18.09.2009, iar administratorul judiciar și-a dat acordul cu privire la prelungirea duratei contractului-linie de credit cu trei luni, deoarece era în favoarea debitorilor și a tuturor creditorilor ca această linie de credit să nu devină scadentă la data menționată, având în vedere că suma de rambursat urma să fie cuprinsă în planul de reorganizare.
Pârâta nu a informat, însă, administratorul judiciar că vor mai fi modificate și alte clauze contractuale, iar la încheierea actului adițional nr.1, care conține nu numai modificarea duratei de valabilitate a contractului de credit, ci și alte clauze contractuale de natură a influența negativ situația economică a debitoarei, prin împovărarea cu dobânzi și comisioane, administratorul judiciar nu a fost convocat. Or, la data semnării actului adițional erau aplicabile dispozițiile art. 46 din privind procedura insolvenței și era ridicat dreptul de administrare al debitoarei; totodată actul adițional nu se încadrează în prevederile art. 49 din Legea nr. 85/2006.După formularea acestei cereri, ca urmare a nerespectării planului de reorganizare confirmat, prin sentința nr. 815/17.05.2010 s-a dispus începerea procedurii falimentului debitoarei, iar lichidatorul judiciar desemnat și-a însușit cererea privind constatarea nulității actului adițional, arătând că înțelege să invoce în continuare nulitatea absolută a actului adițional numai în ceea ce privește clauza de majorare a dobânzii.
Prin sentința nr. 227 din 2.02.2012 Tribunalul Prahova a admis cererea modificată a lichidatorului judiciar, a constatat nulitatea absolută a clauzei privind dobânzi, conținută în art. 2 al actului adițional nr.1 la contractul de credit nr. 17 din 19.09.2008, încheiat cu pârâta creditoare Banca Comercială I. SA – Sucursala Ploiești și a dispus repunerea părților în situația anterioară, fiind menținute celelalte clauze din actul adițional.
Prima instanță a reținut că, după intrarea debitoarei în insolvență, în perioada de observație, fără acordul administratorului judiciar, între debitoarea reprezentată de administratorul special și Banca I. s-a încheiat un act adițional la contractul linie de credit, prin care s-a modificat, printre altele și clauza privind modul de calcul al dobânzii. Astfel, în actul adițional, deși se păstrează clauza privind modul de calcul al dobânzii, respectiv prin însumarea ROBOR 1M ca rată anuală de referință a dobânzii interbancare cu nivelul SPREAD, se procedează la mărirea nivelului SPREAD de la 2 puncte procentuale (2%) la 5,5 puncte procentuale (5,5%). Acest act nu a fost semnat de administratorul judiciar, care nu și-a dat acordul decât în ceea ce privește prelungirea contractului, astfel că majorarea dobânzii fără acordul administratorului judiciar, cu încălcarea prevederilor art. 46 din Legea nr.85/2006, este lovită de nulitate.
Judecătorul sindic a mai reținut că actul juridic, mai exact clauza privind majorarea dobânzii, nu se încadrează în cazurile de acte permise a fi efectuate de administratorul special în perioada de observație, prevăzute la art. 49 din legea insolvenței. Prin acest act s-a realizat împovărarea situației debitoarei și favorizarea unui creditor în dauna celorlalți, operațiune care contravine rațiunii și scopului procedurii de insolvență.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs creditoarea Banca Comercială I. SA – Sucursala Ploiești, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în motivarea recursului recurenta a arătat că, potrivit art. 49 alin. (1) din legea insolvenței, pe perioada de observație debitorul poate să continue desfășurarea activităților curente și efectua plăți către creditorii cunoscuți, care se încadrează în condițiile obișnuite de exercitare a activității curente, cum sunt stabilite la literele a) și b). Aceste activități sunt definite de art. 3 pct. 14 din Legea nr. 85/2006, reprezentând acele fapte de comerț și operațiuni financiare propuse a fi efectuate, între care se regăsește și asigurarea finanțării capitalului de lucru în limitele curente, fiind pe deplin aplicabile prevederile art. 49 alin. (1) lit. a), întrucât destinația liniei de credit este efectuarea de cheltuieli privind activitatea curentă, iar prelungirea liniei este o operațiune financiară menită a asigura finanțarea capitalului de lucru în limitele curente ; astfel, prelungirea liniei reprezintă un act care putea fi încheiat de administratorul statutar, nefiind ridicat dreptul de administrare al acestuia, sub supravegherea administratorului judiciar, cum rezultă din adresa emisă de acesta sub nr. 1865/15.07.2009, anterior semnării actului adițional. Practicianul în insolvență și-a exprimat acordul prin adresa nr. 2133/4.09.2009, astfel că pentru prelungirea liniei de credit nu mai era necesar un alt acord .
Recurenta a mai arătat că majorarea dobânzii prin actul adițional a fost determinată de creșterea riscului atribuit clientului aflat în procedura insolvenței și reprezintă o cheltuială aferentă activității curente a debitoarei; dobânda aferentă liniei de credit reprezintă o plată pentru un creditor cunoscut – banca, administratorul special având competența de a conveni cu banca asupra majorării dobânzii, operațiunea necontravenind scopului și rațiunii procedurii, întrucât prelungirea liniei de credit a fost efectuată tocmai pentru a facilita redresarea societății.
Recurenta a mai învederat că dobânzile nu se pot plăti decât în conformitate cu art. 41 din Legea nr. 85/2006, ceea ce nu creează o poziție de favoare a băncii în raport cu ceilalți creditori, iar anularea clauzei de majorare a dobânzii generează băncii imposibilitatea recuperării integrale a accesoriilor, inclusiv de la terțe persoane – garanți ai sumelor datorate în baza contractului de credit. Menținerea acestei clauze nu ar prejudicia sub nicio formă ceilalți creditori, iar în cauză este vorba de un interes particular al creditorilor, astfel că nu poate fi vorba de o nulitate absolută, ci de una relativă.
Curtea a constatat că recursul este nefondat, reținând că față de societatea debitoarea SC D. R. SRL se derulează procedura insolvenței, deschisă de Tribunalul Prahova prin sentința nr. 1968/6.05.2009.
în cauză a fost propus un plan de reorganizare, confirmat de judecătorul sindic, însă, pentru nerespectarea acestuia, prin sentința nr. 815/17.05.2010 s-a dispus începerea procedurii falimentului debitoarei.
Curtea a considerat că este nefondat motivul de recurs ce vizează faptul că încheierea actului adițional nr. 1/18.09.2009 reprezintă asigurarea finanțării capitalului de lucru în limitele curente, întrucât art. 49 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței enumeră limitativ activitățile ce pot fi continuate de debitor, care poate efectua plăți către creditorii cunoscuți în condițiile în care se încadrează în condițiile obișnuite de exercitare a activității curente, sub supravegherea administratorului judiciar, atunci când societatea debitoare se află în perioadă de reorganizare. Or, majorarea dobânzii prin actul adițional nr. 1/18.09.2009 nu se circumscrie noțiunii de activitate curentă, astfel cum este definită de art. 3 pct. 14 din legea insolvenței, ci excede acesteia.
Instanța de recurs a reținut că asigurarea finanțării capitalului de lucru în limitele curente presupune menținerea cel puțin a acelorași condiții din contractul inițial pentru finanțare și nu modificarea lor în sensul majorării dobânzilor.
Nici motivul de recurs potrivit căruia majorarea dobânzii – determinată de creșterea riscului atribuit clientului aflat în procedura insolvenței – reprezintă o cheltuială aferentă activității curente, nu a fost reținut de Curte ca fondat, întrucât considerentele pentru care banca a apreciat că se impune majorarea dobânzii nu au nicio relevanță în ceea ce privește caracterul acestei clauze de cheltuială aferentă activității curente și a competenței administratorului special de a conveni asupra majorării dobânzii fără acordul administratorului judiciar. în speță, respectiva majorare a dobânzii excede noțiunii de cheltuială aferentă activității curente definită de art. 3 pct. 14 din legea insolvenței, nu se regăsește în dispozițiile art. 49 din același act normativ. în această situație era necesar acordul practicianului în insolvență pentru modificare, acord în lipsa căruia sancțiunea ce intervine este nulitatea absolută, statuată de art. 46 din Legea nr. 85/2006.
Pe de altă parte, Curtea a constatat că pretinsul scop al prelungirii liniei de credit, respectiv redresarea societății nu a fost atins, SC D. R. SRL aflându-se în faliment.
Critica ce vizează faptul că dobânda nu se poate plăti decât în condițiile prevăzute de art. 41 din legea insolvenței, necreându-se o poziție de favoare a băncii în raport de ceilalți creditori, a fost înlăturată, deoarece aplicabilitatea acestui text de lege intervine în condițiile speciale prevăzute de norma legală, respectiv dobânzile neputând fi adăugate creanțelor născute anterior datei deschiderii procedurii.
Curtea a mai reținut că nu este fondat nici motivul de recurs potrivit căruia în cauză este vorba de o nulitate relativă, cât timp Legea nr. 85/2006 prevede în mod expres sancțiunea aplicabilă pentru toate actele, operațiunile și plățile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii, respectiv nulitatea absolută și nu cea relativă, art. 46 statuând că aceste acte sunt nule; într-o atare situație nu este necesară dovedirea creării unui prejudiciu celorlalți creditori participanți în procedura concursuală. Majorarea dobânzii prin actul adițional încheiat în perioada de observație nu reprezintă o activitate curentă, astfel că trebuia autorizată expres de administratorul judiciar.
în consecință Curtea a respins recursul ca nefondat.
