(CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE – DECIZIA CIVILA NR.243 A/15.04.2009)
Asupra apelului civil de fata, constata urmatoarele:
Prin cererea înregistrata sub nr.3040 din 10 septembrie 2002 la Tribunalul Giurgiu, reclamantii T.F.R. si C.D.V. au chemat în judecata pe pârâta SC M. SA, solicitând instantei ca prin hotarârea ce se va pronunta sa fie obligata pârâta sa-i lase în deplina proprietate si linistita posesie imobilul situat în municipiul G., B-dul E. (fost F.S.) nr.1, compus din teren în suprafata de 1.159 mp. si constructie aflata pe acesta (o casa “mare cu subsol, compusa din opt camere si alte doua case mai mici, compuse fiecare dintr-o alta camera cu salile lor”, precum si o magazie “cu trei ochiuri”), procedând la compararea titlului lor de proprietate cu cel al pârâtei si acordând preferinta primului dintre acestea.
La data de 10 octombrie 2002 pârâta SC M. SA Giurgiu a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea actiunii reclamantilor, întelegând sa invoce lipsa calitatii procesuale active a acestora, întrucât acestia nu au dovedit cu pretinsul lor T.I. si nici macar ca sunt mostenitorii acestuia, prin acceptarea mostenirii; precum si exceptia prescriptiei dreptului la actiune, invocând dispozitiile art.21 din Legea nr.10/2001 care prevad un termen special de prescriptie de 6 luni de la publicarea legii la 14 februarie 2001 (termen care a fost prelungit succesiv cu câte 3 luni prin OUG nr.109/2001 si OUG nr.145/2001), în interiorul caruia, persoanele interesate, trebuie sa-si exercite dreptul de a solicita restituirea imobilelor (sau despagubiri), sub sanctiunea prescriptiei dreptului la actiune (“pierderea dreptului de a solicita în justitie masuri reparatorii sau prin echivalent”).
Precizeaza pârâta ca în lipsa oricarei notificari facute de catre reclamanti, pâna la 14 februarie 2002, dreptul la actiune al acestora s-a prescris.
Se mai arata de catre pârâta ca, mai mult, reclamantii cunosteau faptul ca SC M. SA Giurgiu exercita posesia de buna – credinta si sub nume de proprietar asupra imobilului, si cu toate acestea, nu au adresat nici o notificarea societatii, preferând sa formuleze o actiune în evacuare, actiune ce a fost respinsa definitiv si irevocabil prin Decizia nr.1205 din 15 mai 2002 a Curtii de Apel Bucuresti.
Aceeasi pârâta SC M. SA Giurgiu a formulat si cerere de chemare în garantie prin care a solicitat sa fie introdusi în cauza S.R. prin M.F. si A.P.A.P.S. (în prezent, A.V.A.S.), cerere pe care si-a întemeiat pe dispozitiile art.324 din OUG nr.88/1997, modificata prin Legea nr.99/1999.
La data de 23 ianuarie 2003 pârâta SC M. SA Giurgiu a formulat cerere reconventionala prin care a solicitat obligarea reclamantilor la plata contravalorii îmbunatatirilor aduse imobilului în litigiu, estimate la suma de 150.034.943 lei/rol, reactualizata în raport de indicele de inflatie, solicitând totodata acordarea unui drept de retentie asupra imobilului pâna la achitarea despagubirilor si instituirea unui sechestru; cerere pe care ulterior, la 28 ianuarie 2003 a aratat ca o retrage, solicitând sa se ia act în acest sens.
Prin sentinta civila nr. 36 din 14 mai 2003, Tribunalul Giurgiu a respins ca neîntemeiata actiunea reclamantilor T.F.R. si C.D.V. formulata împotriva pârâtei SC M. SA Giurgiu, privind revendicarea imobilului situat în G., B-dul E. (fost F.S.) nr.1, a luat act de retragerea cererii reconventionale formulata de catre aceasta din urma, prin care s-a solicitat obligarea reclamantilor la plata contravalorii îmbunatatirilor aduse imobilului în litigiu si la acordarea unui drept de retentie si înfiintarea unui sechestru judiciar asupra lui si a respins ca ramasa fara obiect cererea pârâtei de chemare în garantie a M.F.P. – D.G.F.P. Giurgiu si a A.P.A.P.S. (în prezent, A.V.A.S.).
Pentru a hotarî astfel, tribunalul a retinut ca, sentinta civila nr.166/1998 a Judecatoriei Giurgiu definitiva si irevocabila, prin care s-a stabilit ca imobilul în litigiu a fost nationalizat abuziv în baza Decretului nr.92/1950, nu este opozabil pârâtei SC M. SA, aceasta nefigurând ca parte în proces.
S-a mai retinut ca actiunea reclamantilor prin care solicita restituirea imobilului intra sub incidenta Legii nr.10/2001, fiind introdusa dupa aparitia acesteia, situatie în care era necesar a fi urmata procedura prevazuta de dispozitiile art.21 alin.1 si 5 din acest act normativ.
Cum pârâtei nu i s-a adresat nici o notificare în termenul prevazut de Legea nr.10/2001, a retinut instanta ca dreptul material la actiune al reclamantilor este prescris, actiunea acestora urmând a fi respinsa ca neîntemeiata.
Prin decizia civila nr.157 A din 30 noiembrie 2004 Curtea de Apel Bucuresti Sectia a III a Civila a respins ca nefondat apelul declarat de apelantii – reclamanti T.F.R. si C.D.V. împotriva sentintei civile nr.36 din 14 mai 2003, pronuntata de Tribunalul Giurgiu, retinând ca sentinta prin care s-a stabilit ca imobilul în litigiu este proprietatea autorului reclamantilor si a fost nationalizat abuziv si ilegal, nu este opozabila pârâtei M. SA, aceasta nefiind parte în proces.
De asemenea, a retinut instanta de apel ca actiunea în cauza se afla sub incidenta Legii nr.10/2001, ea fiind introdusa, cum corect a retinut instanta de fond la 10 septembrie 2002, dupa intrarea în vigoare a dispozitiilor Legii nr.10/2001, astfel ca sunt aplicabile prevederile acesteia.
Împotriva Deciziei civile nr.157 A din 30 ianuarie 2004, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a III a Civila au formulat recurs apelantii – reclamanti T.F.R. si C.D.V., în motivarea caruia au aratat ca hotarârea judecatoreasca de revendicare a imobilului în litigiu (sentinta civila nr.166/1998 a Judecatoriei Giurgiu) este opozabila tuturor, inclusiv pârâtei SC M. SA, aratând totodata ca instantele de fond si apel, în mod gresit, au apreciat ca în cauza se aplica dispozitiile Legii nr.10/2001 si nu dreptul comun.
Recursul a fost înregistrat initial pe rolul Înaltei Curti de Casatie si Justitie – Sectia Civila, ulterior cauza fiind scoasa de pe rol de aceasta instanta si fiind trimisa spre competenta solutionare Curtii de Apel Bucuresti, care la rândul sau, prin decizia civila nr.159 R din 20 ianuarie 2006 si-a declinat în favoarea Înaltei Curti de Casatie si Justitie competenta de solutionare, retinând în drept dispozitiile art.4 pct.1 Cod de procedura civila.
Prin decizia civila nr.7617 din 29 septembrie 2006, Înalta Curte de casatie si Justitie Sectia Civila si de Proprietate Intelectuala a trimis cauza înapoi la Curtea de Apel Bucuresti pentru solutionarea recursului invocând în drept dispozitiile Legii nr.219/2005 de modificare a Codului de procedura civila, fiind înregistrata la aceasta din urma instanta sub nr.3779/2/2007.
Ca urmare a acestei decizii, recursul formulat împotriva deciziei civile nr.157 A din 30 ianuarie 2004, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a III a Civila a fost solutionat de aceeasi instanta, respectiv Curtea de Apel Bucuresti.
Astfel, prin decizia civila nr.1522 din 27 septembrie 2007 s-a admis recursul declarat de recurentii – reclamanti T.F.R. si C.D.V. împotriva deciziei anterior mentionate, în contradictoriu cu intimata – pârâta SC R. SA – Sucursala Giurgiu, intimatii – chemati în garantie M.E.F. prin D.G.F.P. Giurgiu si AVAS, modificându-se decizia instantei de apel, în sensul ca, s-a admis apelul formulat de apelantii – reclamanti T.F.R. si C.D.V. împotriva sentintei civile nr.36 din 14 mai 2006, pronuntata de Tribunalul Giurgiu, în dosarul nr.3040/2002, s-a desfiintat sentinta si s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeasi instanta – Tribunalul Giurgiu.
Pentru a hotarî astfel, instanta de recurs a retinut ca instanta de judecata învestita cu cererea formulata de catre reclamanti trebuia sa faca aplicatiunea institutiei compararii titlurilor de proprietate, aspect ce rezulta cu evidenta din modalitatea de formulare a obiectului cererii de chemare în judecata, respectiv din temeiul juridic ce fundamenteaza actiunea si asupra caruia reclamantii au insistat inclusiv prin criticile formulate în apel si în recurs.
În noul ciclu procesual, în fata acestei instante, reclamantii si-au reevaluat imobilul ce face obiectul pricinii, la suma de 647.500 lei/ron (echivalentul a 175.000 Euro), astfel ca potrivit art.2 pct.1 lit.b Cod de procedura civila se constata ca tribunalul a fost competent sa solutioneze cauza.
La 17 aprilie 2008 pârâta SC R. SA Bucuresti (careia i-a fost transmisa calitatea procesuala în cauza de catre SC M. SA, astfel cum rezulta din actele depuse la dosar, aspect consemnat în practicaua deciziei civile nr.159 R din 20 ianuarie 2006 a Curtii de Apel Bucuresti) a formulat întâmpinare prin care a invocat exceptia lipsei capacitatii procesuale a pârâtei SC R. SA – Sucursala Giurgiu invocând dispozitiilor art.43 alin.1 din Legea nr.31/1990, potrivit carora sucursalele sunt dezmembraminte fara personalitate juridica; exceptia netimbrarii cererii de chemare în judecata, în sustinerea careia a învederat ca reclamantii nu mai beneficiaza de prevederea favorabila a art.15 lit.r din Legea nr.146/1997, întrucât Curtea de Apel Bucuresti a statuat ca actiunea lor nu este o cerere întemeiata pe dispozitiile Legii nr.10/2001, ci o actiune în revendicare întemeiata pe prevederile Codului Civil; exceptia inadmisibilitatii cererii de chemare în judecata, motivat de aceea ca actiunea în revendicare întemeiata pe dispozitiile art.480 este inadmisibila, în cazul imobilelor ce au facut obiectul preluarii de catre stat în perioada 1945 – 1989, pentru retrocedarea acestora persoanele îndreptatite având la îndemâna exclusiv o cerere bazata pe Legea nr.10/2001, lege care suprima practic actiunea de drept comun în cazul ineficacitatii actelor de preluare la care se refera si, fara a elimina accesul la justitie, perfectioneaza sistemul reparator, iar prin norme de procedura speciale îl subordoneaza controlului judecatoresc. Cu privire la aceasta din urma exceptie, considera pârâta ca legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, numai în conditiile Legii nr.10/2001, act normativ cu caracter special, ce se aplica cu prioritate fata de prevederile art.480 Cod civil ce constituie dreptul comun în materia revendicarii.
La acelasi termen pârâta SC R. SA Bucuresti a formulat si cerere reconventionala, prin care a solicitat sa se constate ca reclamantii nu au dreptul de succesori ai autorului T.I., acestia fiind decazuti din dreptul de a accepta succesiunea.
La termenul din 06 martie 2008 chematul în garantie S.R. prin M.E.F. – D.G.F.P. Giurgiu a invocat exceptia lipsei calitatii sale procesuale pasive.
Cu privire la aceasta exceptie pârâta SC R. SA Bucuresti a solicitat respingerea ei, fata de faptul ca Societatea M. Giurgiu (antecesoarea SC R. SA) a luat fiinta în temeiul Legii nr.15/1990 prin preluarea activelor de la S.R., acesta obtinând în schimb actiuni pe care le-a valorificat în cadrul procesului de privatizare, astfel ca garanteaza pentru aportul adus în societate (activele transmise, inclusiv imobilul în litigiu) în cadrul garantiei pentru evictiune, având prin urmare calitate procesuala.
Prin sentinta civila nr.102 din 19 iulie 2008, Tribunalul Giurgiu a respins exceptiile lipsei capacitatii procesuale a pârâtei SC R. SA Giurgiu (ramasa fara obiect), netimbrarii actiunii si inadmisibilitatii cererii, precum si exceptiile lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor si prescriptiei dreptului la actiune al acestora, invocate de pârâta SC R. SA; a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a S.R. prin M.E.F. invocata de acesta prin reprezentant; a admis actiunea reclamantilor T.F.R. si C.D.V. formulata împotriva pârâtei SC R. SA si în contradictoriu cu pârâtii – chemati în garantie S.R. prin M.E.F. si AVAS; a omologat raportul de expertiza tehnica judiciara întocmit de exp. ing. R.E. (filele 101 -103 primul dosar fond cu nr.3040/2002 al Tribunalului Giurgiu); a obligat pârâta SC R. SA sa lase în deplina si absoluta proprietate si posesie reclamantilor T.F.R. si C.D.V. imobilul situat în municipiul G. str.(B-dul) E. (fost F.S.) nr.1 compus din teren în suprafata de 1.130 mp. si constructiile vechi aflate pe acesta, respectiv sediul comercial, individualizat pe schita – anexa la raport C1, laborator carne, individualizat pe aceeasi schita C3, magazii individualizate pe aceeasi schita C4; a admis cererea de chemare în garantie a S.R. prin M.E.F.P. si a AVAS; în baza art.324 din OUG nr.88/1997 modificata prin Legea nr.99/1999 raportat la art.30 alin.3 din Legea nr.137/2002, modificata, a constatat ca pârâta SC R. SA este îndreptatita la despagubiri din partea pârâtilor chemati în garantie S.R. prin M.E.F. si AVAS pentru imobilul situat în municipiul G. str.(B-dul) E. (fost F.S.) nr.1, compus din teren în suprafata de 1.130 mp. si constructiile aflate pe acesta, revendicat de catre reclamant si care a facut obiectul procesului de privatizare; a respins cererea reconventionala formulata de pârâta SC R. SA la 17 aprilie 2008 având ca obiect constatarea decaderii reclamantilor din dreptul lor de a accepta succesiunea defunctului T.I. si a luat act de renuntarea aceleiasi pârâte la cererea reconventionala formulata la 23 ianuarie 2003, prin care a solicitat obligarea reclamantilor la plata contravalorii îmbunatatirilor aduse imobilului în litigiu, acordarea unui drept de retentie asupra acestuia si instituirea unui sechestru judiciar; a obligat pârâta SC R. SA la plata catre reclamanti a cheltuielilor de judecata în cuantum de 6515,25 lei/ron reprezentând onorariu avocat.
Pentru a hotarî astfel, tribunalul a retinut urmatoarele aspecte.
Referitor la exceptia lipsei capacitatii procesuale a pârâtei SC R. SA Giurgiu, se constata ca aceasta a ramas fara obiect atâta timp cât la termenul de judecata din 15 ianuarie 2008, ce a reprezentat prima zi de înfatisare în fata Tribunalul Giurgiu, în noul ciclu procesual, în fond, dupa casare, reclamantii si-au precizat actiunea în sensul ca înteleg sa se judece în contradictoriu cu pârâta SC R. SA Bucuresti (ce are un punct de lucru si în Giurgiu), învederând totodata ca nici un moment nu au aratat în fata instantelor ca doresc sa se judece cu Sucursala Giurgiu a SC R. SA, aceasta fiind trecuta pe citativ din eroare, întrucât la 20 ianuarie 2006, prin încheiere, Curtea de Apel Bucuresti a constatat transmisa calitatea procesuala de pârâta în cauza de la SC M. SA Giurgiu catre SC R. SA Bucuresti.
Ori, o asemenea eroare este evident ca nu se poate rasfrânge asupra reclamantilor, cu atât mai mult cu cât, asa cum s-a aratat, la prima zi de înfatisare, în fata Tribunalului Giurgiu, în fond dupa casare, reclamantii au indicat ca înteleg sa cheme în judecata, ca si continuator al SC M. SA – pârâta initiala, pe pârâta SC .R. SA Bucuresti.
În privinta exceptiei netimbrarii s-a retinut ca aceasta este neîntemeiata, în speta fiind incidente dispozitiile art.15 alin.1 lit.r din Legea nr.146/1997, potrivit cu care “cererile introduse de proprietarii sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum si cererile accesorii si incidente” sunt scutite de taxe judiciare de timbru. Dupa cum se observa, acest text de lege nu face distinctie între actiunile introduse în baza unor legi speciale – cum ar fi Legea nr.10/2001 si cele introduse pe calea dreptului comun, referindu-se la toate cererile vizând restituirea imobilelor preluate abuziv, astfel ca sustinerile pârâtei potrivit cu care ar fi obligatorie timbrarea prezentei cereri, nu pot fi retinute, întrucât si obiectul acesteia îl constituie restituirea unui imobil preluat abuziv de catre stat.
De altfel, Legea nr.146/1997 nici nu putea face o atare distinctie între cererile promovate în baza Legii nr.10/2001 si cele promovate conform dreptului comun, întrucât ea este anterioara acestei legi, iar art.15 lit.r nu a fost modificat ca urmare a aparitiei Legii nr.10/2001.
A retinut tribunalul ca nici sustinerile pârâtei în ceea ce priveste exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor (formulata în întâmpinarea depusa de SC M. SA în primul ciclu procesual) nu pot fi tinute în seama, aceasta exceptie urmând a fi respinsa, pentru urmatoarele considerente:
Astfel, se constata ca, pe lânga faptul ca reclamantii si-au dovedit calitatea de mostenitori ai defunctului T.I., prin actele depuse la dosar, respectiv certificatele de mostenitor nr.32 din 01 iunie 1998, nr.566 din 13 mai 1987, nr.2183 din 22 noiembrie 1994, nr.180 din 10 noiembrie 1997 si nr.286/95 din 14 noiembrie 1956 (aflate la filele 30 – 34 dosar Judecatoria Giurgiu nr. 3040/2002), aceasta calitate le-a fost recunoscuta cu autoritate de lucru judecat si de catre instanta de judecata – respectiv Judecatoria Giurgiu, care prin sentinta civila nr.166 din 14 ianuarie 1998 le-a admis actiunea, constatând ca imobilul situat în B-dul E. nr.1 a fost nationalizat abuziv si ilegal si dispunând restituirea acestuia catre reclamanti. Sub acest aspect al dovedirii calitatii procesuale active de catre reclamanti, tribunalul a retinut ca din certificatele de mostenitor enumerate anterior, rezulta ca T.F.R. si C.D.V. sunt mostenitorii acceptanti ai bunicului lor, T.I..
În privinta exceptiei prescrierii dreptului la actiune conform Legii nr.10/2001 exceptie invocata prin întâmpinarea depusa de SC M. SA (pârâta initiala în cauza) tribunalul a retinut ca si aceasta este neîntemeiata, astfel ca si aceasta exceptie va fi respinsa.
Astfel, s-a retinut ca reclamantii si-au întemeiat actiunea pe dispozitiile (art.480), considerând-o o actiune în revendicare, fapt retinut cu autoritate de lucru judecat si de catre instanta de control judiciar – Curtea de Apel Bucuresti prin decizia de casare nr.1522 din 27 septembrie 2007.
Fata de acest aspect, este evident ca nu poate fi primita o exceptie ce face referire la un termen de prescriptie prevazut de o lege ce nu constituie temeiul juridic de drept al actiunii deduse judecatii – respectiv Legea nr.10/2001.
Cât priveste exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a S.R. prin M.E.F. invocata de acesta prin reprezentant, tribunalul a considerat-o de asemenea neîntemeiata, în conditiile în care acesta a fost citat în cauza în calitate de chemat în garantie la cererea pârâtei potrivit dispozitiilor art.324 din OUG nr.88/1997 modificata prin Legea nr.99/1999, iar obiectul prezentei actiuni îl reprezinta revendicarea unui imobil ce a facut obiectul privatizarii.
Cât priveste exceptia inadmisibilitatii cererii, invocata de pârâta, aceasta a fost analizata în continuare, odata cu fondul cauzei.
Astfel, s-a retinut ca prin actiunea de fata, reclamantii, în calitatea lor de mostenitori ai defunctului T.I., mai exact, de nepoti de fiu si respectiv de fiica ai acestuia, au solicitat în contradictoriu cu SC M. SA (ulterior calitatea procesuala a acesteia fiind preluata de SC R.SA – asa cum s-a aratat mai sus) revendicarea imobilului situat în municipiul G., B-dul E. (fost F.S.) nr.1, compus din teren de 1.159 mp. si constructiile aflate pe acesta, invocând actul de proprietate al autorului lor, respectiv contractul de vânzare – cumparare nr.742 din 11 iunie 1914.
Pârâta a opus titlului invocat de reclamanti titlul sau, si anume certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria GR nr.00016 din 19 septembrie 1994 emis de Consiliul Judetean Giurgiu, în care sustine ca este înscris si terenul în litigiu alaturi si de alte terenuri, si anexa la acest certificat, unde apar constructiile aflate pe teren.
Aceeasi pârâta a precizat ca dreptul sau de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost intabulat în cartea funciara conform încheierilor nr.1728, 1729 din 14 aprilie 2000 si 1350 din 24 martie 2000.
Fata de obiectul cererii formulate de reclamanti si în conformitate cu dispozitiile deciziei de casare nr. 1522 din 27 septembrie 2007 a Curtii de Apel Bucuresti, tribunalul urmând sa procedeze la compararea titlurilor de proprietate exhibate de parti, conform dispozitiilor codului civil.
Referitor la titlul de proprietate al reclamantilor se retine ca acesta provine de la proprietarul initial, T.I., care a dobândit imobilul prin contractul de vânzare – cumparare nr.742/1914, act asupra caruia nu s-a facut dovada ca ar fi fost desfiintat în vreuna din modalitatile prevazute de lege. Se mai retine ca, parte din acest imobil, mai exact suprafata de 816 mp. teren si 141 mp. suprafata construita a fost nationalizat în baza decretului nr.92/1950, iar dupa anul 1990 a facut obiectul procesului de privatizare si a trecut în posesia SC M. SA.
Prin sentinta civila nr.166 din 14 ianuarie 1998 definitiva si irevocabila, Judecatoria Giurgiu a admis actiunea formulata de reclamantii T.F.R. si C.D.V. în contradictoriu cu P.M.G. si a constatat ca imobilul sus mentionat a fost nationalizat abuziv si ilegal în baza Decretului nr.92/1950 de la autorul partilor, defunctul T.I., dispunând totodata restituirea acestuia catre reclamanti.
Atât doctrina, cât si practica în materie, au stabilit ca hotarârile irevocabile intrate în puterea lucrului judecat sunt opozabile si tertilor ce nu au fost parti în proces, întrucât potrivit art.1200 pct.4 Cod civil statuarile instantelor judecatoresti au valoarea unor prezumtii legale, provin de la o putere publica si se rasfrâng indirect si asupra terti lor.
În aceste conditii, nici pârâta din prezenta cauza nu poate ignora restabilirea ordinii juridice încalcate de autoritatile comuniste prin preluarea abuziva a imobilului în litigiu, respectiv constatarea inexistentei titlului statului asupra imobilului în cauza prin sentinta civila nr.166/1998.
Fata de aceste aspecte, s-a retinut ca titlul de proprietate al reclamantilor, respectiv contractul de vânzare – cumparare nr.742/1914 a fost confirmat si consolidat prin sentinta civila nr.166 din 14 ianuarie 1998 pronuntata de Judecatoria Giurgiu, care a statuat, asa cum am aratat, ca preluarea de catre stat a imobilului în litigiu s-a facut în mod ilegal si abuziv, prin urmare, S.R. nefiind niciodata proprietar al acestuia.
Fata de faptul ca reclamantilor li s-a recunoscut, cu efect retroactiv, valabilitatea neîntrerupta a titlului de proprietate asupra imobilului în litigiu, concomitent cu constatarea nevalabilitatii titlului cu care acesta era detinut de catre stat, este evident ca acestia aveau “un bun”, în sensul art.1 din Protocolul aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, astfel cum întelesul acestui termen a fost conturat în jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, astfel ca trebuie sa li se recunoasca, deopotriva accesul la instrumentul specific de aparare a acestui bun, care este actiunea în revendicare.
Aceeasi Curte Europeana a Drepturilor Omului a spus, de asemenea, ca vânzarea de catre stat a unui bun al altuia unor terti, chiar de buna – credinta, chiar si atunci când este anterioara conformarii în justitie în mod definitiv al unui drept al altuia, combinata cu lipsa totala a despagubirii, constituie o privatiune contrara art.1 al Protocolului nr.1 (cauza Strain contra României).
Prin urmare, în concursul dintre reclamanti si pârâta, tribunalul a observat ca cei dintâi se afla în posesia titlului original de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora cu efect retroactiv si în mod irevocabil prin sentinta civila nr.166/1998 a Judecatoriei Giurgiu, prin care s-a recunoscut nevalabilitatea preluarii imobilului de catre stat si implicit, existenta valabila si neîntrerupta a bunului în patrimoniul reclamantilor.
De altfel, s-a retinut ca pârâtii nu au opus reclamantilor decât un titlu pentru o suprafata de 816 mp. teren cât apare în extrasul din borderoul cuprinzând imobilele nationalizate (fila 6 dosar nr.3040/2002), pentru restul pâna la 1.159 mp. cât apare cuprins în titlul de proprietate al autorului reclamantilor, respectiv contractul de vânzare – cumparare nr.742/1914 si cât ocupa, pârâta neputând produce nici un titlu, aceasta diferenta de teren de 343 mp. fiind detinuta fara nici un fel de titlu.
Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat ca trebuie respinsa si exceptia inadmisibilitatii actiunii în revendicare si, pe fond admisa actiunea în revendicare pentru imobilul compus din teren în suprafata de 1130 mp. si constructiile vechi aflate pe acesta, C1, C3 si C4, astfel cum au fost individualizate prin raportul de expertiza întocmit în cadrul primului fond, mai putin constructia noua identificata C2, asupra careia instanta nu se va pronunta, nefiind ceruta de reclamanti.
Referitor la cererea de chemare în garantie a S.R. prin M.E.F.P. si a AVAS, tribunalul a retinut ca aceasta este întemeiata, fata de dispozitiile art.324 din OUG nr.88/1997 modificata prin Legea nr.99/1999 raportat la art.30 alin.3 din Legea nr.137/2002, modificata.
Astfel, s-a retinut ca prin Legea nr.99/1999 s-a introdus în OUG nr.88/1997 privind privatizarea societatilor comerciale, art.324 potrivit caruia institutiile publice implicate, asigura repararea prejudiciilor cauzate societatilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea catre fostii a bunurilor preluate de catre stat; în acest scop, institutiile publice implicate urmând sa plateasca societatilor comerciale prevazute la alineatul 1, o despagubire care sa reprezinte echivalentul banesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natura a imobilelor detinute de societatea comerciala catre fostii proprietari, prin efectul unei hotarâri judecatoresti definitive si irevocabile.
Este adevarat ca acest text de lege, mai exact art.324 alin.1 – 3 a fost abrogat ulterior prin art.56 din Legea nr.137/2002, dar aceeasi lege în art.30 alin.3 a prevazut ca dispozitiile ari.324 din OUG nr.88/1997 aprobata prin Legea nr.44/1998, cu modificarile ulterioare, ramân aplicabile contractelor de vânzare – cumparare de actiuni, încheiate înainte de intrarea în vigoare a acesteia (cum este si cazul contractului de vânzare – cumparare în speta încheiat de pârâta în cadrul procesului de privatizare). Prin urmare va fi admisa si cererea de chemare în garantie a S.R. prin institutiile sale implicate în procesul de privatizare, M.E.F.P. si a AVAS, al caror obiect l-a constituit si imobilul în litigiu si va constata ca pârâta este îndreptatita la despagubiri din partea acestora, despagubiri ce se vor stabili conform alin.3 din art.324 din OUG 88/1997, modificata, de comun acord de catre parti sau prin justitie, în caz de divergenta.
Împotriva acestei sentinte civile au declarat apel SC R. SRL, D.G.F.P. a judetului Giurgiu – în numele M.E.F. si AVAS.
În sustinerea motivelor de apel, SC R. SA critica sentinta instantei de fond precum si încheierile premergatoare prin care au fost respinse exceptiile invocate pe parcursul solutionarii cauzei.
1. apelanta sustine ca nu sunt incidente dispozitiile art.15 alin 1 lit r din legea 146/1997 întrucât prezentul litigiu nu are ca obiect restituirea bunului preluat abuziv de stat, ci este o actiune clasica în revendicare, astfel ca trebuie taxata la valoare.
2. se reitereaza exceptia prescriptiei dreptului la actiune potrivit legii 10/2001, conform careia reclamanta trebuia sa urmeze procedura prealabila prevazuta de art.22 din legea 10/2001, neîndeplinirea acestor formalitati prealabile reprezentând un fine de neprimire al actiunii, sanctionata cu admiterea exceptiei inadmisibilitatii.
De altfel, actiunea în revendicare este inadmisibila si în raport de decizia nr. 33/2008 data de ÎCCJ în solutionarea recursului în interesul legii, de unde se ajunge la concluzia ca este inadmisibila actiunea în revendicare întemeiata pe art.480 dupa intrarea în vigoare a legii 10/2001. Faptul ca la nivelul anului 1998 reclamantii au deschis o procedura judiciara împotriva unor persoane care nu detineau si nu aveau nici un drept asupra imobilului, nu are nici o relevanta, întrucât prin admiterea prezentei actiuni se ajunge la încalcarea dreptului de proprietate al altei persoane, SC R. si se aduce atingere principiului securitatii raporturilor juridice, astfel ca actiunea în revendicare este inadmisibila.
De altfel, instanta de fond a ignorat cauza Raicu împotriva României, unde CEDO statueaza ca atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie sa creeze noi neajunsuri disproportionate. În acest scop, legislatia ar trebui sa permita sa se tina seama de circumstantele speciale ale fiecarei spete, pentru ca persoanele care si-au dobândit bunurile cu buna credinta sa nu fie puse în situatia de a suporta responsabilitatea statului care confiscase odinioara aceste bunuri.
3. în mod gresit a fost respinsa exceptia lipsei calitatii procesuale
active a reclamantilor, desi am solicitat sa se constate ca acestia sunt decazuti din dreptul de a accepta succesiunea autorului lor, T.I.. Astfel, nu a fost facuta nici o proba din care sa rezulte ca a fost acceptata succesiunea defunctului T.I. în termenul de 6 luni prevazut de lege, iar certificatul de calitate de mostenitor nr.32/1998 nu este face dovada ca masa succesorala a fost transmisa catre mostenitori si nu s-a facut dovada dezbaterii succesiunii tuturor mostenitorilor autorului initial.
4. în ceea ce priveste fondul cauzei, apelanta apreciaza ca solutia este netemeinica si nelegala sub mai multe aspecte. În primul rând, în conditiile în care pârâta este o societate privatizata cu capital integral privat, reclamantii nu aveau potrivit legii 10/2001 decât calea obtinerii despagubirilor si nu la restituirea imobilului în natura.
În ceea ce priveste opozabilitatea sentintei civile nr.166/1998 a Judecatoriei Giurgiu, apelanta apreciaza ca nu îi este opozabila întrucât nu au fost parte în acel litigiu. Chiar considerând ca opozabilitatea are un efect limitat, în sensul ca aceasta hotarâre judecatoreasca poate constitui proba în acest proces, instanta trebuia sa aiba în vedere si situatia procesului de coniventa. Ori, apelanta considera ca are motive temeinice sa considera ca aceasta sentinta este data într-un proces de coniventa, sentinta fiind la o examinare superficiala si grosolana o eroare judiciara. Este de facut aceasta remarca întrucât nici unul dintre pârâtii din acel litigiu nu avea proprietatea imobilului, s-a constatat ca imobilul a fost nationalizat abuziv în baza decretului 92/1950 fara ca statul sa fie parte în acel proces.
În opozitie cu reclamantii, pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul legii, pentru teren fiind eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria GR nr.00016, dreptul de proprietate asupra terenului fiind intabulat, astfel ca instanta în mod gresit retine ca nu a depus titlul de proprietate decât pentru 816 mp. Dimpotriva întinderea dreptului de proprietate al reclamantilor este discutabila, în conditiile în care în actul de nationalizare terenul apare cu o suprafata de 816 mp, existenta actului de proprietate din 1914 în care apare o suprafata de 1159 mp. nedovedind ca aceeasi suprafata exista si la data nationalizarii.
5. în ceea ce priveste cererea de chemare în garantie, apelanta apreciaza ca instanta de fond a omis în dispozitiv sa precizeze suma concreta cu care urmeaza a fi despagubiti, astfel ca în subsidiar solicita sa se precizeze suma de 647.500 lei ce li s-ar datora cu titlu de despagubire.
În motivarea apelului, D.G.F.P. Giurgiu – pentru M.E.F. arata ca, solicita admiterea apelului, modificarea sentintei atacate în sensul respingerii cererii de chemare în garantie a M.E.F., formulata de SC R. SA Bucuresti ca inadmisibila.
Critica sentinta atacata pentru nelegalitate întrucât instanta a interpretat gresit dispozitiile art.324 alin.1 din OUG nr.88/1997 cu modificarile ulterioare si art.30 alin.3 din Legea nr.137/2002 privind unele masuri pentru accelerarea privatizarii.
În opinia apelantului – chemat în garantie art.324 alin.1 din OUG nr.88/1999 dispune: “institutiile publice implicare asigura repararea prejudiciilor cauzate societatilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea catre fostii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat”.
Iar art.3 lit.g din OUG nr.88/1997 precizeaza: “institutia publica implicata înseamna Fondul Proprietatii de Stat sau orice minister de resort ori, dupa caz o autoritate a administratiei publice locale, care are atributii de privatizare a unei societati comerciale”.
Potrivit art.30 alin.3 din Legea nr.137/2002 dispune: “prevederile art.324 din UOG nr.88/1997, aprobat prin Legea nr.44/1998, cu modificarile si completarile ulterioare, ramân aplicabile numai pentru contractele de vânzare – cumparare de actiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi”.
Din interpretarea dispozitiilor legale mentionate mai sus, rezulta, ca institutia implicata în privatizarea SC R. SA si care poate fi obligata la despagubiri, este AVAS (fostul Fondul Proprietatii de Stat), aceea cu care s-a încheiat contractul de vânzare – cumparare de actiuni, si nu M.E.F..
Împotriva aceleiasi sentinte a declarat apel si AVAS, în motivarea apelului se invoca exceptia prematuritatii cererii de chemare în judecata, formulata pe calea chemarii în garantie.
În motivarea acestei exceptii se invoca art.324 alin.2 din OUG nr.88/1997, modificata si completata prin Titlul I al Legii nr.99/1999, respectiv necesitatea existentei unei hotarâri definitive si irevocabile prin care societatea privatizata sa fie obligata la restituirea în natura a bunurilor imobile catre fostii proprietari.
Astfel, potrivit dispozitiilor art.324 – 1. institutiile publice implicate asigura repararea prejudiciilor cauzate societatii comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea catre fostii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. 2. institutiile publice implicate vor plati societatilor comerciale prevazute la alin.1 o despagubire care sa reprezinte echivalentul banesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natura a imobilelor detinute de societatea comerciala catre fostii proprietari prin efectul unei hotarâri judecatoresti definitive si irevocabile.
În acelasi sens sunt si dispozitiile art.29 din Legea nr.137/2002, potrivit carora: “1. institutia publica implicata asigura cumparatorului cu care a încheiat contracte de vânzare – cumparare de actiuni, repararea prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotarâri judecatoresti definitive si irevocabile care obliga la restituirea în natura catre fosti proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. 2. valoarea prejudiciului ce urmeaza sa fie reparat potrivit alin. 1 se stabilesc de comun acord cu cumparatorul, iar în caz de divergenta, prin justitie”.
Instanta de fond a facut o gresita aplicare a dispozitiilor art.324 din OUG nr.88/1997, în sensul ca a admis cererea înainte de a exista o hotarâre judecatoreasca ramasa irevocabila, cerere admisa sub forma unei cereri de chemare în judecata.
Instanta a ignorat si dispozitiile art.324 alin.3 din OUG nr.88/1997 modificata, potrivit carora: “despagubirea prevazuta la alin. 2 se stabileste de comun acord cu societatile comerciale, iar în caz de divergenta, prin justitie”.
În consecinta, înaintea solicitarii despagubirilor astfel cum prevede art.324 din OUG nr.88/1997, societatea privatizeaza, în speta SC M. SA Giurgiu, trebuia sa urmeze procedura speciala prevazuta de alin.3 al aceluiasi articol.
Exceptia inadmisibilitatii actiunii în constatare, raportat la dispozitiile art.324 din OUG nr.88/1997 si art.111 Cod de procedura civila.
Raportat la caracterul de actiune în constatarea al cererii de chemare în garantie, vazând dispozitiile art.111 Cod de procedura civila: “partea care are interes poate sa faca cerere pentru constatarea existentei sau neexistentei unui drept. Cererea nu poate fi primita daca partea poate cere realizarea dreptului”, astfel ca aceasta apare ca inadmisibila.
Mentioneaza apelantul ca din actele existente la dosarul cauzei nu rezulta ca, în speta, contractul de vânzare – cumparare de actiuni invocat de SC M. SA Giurgiu, este încheiat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, care prevede în art.30 alin.3 ca dispozitiile art.324 (abrogat) ramân aplicabile contractele de vânzare – cumparare de actiuni, încheiate înainte de intrarea în vigoarea a acesteia.
În primul rând, învedereaza un aspect obligatoriu în procesele întemeiate pe dispozitiile art.324 din OUG nr.88/1997 – faptul ca pârâta trebuia da faca dovada ca la data privatizarii imobilul pierdut de societate era cuprins în capitalul social.
Prejudiciul suferit de pârâta, urmare a restituirii în natura a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabila a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societatii la data când societatea a fost privatizata si nu la valoarea “de piata”.
În caz contrar, societatea ce urmeaza a fi despagubita se va îmbogati fara justa cauza, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existenta în registrele contabile ale societatii si avuta în vedere în situatia patrimoniala a societatii la data privatizarii.
Este lipsita de fundament legal obligarea AVAS la despagubiri mai mari decât valoarea capitatului social detinut de stat la SC M. SA Giurgiu, având în vedere si ca AVAS nu a fost unicul actionar al acestei societati.
La data de 25.02.2009 când curtea a ramas în pronuntare, nu s-a putut întruni majoritatea legala, pricina judecându-se din nou în complet de divergenta, conform art.257 si urmatoarele Cod procedura civila.
Analizând actele si lucrarile dosarului, prin prisma motivelor de apel, curtea în majoritate a constatat nefondate apelurile pentru urmatoarele considerente.
Nu poate fi primita critica vizând necesitatea timbrarii prezentei actiuni la valoarea întrucât în cauza sunt incidente dispozitiile art.15 lit.r din legea 146/1997, care statueaza ca sunt scutite de taxa de timbru actiunile în revendicare formulate pentru redobândirea imobilelor preluate abuziv de stat, fara a face nici o distinctie în raport de temeiul juridic al actiunii, legea 10/2001 sau art.480 C. civil. De altfel, dispozitiile art. 15 lit. r sunt anterioare intrarii în vigoare a legii 10/2001, astfel ca nu putem considera ca numai actiunile formulate în temeiul acestei legi sunt scutite de taxa de timbru.
Nu este întemeiata nici critica vizând prescriptia dreptului la actiune urmare neformularii notificarii în termenul prevazut de legea 10/2001, întrucât aceste aspecte vizeaza eventual contestatiile formulate în temeiul legii 10/2001 împotriva dispozitiei sau deciziei emise conform acestei proceduri si nu actiunile în revendicare, în care se pune problema compararii titlurilor de proprietate ale partilor în litigiu.
Cât priveste exceptia inadmisibilitatii, curtea retine ca prezenta actiune în revendicare este formulata împotriva unei persoane juridice de drept privat care nu se încadreaza în definitia “unitati detinatoare”, în sensul dat de art.21 din Legea nr.10/2001, si nici în ipoteza art.29 alin.3.
Astfel, în speta nu sunt aplicabile dispozitiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 privind inadmisibilitatea actiunii în revendicare pe drept comun în cazul bunurilor preluate de stat fara un titlu valabil, care fac obiectul unor legi speciale de reparatie, luând în considerare ca dispozitiile Legii nr.213/1998 reglementeaza regimul juridic al proprietatii publice, prin art.1 din lege stabilindu-se ca “dreptul de proprietate publica apartine statului sau unitatilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public”.
Mai mult, în practica judiciara sunt considerate admisibile, fiind judecate pe fond, actiunile în revendicare privind imobilele trecute abuziv în proprietatea statului, formulate împotriva persoanelor fizice, aceeasi ratiune existând si în cazul în care pârât este o persoana juridica de drept privat.
De asemenea art.45 din Legea nr.10/2001 nu face nici o distinctie între actul de înstrainare a unui imobil catre o persoana fizica si cel catre o persoana juridica, în cadrul procesului de privatizare.
În ceea ce priveste aplicabilitatea art.22 alin.5 din Legea nr.10/2001 “nerespectarea termenului de 6 luni prevazut pentru trimiterea notificarii atrage pierderea dreptului de a solicita în justitie masuri reparatorii în natura sau prin echivalent”, în conditiile în care reclamanta nu ar fi formulat notificare prin care sa solicite masuri reparatorii cel putin prin echivalent, pentru cazul în speta când bunul a fost înstrainat de catre stat, aceasta nu este o problema de admisibilitate a actiunii în revendicare ci de temeinicie, instanta trebuind sa verifice daca, atâta timp cât bunul a fost preluat de catre stat, indiferent de titlu, reclamanta mai poate justifica un drept de proprietate sau a pierdut acest drept prin nerespectarea termenului de a solicita reparatii.
Cât priveste pretinsa inadmisibilitate a actiunii în revendicare ce ar fi impusa de Înalta Curte de Casatie si Justitie prin decizia nr.33/2008, curtea constata ca o asemenea solutie nu este consacrata prin decizia sus mentionata. Astfel, se motiveaza în cuprinsul deciziei ca ,, nu se poate aprecia ca existenta legii 10/2001 exclude, în toate situatiile posibilitatea de a se recurge la actiunea în revendicare, caci este posibil ca reclamantul într-o atare actiune sa se poata prevala la rândul sau de un bun în sensul art. 1 din Primul protocol aditional si trebuie sa i se asigure accesul la justitie”. Pe de alta parte, se arata ca, adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinta imposibilitatii utilizarii unei reglementari anterioare, nu încalca art. 6 din Conventie, în situatia în care calea oferita de legea speciala pentru valorificarea dreptului pretins este efectiva. Faptul ca aceasta cale este sau nu una efectiva poate fi constatat printr-o analiza în concret a fiecarei cauze.
Prin urmare, actiunea în revendicare este pe deplin admisibila în speta, fiind necesara o analiza în concret a titlurilor de proprietate exhibate de pati, reclamant si pârât, analiza ce nu poate fi facuta decât în acest cadru procesual.
Pe fondul litigiului, curtea retine ca reclamantii au dobândit prin dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu de la autorul lor, defunctul T.I. care a dobândit imobilul prin contractul de vânzare – cumparare nr. 742/1914. Imobilul în litigiu a trecut fara titlu valabil în proprietatea statului, fapt statuat irevocabil prin sentinta civila nr.166/1998 a Judecatoriei Giurgiu.
Apelantii reclamanti au dovedit transmiterea dreptului de proprietate de la autorul lor pe calea succesiunii legale, fiind depus certificatul de calitate de mostenitor, care are rolul de a face dovada acceptarii succesiunii si de asemenea, prin sentinta civila nr.166/1998 unde a fost admisa actiunea în revendicare, constatându-se ca reclamantii se legitimeaza ca fiind mostenitorii fostului proprietar.
În aceste sens nu pot fi primite sustinerile apelantei – pârâte în sensul ca nu îi sunt opozabile efectele acestei hotarâri judecatoresti întrucât nu a fost parte în acel litigiu. În mod corect, instanta de fond a retinut ca reclamantul, care a câstigat prima actiune în revendicare se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotarârea ramasa definitiva, într-o noua judecata, fara ca partea adversa sau instanta sa mai poata lua în discutie existenta dreptului, acest beneficiu fiind dat de aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat a hotarârilor judecatoresti. Aspectul pozitiv apare daca identitatea de obiect si cauza nu este decât partiala, un lucru deja judecat este invocat, pe cale incidentala, într-un al doilea proces sau se valorifica pe cale principala. Puterea de lucru judecat are la baza regula ca o situatie de fapt raportata la o anumita situatie de drept, nu poate fi analizata decât o singura data si o constatare facuta printr-o hotarâre judecatoreasca nu trebuie contrazisa de o alta, aceasta în scopul unei administrari uniforme a justitiei. În acest caz, desi pârâta nu poate fi obligata, în virtutea acelei hotarâri judecatoresti sa restituie reclamantei bunul, printr-o simpla silita a acelui titlu, totusi, într-un litigiu ulterior, reclamanta se poate prevala de efectele acelei sentinte.
Nu vor fi analizate criticile formulate de apelanta cu privire la eroarea judiciara comisa la pronuntarea sentintei civile nr.166/1998 a Judecatoriei Giurgiu, întrucât aceste critici pot fi analizate pe caile ordinare de atac, în termenele prevazute de lege, fiind inadmisibila o asemenea analiza dupa ramânerea irevocabila a hotarârii judecatoresti, într-un alt litigiu.
Prin urmare, curtea retine ca reclamantii beneficiaza de un “bun” în sensul paragrafului 1 al art.1 din Primul Protocol aditional la Conventie, întrucât instantele nationale i-au recunoscut reclamantului dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin sentinta civila nr. 1606/1998 a Judecatoriei Giurgiu. În aplicarea dispozitiilor legale este utila raportarea la rationamentul CEDO care, în analiza conditiilor impuse de art.1 din protocolul nr.1 a constatat existenta unei ingerinte în exercitiul dreptului de proprietate al reclamantilor carora li s-a recunoscut dreptul pe cale judecatoreasca ( prin constatarea nevalabilitatii titlului statului ), chiar daca înstrainarea imobilului catre un tert dobânditor a avut loc chiar anterior confirmarii în justitie, în mod definitiv a dreptului de proprietate, combinata evident cu lipsa totala de despagubiri.
Este cert ca, cel putin partial si pârâta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fiindu-i emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate, seria GR nr. 00016, drept ce a fost intabulat în cartea funciara.
Prin urmare, în concursul dintre reclamant, aflat în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu reconfirmat cu efect retroactiv si nerevocabil, printr-o hotarâre judecatoreasca prin care s-a recunoscut nevalabilitatea preluarii imobilului de catre stat si, implicit existenta valabila si neîntrerupta a bunului în patrimoniul lor si actualul detinator al imobilului, apelanta – pârâta se va da preferabilitate, cum corect a retinut si tribunalul titlului reclamantilor, ca fiind cel originar si mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul initial, care obtinuse bunul în conditii de perfecta legalitate, necontestat si anterior nationalizarii sale . în speta, titlul subdobânditorului provine de la stat si dreptul acestuia din urma nu poate fi preferabil în raport cu titlul adevaratului proprietar, pentru ca, prin ipoteza, trecerea bunului în proprietatea statului a fost abuziva.
Nu va primita critica apelantului pârât referitoare la necesitatea indicarii în concret a sumei ce li se datoreaza cu titlu de despagubire întrucât în acest caz, sunt incidente dispozitiile art.324 alin 3 din OUG 88/1997 modificata, în sensul ca acestea vor fi stabilite de comun acord de parti si numai în caz de divergenta în justitie. Atâta timp cât partile implicate nu au parcurs procedura stabilirii de comun acord a despagubirilor nu se poate constata, de plano, ca ar exista divergenta sub acest aspect.
Prin urmare, în mod corect instanta de fond a retinut numai aspectul referitor la calitatea apelantei pârâte de persoana îndreptatita la despagubiri în urma admiterii actiunii în revendicare si nu si cuantumul acestora.
Pe cale de consecinta, în raport de cele retinute si cele ce vor fi expuse în continuare urmeaza a fi respinse ca nefondate si celelalte doua apeluri formulate cu privire la cererea de chemare în garantie.
Nu se poate retine ca S.R. prin M.E.F. nu ar avea calitate procesuala pasiva în prezentul litigiu, sub aspectul solutionarii cererii de chemare în garantie întrucât statul, prin efectul legii 15/1990 a cedat actiunile societatilor comerciale, ca atare, pentru opozabilitate, are calitate procesuala pasiva într-un litigiu ce are ca obiect revendicarea unui imobil ce a facut obiectul procesului de privatizare, alaturi de institutiile implicate în procesul de privatizare conform dispozitiilor OUG 88/1997, astfel cum a fost modificata.
Tot astfel, nu pot fi primite nici criticile formulate de AVAS cu privire la o eventuala prematuritate a cererii de chemare în garantie, întrucât ” existenta unei hotarâri judecatoresti irevocabile prin care a fost admisa actiunea în revendicare” nu presupune neaparat o judecare separata a celor doua actiuni, fiind posibila judecarea concomitenta a celor doua capete de cerere. De altfel, prin judecarea concomitenta a actiunii în revendicare cu cererea de chemare în garantie nu se ajunge la situatia admiterii actiunii privind obligatia de despagubire, anterior existentei hotarârii de admitere a actiunii în revendicare, în mod irevocabil,pentru a se pune problema de o eventuala prematuritate, cele doua fiind deopotriva solutionate.
Pe de alta parte, instanta de fond a interpretat corect dispozitiile art. 324 din OUG 88/1997, modificata prin legea nr. 99/1999 raportat la art.30 alin. 3 din legea nr.137/2002 modificata, retinând ca prezentul contract de vânzare – cumparare intra sub incidenta dispozitiilor art.324 , fiind încheiat anterior intrarii în vigoare a legii 137/2002. În nici un caz, nu se pune problema inadmisibilitatii cererii de chemare în garantie, cum eronat sustine apelanta, în acest caz nefiind incidente dispozitiile art.111 C. pr. civ. ci dispozitiile speciale reprezentate de dispozitiile OUG 88/1997.
Cât priveste critica formulata de AVAS cu privire la cuantumul despagubirilor, nu va fi primita de curte pentru aceleasi considerente la cele avute în vedere la respingerea motivului de apel formulat de R. cu privire la aceste aspect, ambele parti urmând sa parcurga procedura prevazuta de lege.
Pentru aceste considerente, în baza art.296 C. pr. civ., în majoritate, Curtea respinge apelurile ce nefondate.
OPINIE SEPARATA
În sensul admiterii apelurilor, schimbarii sentintei si respingerii actiunii în revendicare ca inadmisibila pentru urmatoarele considerente:
Potrivit art.6 din Legea nr.213/1998 sunt considerate proprietate publica sau privata de stat ori apartinând unitatilor administrativ-teritoriale si bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, daca au intrat în proprietatea statului, în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constitutiei, a tratatelor internationale la care România este parte si a legilor în vigoare la data preluarii de catre stat. Bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtamântului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau mostenitorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie; în aceste cazuri, instantele judecatoresti sunt competente sa stabileasca valabilitatea titlului.
Legea nr.10/2001 reglementeaza regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 de catre stat, de organizatiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, indiferent daca imobilele au fost preluate cu sau fara titlu valabil si oricare ar fi fost destinatia acestora la data preluarii, cu exceptia celor care fac obiectul altor legi cu caracter reparator ori pentru care urmeaza sa se adopte acte normative speciale (art.8).
Rezulta asadar ca, o data cu intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, pentru toate imobilele care intra sub incidenta acestei legi, persoanele îndreptatite pot obtine repararea prejudiciului cauzat numai în conditiile legii de fata, sub sanctiunea pierderii dreptului de a solicita în justitie masuri reparatorii în natura sau prin echivalent (art.21 alin.5)
În speta, imobilului revendicat de reclamanti i se aplica aceasta lege, întrucât a intrat în proprietatea statului prin nationalizare în baza decretului 92/1950.
Intimata-pârâta SC R. SA este, asa cum rezulta din înscrisurile de la dosar, o societate comerciala, cu capital privat. Prin urmare, chiar daca SC R. SA nu este o unitate detinatoare în sensul art.21 din Legea nr.10/2001, incidente sunt dispozitiile art.29 din lege, care dispune ca:
Alin.(1) – Pentru imobilele evidentiate în patrimoniul unor societati comerciale privatizate, altele decât cele prevazute la art.21 alin.(1) si (2), persoanele îndreptatite au dreptul la despagubiri în conditiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzatoare valorii de piata a imobilelor solicitate.
Alin.(2) – În situatia imobilelor prevazute la alin.(1) si (2), masurile reparatorii în echivalent se propun de catre institutia publica care efectueaza sau, dupa caz, a efectuat privatizarea, dispozitiile art.26 (1) fiind aplicabile în mod corespunzator.
Aceasta interpretare nu încalca dispozitiile art.21 din Constitutie si ale art.6 alin.1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, întrucât Legea nr.10/2001 stabileste o procedura speciala care are doua faze, una administrativa – obligatorie si una judiciara, facultativa si subsidiara, dar care perfectioneaza sistemul procedural, prin accesul deplin si liber la trei grade de jurisdictie.
În raport de solutia data actiunii în revendicare se impunea si admiterea celorlalte doua apeluri si respingerea cererii de chemare în garantie ca ramasa fara obiect.
