Legea nr. 85/2006, art. 6 şi art. 8 alin. (1) C. proc. civ., art. 20 alin. (2), art. 37(1)
în situatia admiterii cererii de strămutare, ulterior soluţionării cauzei de către prima instanţă, prorogarea de competenţă operează numai în favoarea instanţei la care s-a dispus strămutarea pricinii, iar nu şi în favoarea instanţelor care soluţionează căile de atac de care este susceptibilă hotărârea.
Această interpretare se impune din perspectiva raţiunilor intrinseci ale instituţiei strămutării, care, atunci când are a fi analizată, se raportează la o anumită pricină şi la o anumită instanţă, particularizată în mod necesar, iar nu şi la instanţele superioare instanţei de la care se dispune strămutarea.
I.C.C.J., s. I civ., dec. civ. nr. 570 din 1 februarie 2012
Prin sentinţa nr. 1164/2010 Tribunalul Buzău, Secţia comercială şi de administrativ, a respins cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de SC C. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, prin lichidator judiciar; au fost respinse şi contestaţiile formulate de SC C. SRL, SC H. SRL, F. I.P.U.R.L., SC M. SRL şi B.V. împotriva tabelului suplimentar şi a
tabelului definitiv al creanţelor; a fost respinsă şi cererea formulată de SC
H. SRL, prin care se solicita anularea procesului-verbal al adunării credi-torilor din 2 iulie 2010. împotriva acestei sentinţe au declarat recurs SC C. SRL, SC H., F. I.P.U.R.L., SC M. SRL şi B.V., înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti.
Prin decizia nr. 930 din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, dispunând declinarea competenţei de soluţionare a recursurilor în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, Secţia comercială. Instanţa a reţinut că, din interpretarea dispoziţiilor art. 6 şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, rezultă că soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor judecătorului-sindic este în competenţa curţii de apel la care este arondat tribunalul pe rolul căruia este înregistrat dosarul de .
Prin încheierea din 18 noiembrie 2010, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de strămutare a dosarului de insolvenţă de la Tribunalul Buzău la Tribunalul Bucureşti. Cum strămutarea pricinilor este un caz de prorogare judecătorească de competenţă şi această prorogare a intervenit la data de 18 noiembrie 2010, înainte de înregistrarea recursurilor pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, s-a apreciat că revine Curţii de Apel Bucureşti competenţa de soluţionare a acestor recursuri.
Prin decizia civilă nr. 1550 din 27 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, dispunând declinarea competenţei de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea stabilirii instanţei competente. Pentru adoptarea acestei soluţii, instanţa a reţinut că strămutarea pricinilor este un caz de prorogare judecătorească de competenţă, însă, în cazul în care este dispusă referitor la o cauză având ca obiect procedura insolvenţei, aprccierea acesteia trebuie să ţină seama dc dispoziţiile Legii nr. 85/2006, art. 6 şi art. 8 alin. (1), procedură care are un caracter special. S-a considerat că, în cazul hotărârii pronunţate de tribunalul de la care se strămută cauza, în speţă, Tribunalul Prahova, competentă este Curtea de Apel Ploieşti şi numai în cazul hotărârilor pronunţate de tribunalul la care s-a strămutat cauza, în speţă, Tribunalul Bucureşti, competentă teritorial este Curtea de Apel Bucureşti.
Referitor Ia conflictul negativ dc competenţă, cu soluţionarea căruia a fost învestită această instanţă, înalta Curte a constatat următoarele: conflictul negativ de competenţă, în condiţiile art. 20 alin. (2) C. proc. civ., presupune ca două sau mai multe instanţe, prin hotărâri irevocabile, să se dcclarc necompetente să judece acecaşi pricină. Din interpretarea acestui text legal, rezultă că, pentru existenţa conflictului negativ de competenţă, este necesară întrunirea mai multor condiţii, şi anume: să existe două sau mai multe instanţe sesizate cu aceeaşi pricină; instanţele să se fi declarat necompetente prin hotărâri rămase irevocabile; declinările de competenţă să fie reciproce; cel puţin una dintre aceste instanţe să fie competentă să soluţioneze ccrerea respectivă. în cauză, aceste cerinţe legale sunt îndeplinite cumulativ, astfel încât instanţa supremă se consideră legal învestită pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Sub un prim aspect, se observă că ccea ce a determinat dezbaterea competenţei de soluţionare a recursurilor şi interpretarea diferită a instanţelor asupra acestei probleme de drept a fost intervenirea unui incident procedural, cel al strămutării cauzei. Astfel, prin încheierea pronunţată la data de 18 noiembrie 2010, ulterior soluţionării cererii de către Tribunalul Buzău, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de strămutare, dispunând strămutarea dosarului comercial de la Tribunalul Buzău la Tribunalul Bucureşti, cu păstrarea actclor de procedură efectuate în cauză.
în acest context procesual, apreciem că în litigiul dedus judecăţii, prorogarea de competenţă determinată de admiterea cererii de strămutare ar fi putut opera numai în favoarea instanţei la care s-a dispus strămutarea cauzei, iar nu şi în favoarea instanţelor care soluţionează căilc de atac de carc este susceptibilă hotărârea ce a fost pronunţată de instanţa de la care cauza a fost strămutată. Această interpretare se impune din perspectiva raţiunilor intrinseci ale instituţiei strămutării, care, atunci când va fi analizată, se raportează la o anumită pricină şi la o anumită instanţă, particularizată în mod necesar, iar nu şi la instanţele superioare instanţei de la care se dispune strămutarea.
In sens contrar, ar însemna ca, analizând motivele specifice strămutării reglementate de art. 37 C. proc. civ., instanţa supremă competentă cu soluţionarea cererii de strămutare să facă o apreciere globală, în abstracta, cu privire la toate instanţele ce ar fi competente să se pronunţe, la un anumit moment, în cauză, deşi motivele ce ar determina strămutarea, din perspectiva persoanei interesate, ar putea să nu se fi ivit încă şi dcci acestea să nu fie actuale. Mai mult, în speţă, câtă vreme cauza, ce a format obiectul dosarului nr. 66/114/2006 al Tribunalului Buzău, fusese soluţionată la data de 2 noiembrie 2010, cererea de strămutare nemaiputând fi admisă.
în consecinţă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de SC C. SRL, SC H., F. I.P.U.R.L., SC M. SRL şi B.V. împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Buzău s-a stabilit în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.
