În considerentele hotărârii atacate s-a reţinut că prin cererea formulată de lichidatorul judiciar, acesta a solicitat angajarea răspunderii personale a administratorilor societăţii, pentru faptele prevăzute de art. 138 alin.1 lit. a, b, d din Legea nr. 85/2006; iar judecătorul sindic a apreciat că este întemeiată cererea formulată, doar în parte, cu privire la temeiul de drept prevăzut de art. 138 alin.1 lit. d din lege, administratorii având obligaţia de a conduce contabilitatea societăţii în conformitate cu legea, obligaţie nerespectată; şi de asemenea, cu privire la temeiul de drept prevăzut de art. 138 alin.1 lit. a din lege, apreciind că din lipsa documentelor contabile nu se poate stabili care a fost modul în care au fost folosite bunurile societăţii, existente în patrimoniul acesteia la finele anului 2003, existând astfel prezumţia că aceştia au folosit bunuri în interes personal.
În schimb nu a fost reţinut temeiul de drept prevăzut de art. 138 alin.1 lit. b din lege, întrucât nu s-a dovedit care ar fi fost actele de comerţ făcute de cei doi pârâţi în calitate de administratori, în interesul lor personal, dar sub acoperirea societăţii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal, cei doi administratori ai societăţii debitoare, criticând hotărârea atacată ca nelegală, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 Cod procedură civilă, susţinând în esenţă că se impune casarea hotărârii atacate, şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât hotărârea a fost pronunţată în lipsa unor menţiuni obligatorii, ceea ce atrage nulitatea absolută a hotărârii atacate, conform art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, mai exact în opinia acestora, în considerentele sentinţei nu sunt cuprinse motivele de fapt şi de drept ce au condus la pronunţarea soluţiei; întrucât judecătorul sindic şi-a însuşit formal argumentele lichidatorului judiciar.
S-a mai arătat că instanţa a omis să observe că mandatele administratorilor au expirat înainte de perioada de referinţă, astfel că se impune în acest caz suplimentarea probatoriului, spre a se determina persoanele a căror răspundere personală putea fi angajată; şi că în cauză nu au fost îndeplinite condiţiile cerute de art. 138 din Legea nr. 85/2006, pentru a fi atrasă răspunderea specială reglementată de acest text de lege.
Şi nu în ultimul rând a fost invocată excepţia prescripţiei acţiunii promovate ( în raport de data numirii acestuia – 21.02.2006 şi cea a introducerii acţiunii – 30.03.2009 ).
Examinând hotărârea atacată, prin prisma acestor considerente, precum şi din oficiu, potrivit art.3041 Cod procedură civilă, Curtea a constatat următoarele:
Instanţa este ţinută să se pronunţe asupra excepţiilor invocate şi a căror admitere face inutilă cercetarea fondului cauzei, potrivit art. 137 Cod procedură civilă. În aceste condiţii, apreciind asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de recurenţii pârâţi, Curtea o apreciază ca nefondată, întrucât termenul de 3 ani şi respectiv 2 ani la care fac referire recurenţii, se impune a fi analizată în raport de art. 139 din Legea nr. 85/2006. Mai exact, reţinerea reglementată de art. 138 din lege, se prescrie în termen de 3 ani de la data la care a fost cunoscută, sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de ; astfel că acest termen urmează a fi calculat cu începere de la data de 15.10.2008, data depunerii de către lichidatorul judiciar a raportului privind cauzele ce au dus la deschiderea procedurii faţă de debitoare, iar, în raport de acest termen, este lesne de observat că acţiunea formulată este depusă în termen; şi mai mult în aceste condiţii cercetarea şi a celuilalt termen, este superfluă.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, cercetând cauza prin prisma rolului devolutiv al prezentei căi de atac, Curtea a apreciat că recursul este întemeiat, însă pentru alte motive decât cele avute în vedere de recurenţi prin cererea de recurs. Astfel, este de observat că deşi lichidatorul judiciar şi-a motivat în drept promovarea acţiunii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, pe dispoziţiile alin.1 lit. a, b, d ale articolului precitat; iar în considerentele hotărârii atacate se face referire despre faptele prevăzute de lit. a, d ( apreciate ca fiind săvârşite de recurenţi ) şi b ( faptă care s-a apreciat că nu a fost săvârşită de aceştia ), în dispozitivul hotărârii atacate, se reţine că recurenţii ar fi săvârşit faptele prevăzute de lit. d şi e ale alin.1 din art. 138 din lege.
Or, în aceste condiţii, judecătorul sindic, pronunţând o asemenea hotărâre nelegală, s-a realizat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, existând contrarietate între considerentele şi dispozitivul hotărârii atacate, ceea ce atrage admiterea recursului, potrivit art. 312 alin.1, 3 Cod procedură civilă, hotărârea urmând a fi casată şi cauza trimisă spre rejudecare primei instanţe, urmând ca la noua judecare în fond să fie avute în vedere şi celelalte motive invocate în cererea de recurs.
