Prin sentinţa civilă nr.1358 din 12 iunie 2009 a Tribunalului Sălaj, s-a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor (angajaţi în cadrul aparatului administrativ al consiliului local şi primăriei) împotriva pârâţilor PRIMARUL MUNICIPIULUI ZALĂU, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI ZALĂU, SERVICIUL PUBLIC – POLIŢIA COMUNITARĂ ZALĂU şi DIRECŢIA GENERALĂ DE ASISTENŢĂ COMUNITARĂ ZALĂU, pentru obligarea la plata sumelor de 180 lei lunar, reprezentând cheltuieli cu ţinuta decentă, pe perioada 01.09.2006 – 30.08.2007.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, prin cererea lor, reclamanţii au chemat în judecată Primarul municipiului Zalău, Consiliul local al municipiului Zalău, Serviciul Public Poliţia Comunitară Zalău solicitând obligarea pârâţilor la plata sumelor reprezentând cheltuieli cu ţinuta decentă în cuantum de 180 lei lunar pentru perioada 01.09.2006 – 30.08.2007 indexate şi actualizate în funcţie de rata inflaţiei, plata către fiecare reclamant a sumelor reprezentând drepturi pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii, în cuantum de 650 lei lunar pentru perioada 01.09.2007 – 31.12.2007 indexate şi actualizate în funcţie de rata inflaţiei.
În motivarea acţiunii lor reclamanţii au arătat că drepturile solicitate prin acţiune sunt prevăzute în acordul/contract colectiv de muncă, înregistrat la Direcţia pentru Dialog, Familie şi Solidaritate sub nr. 10 din 10.01.2006, dar în perioada 01.09.2006 – 30.08.2007, dreptul privind plata sumei de 180 lei lunar, nu s-a acordat, iar din data de 1.09.2007 nu a mai fost acordat nici un drept special prevăzut de A.C.M.
Prin sentinţa civilă nr. 2843/2008, Tribunalul Sălaj a admis acţiunea reclamanţilor aşa cum a fost formulată, însă prin Decizia civilă nr. 1288/2009, Curtea de Apel Cluj a casat această hotărâre şi a dispus trimiterea cauzei spre soluţionare aceleiaşi instanţe.
În considerentele deciziei de casare instanţa de control judiciar a reţinut că pârâţii au formulat mai multe apărări, care nu au fost analizate în totalitate.
În rejudecare, tribunalul, conformându-se acestei cerinţe, în virtutea art. 315 Cod proc.civ., a reţinut următoarele:
Potrivit art. 948 Cod civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită, iar art. 966 din acelaşi cod, prevede că „obligaţia fără cauză sau fondate pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect”.
În sfârşit, art. 5 prevede – ca o normă generală – că „nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare, de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.
În speţă, prevederile legale mai sus enunţate au incidenţă prin aceea că, pe de o parte, drepturile subiective invocate de reclamanţi au o bază contractuală şi anume art. 24 din Acordul colectiv de muncă încheiat în anul 2006, care, la rândul său, are o bază legală şi anume art. 72 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
Prin urmare, clauzele contractuale cuprinse în art. 24 trebuie să fie în deplină concordanţă cu conţinutul şi finalitatea urmărită de legiuitor prin dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 188/1999 şi, totodată, ele nu trebuie să contravină dispoziţiilor de ordin general, prevăzute de art. 5 şi art. 948 Cod civil, privind încheierea valabilă a convenţiilor.
Verificând aceste aspecte, este de reţinut, în continuare, că acordurile colective de muncă încheiate între funcţionari şi instituţiile la care lucrează pot să cuprindă numai „măsurile” prevăzute de art. 72 din Legea nr. 188/1999, cum ar fi cele privind îmbunătăţirea condiţiilor la locul de muncă şi menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii, însă, prin art. 24 din A.C.M. s-au prevăzut „drepturi speciale” ce se acordă lunar acestora, în cuantum total de 650 lei, pentru „acoperirea unei părţi” din cheltuielile cu tratamente medicale, hrană, medicamente, ţinută decentă, muncă în condiţii de stres, la care se adaugă un „spor de fidelitate şi L.itate”, în scopul menţinerii stabilităţii în instituţie a angajaţilor.
Rezultă aşadar, cu puterea evidenţei că „drepturile speciale” stabilite prin acordul colectiv de muncă reprezintă în realitate veritabile „drepturi sau sporuri salariale” acordate angajaţilor, pe calea ocolită a măsurilor privind menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii.
Aşa fiind, tribunalul a constatat, pe calea incidentală a excepţiei de nulitate, invocată de pârât în apărare, că prevederile art. 24 alin. (1) şi (2) lit. a) şi b) din A.C.M. sunt nelicite şi bazate pe o cauză falsă, aşa încât acestea nu îşi pot produce efectele.
Consecinţa directă şi imediată a constatării nulităţii absolute – pe cale incidentală – a clauzelor contractuale supuse examinării instanţei este aceea că „drepturile speciale” pretinse de reclamanţi nici nu există, aşa încât, tribunalul a respins acţiunea în pretenţii (drepturi băneşti contractuale) îndreptată împotriva pârâţilor, ca nefondată.
Împotriva hotărârii au declarat recurs reclamanţii solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii şi rejudecând cauza în fond, admiterea acţiunii.
În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că la încheierea A.C.M au fost încălcate dispoziţiile prevăzute de art. 948 Cod civil şi art. 966 Cod civil coroborate cu art. 5 Cod civil, mai mult aceasta nu a motivat în concret de ce dispoziţiile art. 24 din menţionatul A.C.M şi art. 72 din Legea nr. 188/1999 contravin dispoziţiilor art.5, 948 şi art. 966 din Codul civil, încălcând dispoziţiile prevăzute de art. 4 Cod civil potrivit căruia este oprit judecătorul de a se pronunţa, în hotărâri le ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse.
Instanţa a mai reţinut, în mod greşit, că nu există concordanţă între conţinutul A.C.M. şi finalitatea stabilită de legiuitor prin dispoziţiile art. 72 din Legea 188/1999 privind statutul şi că prevederile art. 24 alin. (1) şi (2) lit. a) şi b) din A.C.M. sunt nelicite şi bazate pe o cauză falsă. Or, potrivit art. 968 Cod civil cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice, ceea ce nu s-a dovedit în prezenta cauză. S-a considerat că instanţa a interpretat greşit dispoziţiile art. 24 din A.C.M. cu privire la acoperirea unei părţi din cheltuielile cu ţinuta decentă, întrucât executarea acestuia este obligatorie pentru părţi şi constituie legea lor, fiind încălcate astfel dispoziţiile prevăzute de art. 969 Cod civil.
Concluzionând, recurenţii au arătat că instanţa nu este în drept să intervină, chiar la cererea uneia din părţi, pentru a revoca sau modifica contractul, în afară de cauze determinate de lege. Astfel instanţa trebuie să procedeze la punerea în a contractului, aşa cum l-a determinat voinţa comună a părţilor.
Analizând recursul declarat de către reclamanţi, prin prisma dispoziţiilor legale incidente speţei, Curtea reţine că el este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin cererea soluţionată de către prima instanţă, reclamanţii, funcţionari publici în cadrul Serviciului Public al Poliţiei Comunitare Zalău, au solicitat obligarea pârâţilor Primarul mun.Zalău, Consiliul Local al mun.Zalău şi Serviciul Public Poliţia Comunitară Zalău, la plata sumei de câte 180 lei lunar pentru perioada 1.09.2006 – 30.08.2007, indexată şi actualizată în funcţie de rata inflaţiei, reprezentând cheltuieli cu ţinuta decentă, în temeiul acordului colectiv de muncă înregistrat la Direcţia pentru Dialog, Familie şi Solidaritate sub nr.10 din 10.01.2006.
Într-un prim ciclu procesual, cererea a fost admisă, luându-se act de faptul că sunt incidente prevederile art.24 alin.1 din acordul colectiv de muncă, reclamanţii fiind îndreptăţiţi la acordarea acestei sume.
Recursul declarat de către pârâţi împotriva sentinţei a fost admis de către Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr.1288/2009, cauza fiind trimisă spre rejudecare, cu îndrumarea de a fi analizate punctual apărările formulate de către pârâţi, conform cărora clauza din acord referitoare la acoperirea cheltuielilor cu ţinuta decentă, este lovită de nulitate absolută, în baza prev.art.966 C.civ. şi art.72 din Legea nr.188/1999.
În rejudecare, prin sentinţa ce face obiectul prezentului recurs, cererea a fost respinsă, judecătorul fondului apreciind că prevederile cuprinse în art.24 din acord contravin celor ale art.72 din Legea nr.188/1999, prin raportare la cele ale art.5 şi 948 C.civ.
Prin recursul declarat în cauză de către reclamanţi, este criticată această abordare, relevându-se că nu s-au dezvoltat motivele pentru care prevederile art.24 alin.1 şi 2 lit.a şi b din acordul colectiv de muncă, ar fi ilicite şi bazate pe o cauză falsă.
De asemenea, s-a arătat că acordul încheiat între angajaţi şi angajator, are, între părţi, putere de lege, fără ca instanţa să poată interveni pentru a-l revoca sau modifica.
Din conţinutul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile pe prevederile art.24 din acordul colectiv de muncă înregistrat sub nr.11 din 10.01.2006, încheiat pe o durată de 1 an, conform cărora, în baza prev.art.61 din Legea nr.188/1999 şi ale titlului VIII din Legea nr.53/2003, funcţionarilor publici li se acordă lunar drepturi speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii, în cuantum de 650 lei.
Aceste drepturi se împart în două categorii, iar din cea aferentă securităţii muncii face parte şi acoperirea unei părţi din cheltuielile cu ţinute decentă, în cuantum de 180 lei.
Conform art.61 alin.1 din Legea nr.188/1999, în forma în vigoare la momentul semnării acestui acord, „autorităţile şi instituţiile publice pot încheia anual, în condiţiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcţionarilor publici sau cu reprezentanţii funcţionarilor publici, care sa cuprindă numai măsuri referitoare la:
a) constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de munca;
b) sănătatea şi securitatea în munca;
c) programul zilnic de lucru;
d) perfecţionarea profesională;
e) alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecţia celor aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale”.
Prima instanţă a respins cererea, pe considerentul că stipulaţia referitoare la acordarea unor sume pentru acoperirea cheltuielilor cu ţinuta decentă nu se justifică, raportat şi la situaţia specială în care se găsesc reclamanţii, în privinţa acestora clauza din acord fiind lovită de nulitate absolută.
Curtea achiesează la aceste statuări, verificările efectuate de către tribunal putând fi făcute chiar în absenţa unei cereri reconvenţionale, cu luarea în considerare a prevederilor art.5, 948 şi 966 C.civ., apreciind că această clauză este prohibită de legi.
Astfel, din analiza prevederilor legale mai sus citate, respectiv cele ale art.61 alin.1 din Legea nr.188/1999, devenit art.72 alin.1 în urma republicării, rezultă că acordarea sumelor pentru acoperirea cheltuielilor cu ţinuta decentă, nu poate fi încadrată în premisele acestei reglementări.
Aceasta întrucât, aşa cum a reţinut şi tribunalul, legiuitorul a permis acordarea unor „drepturi speciale” doar în situaţia în care acestea sunt menite a duce la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi la menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii personalului angajat, respectiv care presupun avansarea unor cheltuieli de investiţii şi/sau servicii, însă numai la nivel de instituţie. În esenţă, această reglementare legislativă nu permite acordarea, pe calea ocolită a măsurilor privind menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii, a unor drepturi sau sporuri salariale, or, raportat la starea de fapt dedusă judecăţii, tocmai acest lucru este urmărit de către reclamanţi.
Aşadar, pretenţiile reclamanţilor contravin şi prev. art. 31 alin. 2 din Legea nr. 188/1999.
Mai mult, în ceea ce priveşte disp. art.24 alin.2 lit.a din acordul colectiv de muncă, Curtea constată că, în situaţia specială a reclamanţilor, acestea încalcă şi prevederile art.14 lit.g din Legea nr.371/2004 şi pe cele ale art. 32 din Legea nr.188/1999.
Conform acestor reglementări legale, funcţionarii din cadrul poliţiei comunitare au obligaţia de a purta uniformă, care se asigură de către angajator, în mod gratuit, la dosarul de fond fiind depusă dovada îndepliniri acestor obligaţii din partea pârâţilor.
Aşa fiind, nu se poate justifica raţiunea reglementării referitoare la acordarea cheltuielilor cu ţinuta decentă, aspecte subliniate de către instanţa de fond, contrar susţinerilor din recurs, şi aceasta indiferent dacă aceste cheltuieli sunt solicitate pentru procurarea sau întreţinerea ţinutei.
Totodată, Curtea constată că nu pot fi reţinute nici prevederile art.969 C.civ., invocate în susţinerea recursului, întrucât acestea sunt aplicabile doar în situaţia convenţiilor legal încheiate, ceea ce nu este cazul în speţă.
Pentru toate aceste considerente, în baza art.20 din Legea nr.554/2004 şi art.312 alin.1 C.pr.civ., recursul declarat urmează a fi respins, cu consecinţa menţinerii sentinţei atacate.
