Raportat la art.137 lit.c din Legea nr.64/1995.
Prin sentinţa civilă nr.41/2006, Tribunalul Covasna a respins acţiunea creditoarei A.V.A.S. în contradictoriu cu pârâtul T.F. având ca obiect stabilirea răspunderii personale a pârâtului administrator pentru o parte din pasivul societăţii debitoare.
S-au reţinut următoarele considerente :
Prin încheierea de şedinţă din data de 25.10.2001, la cererea creditoarei D.S. s-a deschis procedura reorganizării judiciare şi a falimentului S.C. „A.C.”S.A. lichidator judiciar fiind desemnat S.C. „I.D.” S.R.L.
Tabelul definitiv al creditorilor înscrişi la masa credală, atestă că valoarea creanţelor faţă de societatea debitoare se cifrează la 39.027.518.349 lei ROL, în care este înscrisă şi creanţa reclamantei.
Raportul lichidatorului judiciar din 24.01.2002 a reţinut, în esenţă, că în perioada 1999 – 2000 activul net al debitoarei a înregistrat valori negative. Pierderile înregistrate, în fapt, provin încă de la înfiinţare, iar datoriile acumulate depăşesc capitalul social.
În raportul prezentat de lichidatorul judiciar la 22.05.2005, se arată că societatea nu putea obţine indicatori favorabili în condiţiile în care activitatea principală a constituit-o creşterea animalelor, fără deţinerea recurselor materiale şi financiare necesare.
Totodată, s-a constatat şi un management defectuos constând în imobilizarea unor resurse financiare substanţiale în contracte de arendă şi asocieri în participaţiune, soldate cu pierderi.
Nu au fost identificate fapte ilicite dintre cele reglementate de art.137 alin.1 din Legea nr.64/1995 republicată.
La data de 25.02.2005, prin raportul întocmit la cererea creditoarei-reclamante, lichidatorul judiciar reiterează concluziile conţinute de rapoartele precedente : înregistrarea unei activităţi nerentabile datorată managementului defectuos, concretizat în lipsa unui plan de trezorerie (încasări şi plăţi); neadaptarea strategiei de marketing la evoluţiile pieţei; costurile utilităţilor pentru fabrica de lapte presupuneau o producţie mai mare; neplata obligaţiilor bugetare la scadenţă a generat datorii suplimentare rezultate din majorări de întârziere, penalităţi şi alte obligaţii accesorii; mijloace financiare limitate în raport de necesarul fondului de rulment; lipsa de profesionalism în procedura recuperării creanţelor, etc. Toate aceste împrejurări au dus la starea de a debitoarei, însă nu s-a putut reţine o conduită ilicită a persoanelor implicate în administrarea acesteia.
Art.137 alin.1 din Legea nr.64/1995, republicată în 2004, modificată şi completată prin Legea nr.249/2005 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului reglementează câteva situaţii, precis determinate, în care membrii organelor de conducere a unei ajunsă în încetare de plăţi (insolvenţă) vor putea fi obligaţi să suporte o parte din pasivul debitoarei respective.
Răspunderea organelor de conducere are natura juridică a răspunderii civile delictuale reglementată de art.998 Cod civil, în raport de care se impune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii : prejudiciul creditorilor, fapta ilicită să se încadreze în cazurile viate de art.137 alin.1 din lege, raport de cauzalitate între faptă şi încetarea de plăţi şi culpa persoanei a cărei răspundere se pretinde a se stabili.
Aceste cerinţe legale trebuie dovedite de titularul acţiunii deduse judecăţii.
În speţă, reclamanta creditoare a indicat drept temeiuri ale pretenţiilor sale art.137 alin.1 lit.c şi f din lege, imputând pârâtului modul fraudulos şi abuziv în care a condus societatea, continuarea activităţii în condiţii de incapacitate de plată, ceea ce a determinat mărirea valorică a pasivului, neluarea măsurilor de menţinere a activităţii în condiţii de eficienţă pe fondul dezinteresului total manifestat de acesta, însă fără a preciza faptele concrete şi suportul probator al acestora.
Rapoartele lichidatorului judiciar şi documentele dosarului nu demonstrează o conduită ilicită a pârâtului.
Mai mult decât atât, lichidatorul judiciar a menţionat factorii externi care au cauzat şi favorizat starea de insolvenţă a societăţii debitoare la care se însumează incapacitatea managerială, atât a consiliului de administraţie cât şi a pârâtului.
În absenţa faptei ilicite şi a culpei pârâtului, antrenarea răspunderii reparatorii a acestuia ar contraveni dispoziţiilor legale sus-menţionate.
Pe cale de consecinţă, instanţa a respins ca nefondată acţiunea creditoarei A.V.A.S.
Ţinând cont de culpa procesuală a creditoarei şi de prevederile art.274 Cod procedură civilă, instanţa a obligat reclamanta să suporte în raport de pârâtul T.F. cheltuielile de judecată de 7.000 RON rezultate din plata onorariului pentru apărător.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs creditoarea A.V.A.S., pentru următoarele motive :
Se impunea admiterea acţiunii deoarece administratorul falitei se face vinovat de săvârşirea faptei prevăzute de art.137 lit.f din Legea nr.64/1995 ; astfel, societatea debitoare a înregistrat datorii către fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate în cuantum de 176.838,83 RON, iar o parte din această sumă, respectiv 37.838,97 RON reprezenta contribuţia personală a angajaţilor societăţii, în calitate de asiguraţi, pe care pârâtul avea obligaţia imperativă de a o reţine din salariile acestora şi de a o vira lunar către fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, în conformitate cu prevederile art.55 din O.U.G. nr.150/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
În condiţiile în care această sumă nu aparţinea falitei, fiind contribuţia personală a asiguraţilor la fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, este evident că această sumă a fost utilizată în alte scopuri, determinând pe această cale majorarea datoriilor societăţii şi contribuind la intrarea sa în incapacitate de plată.
De asemenea, se invocă săvârşirea faptei prevăzute de art.137 lit.c din Legea nr.64/1995, respectiv continuarea în interes personal a unei activităţi care ducea în mod vădit la încetarea de plăţi. Astfel, se invocă obligaţia legală a administratorilor de a apela la dispoziţiile Legii nr.64/1995 pentru stabilirea stării de insolvenţă şi, pe de altă parte, faptul că interesul personal este prezumat datorită caracterului oneros al mandatului comercial.
Analizând hotărârea atacată în limita motivelor de recurs formulate, Curtea reţine următoarele :
În analiza stării de fapt, Curtea, bazându-se pe concluziile rapoartelor lichidatorului judiciar, constată că, în perioada 1999 – 2001, perioada analizată pe baza bilanţurilor contabile, a avut loc o scădere continuă a patrimoniului şi a rezultatelor financiare. Astfel, volumul de activitate a scăzut substanţial, ajungând în 2001 la 32 %, societatea a înregistrat pierderi încă de la înfiinţare, datoriile acumulate ajungând să depăşească cu mult capitalul social ; gradul de îndatorare la 30 iunie 2001 la cifra de afaceri era de 2193 %. De asemenea, lichidatorul judiciar a constatat că reprezentantul societăţii şi-a exprimat intenţia de a-şi redresa activitatea prin obţinerea de credite PHARE şi SAPARD, dar a concluzionat că acest lucru nu este posibil câtă vreme nu există rezultate economice favorabile, or, societatea debitoare nu a înregistrat niciodată profit.
Pe baza acestei situaţii de fapt, Curtea reţine incidenţa dispoziţiilor art.137 lit.c din Legea nr.64/1995 faţă de administratorul societăţii, care a dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăţi.
Din punct de vedere obiectiv, este neîndoielnic că, faţă de situaţia economică sever afectată a societăţii, decizia de a continua activitatea conducea vădit la agravarea rezultatelor economice. Textul legal vorbeşte de o stare de insolvenţă vădită, ceea ce în speţa de faţă este o realitate evidentă, societatea neînregistrând de fapt niciodată profit, încă de la înfiinţare. Din punct de vedere legal, administratorul societăţii a ales să continue activitatea deşi numeroase texte legale îi impuneau o altă conduită.
Astfel, potrivit art.153 din Legea nr.31/1990, în situaţia în care pierderile depăşesc capitalul social, administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea generală extraordinară pentru a hotărî reconstituirea capitalului, limitarea lui la suma rămasă sau dizolvarea societăţii.
De asemenea, dispoziţiile Legii nr.64/1995 obligă debitorul aflat în stare de insolvenţă să adreseze o cerere tribunalului pentru a fi supus procedurii reorganizării judiciare şi falimentului. Formularea unei astfel de cereri nu este o opţiune a debitorului, ci o obligaţie pe care societatea prin reprezentanţii său, nu o poate încălca fiind edictată pentru protejarea intereselor creditorilor şi a debitorului deopotrivă.
În ceea ce priveşte condiţia interesului personal Curtea reţine că interesul personal al administratorilor de a continua activitatea în cadrul unei societăţi comerciale aflate în vădită incapacitate de plată este prezumat, câtă vreme, pe de o parte, continuarea activităţii nu profită în nici un fel societăţii, şi, pe de altă parte, mandatul comercial al administratorilor este prezumat a fi oneros. Potrivit art. 374 Cod comercial, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros şi, în cazul de faţă administratorul T.F. nu a făcut dovada contrarie.
În concluzie, încălcarea dispoziţiilor legale amintite şi luarea unei decizii în detrimentul societăţii, care a contribuit la ajungerea în stare de insolvenţă şi în acelaşi timp la prejudicierea creditorilor, constituie fapta prevăzută de dispoziţiile art.137 lit.c din Legea nr.64/1995.
În legătură cu aplicarea art.137 lit.f din Legea nr.64/1995 pentru nevirarea contribuţiei angajaţilor la fondul de asigurări sociale, Curtea reţine că textul de lege se referă la faptul de a „utiliza mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri în scopul întârzierii încetării de plăţi”. Astfel, este vorba de situaţiile în care administratorul societăţii angajează împrumuturi oneroase ori apelează la vânzarea mărfurilor sau activelor la valori mai mici decât valoarea reală pentru a procura societăţii sumele necesare plăţii unor datorii scadente, în scopul întârzierii încetării plăţilor, dar cu consecinţe negative pentru auditori.
În speţă, nevirarea contribuţiei angajaţilor la fondul de asigurări sociale nu constituie un „mijloc ruinător” în accepţiunea conferită de art.137 lit.f din Legea nr.64/1995, ci eventual infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art.94 din O.U.G. 150/2002. Or, soluţionarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunii menţionate, nu este de competenţa instanţelor comerciale, ci a celor penale.
Pentru aceste motive, în baza art.312 Cod procedură civilă, se va admite recursul şi sentinţa va fi modificată în parte în sensul obligării pârâtului T.F să plătească din averea personală o parte din pasivul S.C. „A.C” S.A. în cuantum de 50986,69 USD sau contravaloarea în lei la data plăţii.
(decizia nr.211/R /20 aprilie 2006 )
