Legea nr. 85/2006, art. 22 alin. (4)
în cazul în care administratorul judiciar, din culpă sau cu rea-credinţă, nu îşi îndeplineşte sau îndeplineşte cu întârziere atribuţiile prevăzute de lege sau stabilite de judecătorul-sindic şi prin aceasta a cauzat un prejudiciu, judecătorul-sindic va putea, la cererea oricărei persoane interesate, să îl oblige pe administratorul judiciar la acoperirea prejudiciului produs.
Doar administratorul judiciar este partea împotriva căreia se poate porni acţiunea întemeiată pe răspunderea prevăzută de art. 22 alin. (4) din lege şi care poate avea calitate procesuală pasivă într-o astfel de acţiune.
Pentru a putea fi angajată răspunderea delictuală a administratorului judiciar recurenta-creditoare, în calitate de persoană interesată, trebuie să dovedească îndeplinirea cumulativă a condiţiilor necesare atragerii răspunderii civile delictuale: faptă ilicită, vinovăţie, prejudiciu, raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
C.A. Galaţi, dec. nr. 563 din 7 septembrie 2011, nepublicată
Curtea de Apel Galaţi, analizând actele şi lucrările dosarului, a reţinut următoarele: creditoarea SC MKB R.L. IFN SA Bucureşti a solicitat obligarea administratorului judiciar S.Q. S.P.R.L. Bacău desemnat, în această calitate, în procedura insolvenţei privind pe debitoarea SC P. SRL, în solidar cu practicianul în S.Q. S.P.R.L. Brăila şi pârâtul N.O.N. la plata sumei de 125.910 euro reprezentând lipsa de folosinţă pentru imobilul situat în Brăila, şos. B. nr. 10, în temeiul art. 22 alin. (4) din şi art. 998 şi art. 999 C. civ. Potrivit art. 22 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic va sancţiona administratorul judiciar cu amendă judiciară de la 1000 lei la 5000 lei în cazul în care acesta, din culpă sau cu rea-credinţă, nu îşi îndeplineşte sau îndeplineşte cu întârziere atribuţiile prevăzute de lege sau stabilite de judecătorul-sindic. Dacă prin fapta prevăzută de alin. (3), administratorul judiciar a cauzat un prejudiciu, judecătorul-sindic va putea, la cererea oricărei persoane interesate, să îl oblige pe administratorul judiciar la acoperirea prejudiciului produs. Din conţinutul dispoziţiilor legale mai sus enunţate rezultă că acţiunea în despăgubiri civile pe acest temei legal poate fi exercitată de orice persoană interesată, în speţă şi de creditoarea SC MKB R.L. IFN SA Bucureşti împotriva administratorului judiciar al debitoarei. Prin urmare, doar administratorul judiciar este partea împotriva căreia se poate porni acţiunea întemeiată pe răspunderea prevăzută de art. 22 alin. (4) din lege şi care poate avea calitate procesuală pasivă într-o astfel de acţiune. Prin sentinţa comercială nr. 389 din 10 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Brăila s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă împotriva debitoarei SC P. SRL şi a fost desemnat în calitate de administrator judiciar S.Q. S.P.R.L. Bacău. Ţinând seama că sfera persoanelor care pot fi chemate să răspundă în temeiul art. 22 alin. (4) din Legea privind procedura insolvenţei este limitată la administratorul judiciar desemnat în procedură, în mod corect s-a reţinut prin sentinţa recurată că doar acesta are calitate procesuală pasivă în cauză.
In mod implicit rezultă că ceilalţi pârâţi, respectiv practicianul în insolvenţă S.Q. S.P.R.L., Filiala Brăila, şi N.O.N., nefiind administratori judiciari desemnaţi în procedura insolvenţei privind pe debitoarea SC P. SRL, nu pot avea calitate procesuală pasivă în cauză. Rccurcnta-crcditoare a invocat, fară a fi însă în măsură să justifice, un raport de solidaritate pasivă între administratorul judiciar şi ceilalţi pârâţi. Faptul că, în cauză, răspunderea administratorului judiciar are natură delictuală nu atrage automat şi o solidaritate pasivă cu ceilalţi pârâţi chemaţi în judecată de către creditoare, aşa cum fară temei susţine.
Pe fondul cauzei, curtea a reţinut că pentru a putea fi angajată răspunderea delictuală a administratorului judiciar recurenta-creditoare, în calitate de persoană interesată, trebuie să dovedească îndeplinirea cumulativă a condiţiilor necesare atragerii răspunderii civile delictuale: faptă ilicită, vinovăţie, prejudiciu, raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Recurenta-creditoare consideră că administratorul judiciar, prin refuzul predării imobilului care a făcut obiectul tranzacţiei de sale and lease back, a încălcat art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, art. 13 şi art. 14 din O.G. nr. 51/1997 şi art. 12.3 din contractele de leasing. Din probele administrate în cauză rezultă că, în concret, administratorul judiciar nu a predat imobilul creditoarei la notificarea acesteia de reziliere a contractului de leasing întemeindu-se pe dispoziţiile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 conform cărora „orice clauze contractuale de desfiinţare a contractelor în derulare pe motivul deschiderii proccdurii sunt nule”, în considerarea intenţiei de reorganizare a debitoarei şi a menţinerii contractului în acest scop. De asemenea, administratorul judiciar a formulat contestaţie la împotriva executării silite declanşată de creditoare, în scopul luării în posesie a bunului imobil şi acţiune în anularea contractului de sale and lease back.
Toate aceste demersuri ale administratorului judiciar constând în acţiuni în instanţă pentru păstrarea bunului şi notificări sub aspectul menţinerii tranzacţiei dintre părţi, nu pot fi considerate ca fiind fapte de natură delictuală, exercitate cu încălcarea sau depăşirea atribuţiilor prevăzute de lege sau stabilite de judecătorul-sindic. De altfel, recurenta-creditoare nu a
fost în măsură să indice în concret atribuţiile încălcate de administratorul judiciar cu ocazia măsurilor întreprinse. De asemenea, şi sub aspectul prejudiciului creditoarea a indicat că a suferit un prejudiciu constând în lipsa de folosinţă a bunului, însă în cuantificarea prejudiciului, s-a raportat la ratele de leasing pe care debitoarea ar fi trebuit să le plătească dacă contractul de leasing s-ar fi derulat în condiţii de normalitate. In cauză, fiind vorba de un contract de leasing financiar, rata de leasing reprezintă o cotă-parte din valoare de intrare a bunului şi dobânda de leasing conform art. 2 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing, şi nu valoarea care ar reprezenta lipsa de folosinţă a bunului, respectiv preţul unei chirii lunare care se practică pe piaţa liberă pentru bunuri de aceeaşi natură cu cel din cauză. Prin urmare, rezultă, pe de o parte că predarea cu întârziere a posesiei bunului imobil nu poate fi asimilată unei fapte ilicite săvârşită de administratorul judiciar în exercitarea atribuţiilor conferite de lege, iar pretinsul prejudiciu, în modalitatea în care a fost cuantificat, nu justifică lipsa de folosinţă a bunului, astfel că între fapta descrisă şi pretinsul prejudiciu încercat nu există legătură de cauzalitate. Aşa fiind, în considerarea celor mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 3041 C. proc. civ., a respins recursul, ca nefondat.
