Reclamantul a arătat ca a achiziţionat un autoturism second-hand, marca Mercedes, din Uniunea Europeana, înmatriculat prima data in C.E. in anul 2004 şi că ,pentru a-si putea înmatricula autoturismul pe teritoriul României a fost obligat să achite suma de 3607 lei ,taxa de poluare.
Consideră ca această taxă contravine art. 90 din Tratatul Comunităţii Europene, care prevede că “nici un stat nemembru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite de orice natura mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect produselor naţionale similare”.
Acest articol, în interpretarea reclamantului, limitează libertatea statelor in materie fiscala de a restricţiona libera circulaţie a mărfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii si protecţioniste.
Consideră că modul de aplicare a taxei demonstrează un regim fiscal discriminatoriu pentru autovehiculele aduse in România din statele din Comunitatea Europeana, în scopul reînmatriculării in România, în situaţia în care ele au fost deja înmatriculate în tara de provenienţă.
Aduce ca şi argument practica C.J.C.E. într-o speţă similară, împotriva Austriei, care a condiţionat importul autovehiculelor de ocazie, înmatriculate în alt stat membru, de satisfacerea unor condiţii de mediu si zgomot prevalându-se de norme de drept comunitar derivate, cu argumentul ca măsura are ca scop protejarea cetăţenilor Austriei de poluarea pe care ar produce-o acest tip de autoturisme.
Depune chitanţa de încasare a taxei auto, cererea adresata Administraţia Finanţelor Publice Bacău de restituire a taxei, la data de 10.02.2010, răspunsul A.F.P. prin care aceasta susţine că nu există o reglementare legală pentru restituirea taxei.
Prin întâmpinare, A.F.P. Bacău solicită respingerea cererii, având în vedere art. 6 din H.G. nr. 686/2008 privind aplicarea Normelor Metodologice de aplicare a O.U.G.50/2008 şi susţine că reclamantul ar trebui să facă dovada ca a achiziţionat autoturismul înainte de 15.12.2008 si să facă dovada radierii din tara de origine a autovehiculului sau dovada înmatriculării provizorii de autoritatea competenta din ţara respectivă. Consideră că nu sunt încălcate normele si principiile comunitare, prin normele în cauză nefiind protejată industria internă.
D.G.F.P. Bacău ridică excepţia lipsei procedurii prealabile. Susţine că deciziile de calcul al taxei pentru autovehicule sunt acte administrative fiscale si ca urmare se contestă, sub sancţiunea decăderii în 30 zile de la data comunicării conform art. 207 din codul fiscal.
Invocă şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, deoarece decizia de calcul a taxei a fost emisă de către Administraţia Finanţelor Publice Bacău, iar reclamanta nu a făcut dovada a niciunui act administrativ emis de către D.G.F.P. Bacău.
Pe fond susţine respingerea cererii motivat de faptul ca taxa in cauza nu contravine principiilor si legislaţiei europene.
Prin sentinţa civilă nr. 369/14.06.2010, Tribunalul Bacău a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bacău şi, în consecinţă, a respins cererea formulată împotriva acesteia ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală pasivă. Totodată, a respins cererea de chemare în garanţie a Administraţiei Fondului pentru Mediu, a admis excepţia prescrierii dreptului de a formula plângere prealabilă şi a constatat prescris dreptul de a formula procedura prealabilă. Pe cale de consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamant.
În motivarea sentinţei se reţin următoarele argumente:
Reclamantul a solicitat Administraţiei Finanţelor Publice Bacău restituirea sumei reprezentând contravaloare taxă de înmatriculare, nu Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bacău. Reclamantul nu a indicat nici un act administrativ fiscal emis de către această din urmă instituţie, a cărui anulare să o solicite. Ca urmare, instanţa a admis excepţia şi a respins cererea formulată împotriva Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bacău, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În ceea ce priveşte excepţia prescrierii dreptului de a formula procedura prealabilă ridicată de către instanţă, s-au reţinut următoarele:
La pagina 8 dosar există o solicitare a reclamantului adresată Administraţia Finanţelor Publice Bacău, prin care se solicita restituirea taxei. La aceasta cerere a răspuns Administraţia Finanţelor Publice Bacău. Instanţa, chiar daca ar considera acest înscris ca îndeplinind condiţiile unei proceduri administrative prealabile, (chiar daca a fost prost îndreptată), nu poate trece peste faptul ca aceasta a fost înaintată mult peste termenul de 30 zile prevăzut în codul de procedură fiscală. Decizia de stabilire a taxei de poluare in vederea înmatriculării autoturismului este un act administrativ fiscal. Reclamantul nu a notificat renunţarea la procedura prealabilă, adresându-se in termen direct instanţei , ci a formulat cererea în cauză la data de 10.02.2010, în condiţiile în care taxa a fost achitată la data de 28.04.2009.
Este adevărat că dreptul comunitar prevalează asupra dreptului intern, dar pentru a invoca acest principiu trebuiesc respectate procedurile administrative prevăzute de dreptul intern, în termenele legale. Procedura prealabilă prevăzută pentru contestarea actelor administrative fiscale nu contravine legislaţiei şi principiilor comunitare, atât timp cât există posibilitatea contestării acestora. Termene de prescripţie a dreptului la acţiune şi proceduri prealabile obligatorii există în toate sistemele de drept comunitar, ele neaducând atingere substanţei dreptului. Dacă titularul dreptului stă în pasivitate şi nu îşi reclamă dreptul în termenele prevăzute de actele normative, aceasta ţine de principiul disponibilităţii. Pentru aceste considerente, instanţa a admis excepţia şi a constatat prescrierea dreptului de a formula procedura prealabila. În aceste condiţii, această procedură fiind obligatorie, (dacă nu se notifica renunţarea la ea cu investirea în mod direct a instanţei de judecată), instanţa a respins cererea reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul P. G., care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6,7,8 şi 9 Cod procedură civilă, solicitând modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul respingerii excepţiei reţinute de tribunal şi admiterii cererii aşa cum a fost formulată.
În motivarea recursului se arată că instanţa de fond a fost în eroare cu privire la obiectul acţiunii şi la temeiul juridic, în condiţiile în care cererea reclamantului viza refuzul nejustificat al Administraţiei Finanţelor Publice Bacău de a soluţiona o cerere, respectiv cererea de restituire a sumei percepute nelegal, pe care pârâta, prin adresa comunicată, a refuzat în mod nejustificat să o soluţioneze.
Aşa fiind, susţine recurentul, temeiul juridic al acţiunii sale este art. 8 al. (1) teza a II-a din Legea 554/2004.
Analizând sentinţa recurată, sub aspectul criticilor formulate şi în raport de dispoziţiile legale incidente, curtea constată nefondat recursul de faţă, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Deşi recurentul-reclamant susţine că obiectul acţiunii cu care a investit instanţa era constatarea refuzului nejustificat al autorităţii pârâte de a soluţiona o cerere, în raport de dispoziţiile art. 8 al. 1 teza a II-a din Legea 554/2004, curtea constată că, în realitate, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat anularea actelor administrativ-fiscale privind taxa de poluare şi restituirea sumei achitate cu acest titlu.
Reclamantul a precizat, în finalul cererii, că a încercat rezolvarea conflictului pe cale amiabilă, notificând pârâta în acest sens, iar aceasta, prin Adresa nr. 38359/11.02.2010 nu a dat curs solicitării sale. Totodată, prin motivele cererii de chemare în judecată se expun argumente care justifică, în opinia reclamantului, nelegalitatea actelor administrativ contestate, prin care s-a stabilit şi s-a menţinut obligaţia sa, de a plăti taxa de poluare reglementată de O.U.G. 50/2008 (ale cărei norme ar fi în contradicţie cu dispoziţiile Tratatului Curţii Europene).
Art. 8 al. (1) din Legea 554/2004 prevede următoarele: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut de art.2 alin.(1) lit.(h), poate sesiza instanţa de administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi eventual reparaţii pentru daune morale”.
Teza a II-a a textului prevede că: „de asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionare în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri”.
Art. 2 lit. (h) din Lege defineşte „nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri” drept faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul de 30 zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede un alt termen. La art. 2 lit. (i) se defineşte „refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere” ca fiind „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane”.
Faţă de dispoziţiile legale menţionate, se impun următoarele observaţii:
Actul administrativ unilateral ce poate forma obiectul acţiunii în contencios administrativ îmbracă două forme: actul administrativ tipic, respectiv acea manifestare unilaterală de voinţă a autorităţii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice şi actul atipic, care se exprimă în doctrină prin sintagma „tăcerea administraţiei publice” şi care include situaţia în care autoritatea nu răspunde în termen legal unei plângeri prealabile sau refuză nejustificat să soluţioneze o cerere. În cazul actului administrativ atipic, obiectul acţiunii în contencios administrativ întemeiată pe art. 8 al. 1 teza a II-a nu poate fi decât constatarea refuzului nejustificat de soluţionare a cererii şi obligarea autorităţii pârâte la emiterea actului solicitat.
Ori este evident că în speţă nu s-a formulat o cerere întemeiată pe art. 8 al. (1) teza a II-a, reclamantul arătând clar în acţiune că la plângerea sa a primit Adresa nr. 38359/11.02.2010, pe care a înţeles să o atace în instanţă.
Împrejurarea că reclamantul este nemulţumit de răspunsul primit prin adresă nu poate conduce la reţinerea unui refuz nejustificat al autorităţii de a soluţiona o cerere, întrucât stabilirea conţinutului răspunsului constituie, în toate cazurile, a prerogativă a autorităţii publice (care se exercită însă cu respectarea dispoziţiilor legale).
Faţă de aceste considerente, curtea constată că prima instanţă a stabilit corect obiectul acţiunii şi temeiul juridic al acesteia , astfel că nu sunt întemeiate criticile din recurs. De altfel, curtea observă că soluţionarea cauzei de către instanţa de fond s-a făcut în conformitate cu dispoziţiile art. 129 al. (6) Cod procedură civilă, iar o modificare a obiectului şi temeiului juridic al cererii în recurs ar fi inadmisibilă, potrivit art. 316 raportat la art. 294 al. (1) Cod procedură civilă.
Pe cale de consecinţă, constatând că în cauză nu au incidenţă motivele de recurs invocate şi prevăzute de art. 304 pct. 6,7,8,9 Cod procedură civilă, în temeiul art. 312 al. (1) Cod procedură civilă, curtea a respins recursul reclamantului ca nefondat.
