Sentinţa nr. 348/2012
Şedinţa publică de la 03 februarie 2012
Pe rol judecarea cauzei privind pe reclamant B D şi pe pârât B C, ş.a având ca obiect litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999)
La apelul nominal făcut în şedinţa publică a răspuns pentru pârâtele P O R şi Oraşul reprezentat legal prin Primar F D, Ş C, lipsă fiind reclamantul şi pârâţii C L şi B C.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care nemaifiind alte cereri de formulat, excepţii de invocat sau probe de administrat, tribunalul a constatat terminată cercetarea judecătorească şi a reţinut cauza spre soluţionare.
Consilier juridic Ş C a solicitat în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Oraşului, a solicitat admiterea acestei excepţii, întrucât nu s-a emis nici o dispoziţie, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
TRIBUNALUL
Asupra cauzei de faţă:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr.- la data de 01 septembrie 2011, reclamantul F.D în contradictoriu cu pârâtele C L, P O, B C şi P O, a solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la plata diferenţei dintre salariile cuvenite, conform actului administrativ de reîncadrare în funcţie publică de conducere (Dispoziţia nr.492/22.03.2010) şi salariile plătite efectiv pentru perioada 03.07.2010 – 31.12.2010 prin diminuarea dreptului salarial din salariul brut de 25% prin aplicarea prevederilor Legii nr.118/2010;
– la plata diferenţei dintre salariile cuvenite conform actului administrativ de reîncadrare în funcţie publică de conducere (dispoziţia nr.492/22.03.2010 şi salariile plătite efectiv cu 10% din salariul brut perioada 01.01.2011, până la data plăţii efective din salariul de reîncadrare;
– la plata sumelor menţionate actualizate cu rata inflaţiei de la data scadentei fiecăreia şi până la data plăţii efective a sumelor datorate.
În motivarea cererii, a precizat că din anul 2010, este angajat in cadrul aparatului de specialitate al autorităţii executive locale al unităţii administrativ-teritoriale respectivul oraşului şi îndeplineşte funcţia publica de conducere, de Sef S P P C, respectiv S P L oraş.
S-a arătat că, anterior formulării si înaintării recursului gratiaos (procedura prealabila), autorităţii executive locale, a constatat din proprie iniţiativă, ca salariul brut ce i se cuvenea de drept, i-a fost diminuat cu 25%, fără sa îi fie comunicata acesta diminuare, prin act administrativ al autorităţii executive locale, care are calitatea de angajator,cum era legal, respectiv emiterea dispoziţiei primarului, având ca obiect diminuarea cu 25%,din salariu brut, în baza Legii nr.118/2010, de către compartimentul resurse umane – salarizare, diminuare si reţinere salariala pe care o consideră ca un abuz de putere, din partea ai acestui compartiment de specialitate, având in vedere ca nu exista decizia angajatorului,in acest sens.
Aceasta măsura luata de diminuarea salariului brut cu 25%, nu i-a fost comunicată prin act administrativ (dispoziţie – primar), salariul reprezintă o componenta a dreptului la si reprezintă contraprestaţia angajatorului in raport cu munca prestata de către angajat in baza raportului de serviciu.
Efectele raportului de serviciu se concretizează în obligaţii de ambele părţi, iar una din obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata salariului pentru munca prestata, aşa cum a fost el stabilit prin actul administrativ de numire in funcţie.
Prin diminuarea salariului brut cu 25%, fără a se comunica actul administrativ pe acest obiect, s-a încălcat (abuz de putere), prevederile art.l si urm. din Legea nr.554/2004, raportat la prevederile art.21 ,art.5l si art.52 din României.
De aceasta diminuare din salariul brut de 25%, a luat cunoştinţa in luna iulie 2011, când a verificat, la Sucursala BT, daca diminuarea din salariu brut, consta in reţinerile solicitate de aceasta banca, in baza descoperiri de card, existente pe numele său, pe care o are la aceasta banca, prin împrumutul existent si in acest sens a aflat, ca banca nu i-a solicitat nici o reţinere la unitatea administrativ-teritoriala unde îşi desfăşoară activitatea, referitor la cuantumul împrumutului, reţinând numai dobânda la suma respectiva.
Abuzul de putere consta in săvârşirea unei fapte de către cineva prin depăşirea atribuţiilor sale.
Norma juridica a art.68 (1) din Legea nr.215/2001, privind administraţia publica locală, stipulează :” În exercitarea atribuţiilor sale primarul emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual…”, ale art.63(5) din acelaşi act normat, legiuitorul, precizează :”numeşte, sancţionează si dispune suspendarea, modificarea si încetarea raporturilor de serviciu sau, după caz a raporturilor de munca condiţiile legii, pentru personalul din cadrul aparatului de specialitate,precum si pentru conducătorii instituţiilor si serviciilor publice de interes local”.
Dreptul la acţiune este cunoscut in doua sensuri: sensul procesual manifestat prin posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a sesiza organul de jurisdicţie competent, căruia ii pretinde sa hotărască asupra cererii sale,iar prin sensul material fiind posibilitatea titularului unui drept subiectiv de a pretinde paratului ,prin intermediul organului de jurisdicţie,de a-si exercita obligaţia corelativa, astfel reclamantul îşi apară dreptul încălcat, pe cale de constrângere.
Temeiul juridic, cauza acţiune (element acţiune civila), a cererii de chemare in judecata sunt normele de drept ale art.ll lit.a Legea nr.554/2004 raportat la prevederile art.20, 21, 51 si 52 din Constituţia României, Deciziile nr.872/25.05.2010 si nr.874/25.o6.2010, si art.l (1) din Primul Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale, ratificata de România prin Legea nr.30/18.05.1994,care priveşte protecţia proprietăţii.
Cererile prin care se solicita anularea actului administrativ individuala unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins si repararea pagubei cauzate se pot introduce in termen de 6 luni de la:
a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabila;
b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;
c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile
“Termenul de prescripţie este de 3 ani, iar in raporturile dintre organizaţiile socialiste este de 18 luni”.
Pentru a defini prescripţia extinctiva din dreptul civil ca fiind stingerea dreptului la acţiune datorita neexecutării in termenul de prescripţie, astfel din dreptul civil făcând parte si prescripţia dreptului la acţiune, in sens material.
Reducerea unilaterala a salariului brut cu 25%, in temeiul dispoziţiilor art.l din Legea nr. 118/2010 privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar, încalcă prevederile Declaraţiei Universale a drepturilor Omului si pe cele ale art.l alin.l din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale, ratificata de România prin Legea nr.30/18.05.1994 care privesc protecţia proprietăţii.
In primul rând, potrivit dispoziţiilor art.20 din Constituţia României intitulat: “Tratatele internaţionale privind drepturile omului “: Dispoziţiile constituţionale privind drepturile si libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului,cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte.
Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, si legile interne, au prioritate, reglementările inter naţionale, cu excepţia cazului in care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
In al doilea rând, constatarea Curţii Constituţionale a României în cuprinsul deciziilor nr.872/25.06.2010 si nr.874/25.06.2010, ambele publicate in M.Of.nr.433/28.06.2010, ca Legea nr.118/2010 nu încalcă dispoziţiile Constituţiei României, nu împiedică instanţele de judecata sa facă aplicarea dispoziţiilor art.20 din legea fundamentala si sa dea prioritate pactelor si tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte
In ceea ce priveşte prevederile internaţionale, privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate prin reducerea salariilor cugetărilor cu 25%, potrivit art.l7 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului:”
„ Orice persoana are dreptul la proprietate, atât singura ,cat si in asociaţie cu alţii:”;
„ Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de proprietatea sa.”.
De asemenea, potrivit art.l din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale, ratificata de România prin Legea nr.30/1994:
“Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauza de utilitate publica si in condiţiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii,sau a amenzilor.”
Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunţat in nenumărate rânduri, chiar si împotriva României, în sensul ca si dreptul de creanţa reprezintă un “bun”,in sensul art.l din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale ,daca este suficient de bine stabilit pentru o cauză exigibil sau daca reclamantul poate pretinde ca a avut cel puţin o “speranţa legitima”de al vedea concretizat ,(Hotărârea din 28.06.2005 in Cauza V l/ împotriva României, publicata in M.Of.nr.396 din mai 2006; Hotărârea din 19 .10.2006 in Cauza M si alţii împotriva României – cererea nr.38113/02; Hotărârea din 2 .03.2004 in Cauza S P împotriva Romaniei, publicata in M.Of.nr.770 din 24.08.2005 etc).
Hotărârea din 15 iunie 2010, cauza Mureseanu împotriva României (cererea nr.l2821/05),Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronunţat in mod expres in sensul ca salariul reprezintă un “bun”in sensul art.l, alin.l din Primul protocol adiţional la CEDO.
Astfel, salariul meu la care am dreptul in baza raporturilor de munca existente,in exercitarea funcţiei publice de conducere, reprezintă un “bun”in sensul art.l alin.l din Primul protocol adiţional la Convenţie.
Legea nr.118/2010, prin normele de drept ale sale, nu îi oferă posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate, in cauza.
Lipsa totala a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se in vedere circumstanţele spetei, cu atât mai mult cu cat nici o circumstanţa excepţionala nu a fost invocata de Guvern pentru a o justifica.
In cuprinsul Legii nr.H8/2010,a fost justificata necesitatea luării acestei masuri,dar nu si lipsa totala a despăgubirilor.
Lipsa totala a acestor despăgubiri a impus o sarcina disproporţionata si excesiva, incompatibila cu dreptul meu de proprietate garantat de art.l din Protocolul nr.l.
Reducerea salariilor cu 25% si imposibilitatea salariaţilor de a-si mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea ,in defavoarea salariaţilor, a justului echilibru ce trebuie păstrat intre protecţia proprietăţii si cerinţele interesului general si procedându-se in acest fel, i-a adus atingere dreptului său de proprietate atingere ce in concepţia instanţei europene, este incompatibila cu dispoziţiile art.l din Protocolul nr.l, la Convenţie, in acest sens reducerea salariului de bugetar cu 25%,in baza Legii nr.118/2010, a dus la încălcarea dispoziţiilor art.l din Protocolul nr.l, adiţional la Convenţie
Jurisprudenţa, Curţii de Apel, Decizia nr.l733/2011, pronunţata in Dosarul nr. 13315/95/2010), retine prin considerente,faptul ca salariul este un”bun”, in sensul art.l alin.l din Protocolul nr.l, adiţional la Convenţie, având in vedere jurisprudenţa Curţii europene, ca re s-a pronunţat in acest sens, reţinând faptul ca reducerea salariului reclamantului din dosarul cauzei ,sus menţionat si imposibilitatea acestuia de a-si recupera vreodată sumele de bani aferente,procentului de 25%,a dus la ruperea justului echilibru ce trebuie păstrat intre protecţia proprietăţii si cerinţele interesului general.
Decizia nr.1733/2011, a Curţii de Apel, motivarea hotărârii (motive ce a format convingerea instanţei etc.),al acestui act cu caracter jurisdicţional,scoate in evidenta: “Judecătorul naţional aplica direct normele CEDO si jurisprudenţa CEDO, având in vedere ca in cauza salariu reclamantului este considerat un bun al acestuia,bun ce se considera ca a fost obţinut ca urmare al efortului depus pentru realizarea atribuţiunilor funcţiei publice de către reclamant in timpul muncii.”
Din Decizia nr.1977/2009 a Curţii de Apel rezulta aplicarea prevederilor art.l din Protocolul adiţional 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor Omului si libertăţilor fundamentale,cat si jurisprudenţa CEDO, de către curte,in vederea soluţionării contestaţiei in anulare.
Din motivarea acestei decizii, reiese următoarele :
“In consecinţa, primul judecător al Convenţiei este judecătorul naţional,care urmează sa aplice direct prevederile convenţionale, normele juridice internaţionale privitoare la protecţia drepturilor omului au aplicabilitate directa in dreptul intern.”
Din răspunsul dat la recursul prin adresa nr.19613/25.08.2011, de către autoritatea executiva locala, a unităţii administrativ-teritoriale, confirma legalitatea diminuării salariului meu brut cu 25%, fiind indicate acte normative in vigoare respectiv Legea nr.118/2010 si Legea nr.330/2009, refuzând restituirea cuantumului diminuării pe perioada precizata in acţiune.
In drept şi-a întemeiat acţiunea conform prevederilor art.42 si 109 din Legea nr.188/1999 (r2), privind Statutul funcţionarilor publici.
În concluzie, a solicitat admiterea acţiunea şi obligarea pârâţilor Consiliul Local , Primăria orasului si Primarul oraşului – F D şi B C la revocarea măsurii de diminuare cu 25% şi respectiv 10% a salariului şi la plata drepturilor salariale la zi, actualizate cu inflaţia, calculate până la data plătii efective.
Legal citate, în exerciţiul dispoziţiilor art.115 şi următoarele cod procedură civilă pârâtele Primarul oraşului şi Primăria oraşului au formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii ca netemeinică, precizând în esenţă în dezvoltarea motivelor scrise că legislativul României a adoptat în cursul anului 2010, Lg.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, art. l alin. L prevăzând „cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%”.
Sub imperiul acestui act normativ, Primăria care intră în categoria instituţiilor care urmează sa pună în aplicare prevederile acestui act normativ, a procedat la diminuarea salariului funcţionarilor publici şi personalului contractual cu 25/% pe perioada specificată, respectiv 03.07.2010-31.12.2010. Aşadar aceasta diminuare a salariului s-a făcut în conformitate cu actul normativ menţionat şi nu în afara legii, fapt ceea ce conduce la concluzia că reducerea a fost legală. În acelaşi timp, Legea nr. 118/2010 nu a fost declarată neconstituţională, bucurându-se în continuare de legalitate. Acesta diminuare s-a făcut de drept, fără a fi nevoie de emiterea unui act administrativ, acest fapt deducându-se din cuprinsul L.118/2010.
Privitor la faptul că acesta măsură ar încălca dreptul internaţional si comunitar, au arătat că nu Primăria este în măsură să aprecieze, situaţia urmând a fi constatată de organele competente.
În acelaşi cadru procesual, pârâta Consiliul Local al oraşului a formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii ca nefondată, susţinând în esenţă că reclamantul a arătat că măsura diminuării salariului cu 25%, începând cu luna iulie 2010 încalcă dispoziţiile Constituţiei României şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, constituind o îngrădire a dreptului la muncă. Însă, diminuarea cu 25% a salariilor reclamaţilor s-a realizat de către instituţie în aplicarea prevederilor Legii nr.118/2009 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului financiar.
În acest sens, au învederat că Legea nr.118/2010, la art. 1 prevede în mod imperativ: „cuantumul brut al salariilor/soldelor/ indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii si alte drepturi salariale, precum si alte drepturi în lei sau în valută, stabilite in conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului plătit din fonduri publice si ale Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 1/2010 privind unele masuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%”. Totodată, art. 4 din acelaşi act normativ dispune că măsura prevăzută de art. 1 din lege se aplică începând cu data intrării in vigoare a acestei legi.
Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 16 din aceeaşi lege, măsura prevăzută la art. 1 se aplică până la data de 31.12.2010, iar începând cu 1 ianuarie 2011 se vor aplica politici de personal care să asigure încadrarea în nivelul cheltuielilor bugetare rezultate ca urmare a aplicării măsurilor de reducere a acestora adoptate în anul 2010 în condiţiile Legii-cadru nr. 330/2009.
În consecinţă, măsura diminuării salariilor cu 25% s-a făcut în conformitate cu prevederile Legii nr. 118/2010 de la data intrării in vigoare a acesteia, astfel încât este temeinică si legală, impunându-se pe cale de consecinţă respingerea acţiunii.
Reclamantul a depus la dosar o cerere de introducere în cauză a funcţionarului public de execuţie B C, solicitând totodată obligarea acestuia, împreună cu pârâtele la plata despăgubirilor privind prejudiciu cauzat prin diminuarea salariului cu 25% actualizat la rata inflaţiei.
În condiţiile art.115 Cod procedură civilă pârâtul Oraşului a depus întâmpinare prin care s-a invocat lipsa calităţii procesuale pasive , arătând că reclamantul a făcut parte în anul 2010 din cadrul S P P C iar actualmente face parte din cadrul Serviciului P P C.
Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată întrucât legislaţia României a adoptat în cursul anului 2010, legea 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Tot în condiţiile art. 115 Cod procedură civilă pârâtul B I C a depus întâmpinare prin care a invocat lipsa calităţii procesuale pasive arătând că drepturile de natură salarială solicitate de reclamant sunt din punct de vedere al acordării acestora atributul strict al angajatorului.
Cum în cauză angajatorul este Primăria este evident că personal acesta nu are calitate procesuală pasivă, atâta timp cât nu el trebuie să plătească sumele solicitate în situaţia în care reclamantul ar avea un drept faţă de acestea.
Luând în examinare prezenta acţiune aşa cum a fost motivată, raportat la înscrisurile depuse de părţi şi având în vedere dispoziţiile art. 137 C.pr.civ. ce statuează că instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi de fond care fac de prisos, în tot sau în parte cercetarea în fond a pricinii, tribunalul constată următoarele;
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Oraşul este unitate administrativ teritorială, conform art. 20 şi 21 din Legea nr. 215/2001 “ Comunele, oraşele, municipiile şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale.
Unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală şi ale conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, precum şi la unităţile bancare. Unităţile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii.”
Raportul de serviciu există între reclamant şi Instituţia primarului oraşului care a şi emis de altfel dispoziţiile contestate, aşa încât va fi admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi acţiunea va fi respinsă faţă de acest pârât.
Pe fondul cererii dedusă judecăţii în raport de obiectul şi temeiul legal invocat, de întreg ansamblul probator administrat tribunalul apreciază asupra netemeiniciei acţiunii care urmează a fi respinsă cu această motivare.
Potrivit art.1 alin.1 din Legea nr. 118/2010, intrată în vigoare la data de 03.07.2010, cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei şi în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
Reclamantului îi sunt aplicabile aceste dispoziţii legale enunţate, fiind funcţionari publici în cadrul Primăriei, instituţie finanţată de la bugetul statului şi care a pus în aplicare dispoziţiile legale menţionate, reducând cu 25%, începând cu data de 03.07.2010 cuantumul brut al indemnizaţiilor, pentru care se solicită prin acţiunea dedusă judecăţii revocarea măsurii, cu consecinţa plăţii drepturilor salariale, reactualizate.
Reţine că, prin Decizia nr. 1221/2008, Curtea Constituţională a stabilit expressis verbis că dreptul la muncă este un drept complex care include şi dreptul la salariu. Astfel, salariul apare ca o componentă a dreptului la muncă şi reprezintă contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor raporturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat şi angajator se concretizează în obligaţii de ambele părţi, iar una dintre obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestată.
Întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituţional, şi anume dreptul la muncă, se constată că diminuarea prevăzută în Legea nr. 118/2010 se constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă, restrângere care nu se poate realiza decât în contextul aplicării art. 53 din Constituţia României.
Pentru ca restrângerea menţionată să poată fi justificată trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevăzute de art. 53 din Constituţie şi anume:
– să fie prevăzută de lege;
– să se impună restrângerea sa;
– restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav;
– să fie necesară într-o societate democratică;
– să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o;
– să fie aplicată în mod nediscriminatoriu;
– să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Din expunerea de motive a Legii nr. 118/2010 rezultă că soluţia de diminuare a salariului celor care activează în domenii bugetare este întemeiată pe necesitatea apărării securităţii naţionale.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 872/2010 s-a constatat faptul că „este evident că securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, ci aceasta are şi o componentă socială şi nu în ultimul rând economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de securitate naţională, din textul art. 53, ci şi alte aspecte din viaţa statului-precum cele economice, financiare, sociale – care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului.”
Din cele expuse, cât şi din cuprinsul deciziei enunţate a Curţii Constituţionale rezultă că restrângerea determinată de aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 118/2010 este necesară într-o societate democratică tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului. În ceea ce priveşte caracterul temporar al acestei măsuri, necesar pentru a nu afecta însăşi substanţa dreptului constituţional-dreptul la muncă cu componenta acestuia, dreptul la salariu, acesta rezultă chiar din prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 118/2010, care statuează că prevederile art. I – 3, art. 5, art. 6 alin. (1), precum şi cele ale art. 9 -14 se aplică până la 31 decembrie 2010. Susţinerea că dispoziţiile alin. (2) art. 16 al aceluiaşi act normativ anihilează prevederile alin. (1) din perspectiva permanentizării măsurilor de restrângere după data de 31.12.2010 este nereală, deoarece analizând textul de lege menţionat, se observă că legiuitorul a prevăzut că începând cu data de 01.01.2011 se vor aplica politici sociale şi de personal care să asigure încadrarea în nivelul cheltuielilor bugetare rezultate ca urmare a aplicării măsurilor de reducere a acestora adoptate în cursul anului 2010, însă acestea urmând a se face în condiţiile Legii-cadru nr. 330/2009 şi cu respectarea legii bugetului de stat şi a legii bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul 2011. Din interpretarea alin. (2) al art. 16 din Legea nr. 118/2010, rezultă că începând cu data de 01.01.2011 se va reveni la cuantumul veniturilor stabilite în sectorul bugetar potrivit dispoziţiilor Legii-cadru nr. 330/2010, lege prin care au fost stabilite măsurile de reducere a cheltuielilor bugetare pe anul 2010. Desigur că aceste măsuri trebuie să aibă în vedere şi legea bugetului de stat şi legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2011. Totodată, se impune subliniat faptul că prin prevederea cuprinsă în art. 16 alin. (2). legiuitorul şi-a stabilit o obligaţie de rezultat şi anume aceea de a reveni la cuantumul drepturilor salariale stabilite în temeiul Legii-cadru nr. 330/2009, în caz contrar, ajungându-se la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor, caracter temporar ce este de însăşi esenţa art. 53 din Constituţie.
În ceea ce priveşte proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, Curtea Constituţională a statuat prin Deciziile nr. 872/2010 şi nr. 874/2010 că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare) şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.
Cu referire la susţinerea că prin aplicarea măsurilor de diminuare cu 25% a drepturilor salariale au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, tribunalul reţine că potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei “(1) Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.(2) Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare, pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor. »
Conform celor precizate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele soluţionate (Cauza Tarik vs. Romania; Cauza Străin şi alţii vs. România), art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine trei norme distincte:
– prima care se exprimă în prima teză a primului alineat şi are un caracter general, enunţând principiul respectării proprietăţii:
– a doua figurând în a doua teză a aceluiaşi alineat, referindu-se la privaţiunea dreptului de proprietate care este supusă unor condiţii legate de existenţa unei cauze de utilitate publică şi de respectarea condiţiilor legale şi a principiilor generale ale dreptului internaţional;
– a treia consemnată în cel de-al doilea alineat, care recunoaşte statelor prerogativa de a reglementa folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general.
Totodată, în înţelesul prevederilor Protocolului nr. 1 şi în interpretarea dată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, noţiunea de « bun » înglobează şi drepturile patrimoniale, dreptul salarial făcând parte din această categorie. Astfel cum rezultă din prevederile art. 1 pct. 1 teza a doua din Protocolul nr. 1, privarea de bun, de proprietate nu se poate realiza decât dacă a intervenit un motiv de utilitate publică şi dacă această privare s-a realizat în condiţiile legii. În afara acestui aspect, orice ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să răspundă unui criteriu de proporţionalitate, fiind necesară păstrarea unui echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei. Echilibrul amintit anterior este distrus în ipoteza în care persoana în cauză suportă o sarcină specială şi exorbitantă.
Analizând măsura de reducere a drepturilor salariale ale personalului bugetar prin prisma prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, se constată că restrângerea drepturilor menţionate este prevăzută de lege (Legea nr. 118/2010) şi este întemeiată pe dispoziţiile art. 53 din Constituţia României. Cauza de utilitate publică de care vorbeşte art. 1 din Protocolul nr. 1 se traduce prin necesitatea protejării securităţii naţionale, securitate care ar fi pusă în pericol în lipsa unor măsuri adecvate care să concure la menţinerea stabilităţii economice a ţării, element ce contribuie la menţinerea securităţii naţionale, aspect reliefat prin Decizia nr. 872 a Curţii Constituţionale.
Din cele enunţate rezultă că cele două condiţii explicit prevăzute în art. 1 pct. 1 teza a doua din Protocolul nr. 1 sunt îndeplinite, rămânând de analizat dacă şi condiţia subînţeleasă a proporţionalităţii este îndeplinită sau nu.
În ceea ce priveşte proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, astfel cum a statuat şi Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 872/2010 şi nr. 874/2010 se constată că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare) şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului. Mai mult decât atât, proporţionalitatea măsurilor luate rezidă şi din faptul că reducerea drepturilor salariale ale bugetarilor este luată cu titlu temporar, pe o perioadă apreciată ca fiind strict necesară menţinerii echilibrului economic, componentă de bază a securităţii naţionale.
Ceea ce trebuie verificat în prezenta speţă, fiind de esenţa soluţiei adoptate, este dacă dreptul la salariu reprezintă un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Dreptului Omului.
Instanţa europeană a dispus însă în jurisprudenţa sa că, atâta timp cât acţiunile reclamanţilor se află „pendinte” pe rolul jurisdicţiilor interne, ele nu fac să se nască niciun fel de creanţă, ci doar eventualitatea dobândirii unei asemenea creanţe.
S-a stabilit astfel cu valoare de principiu că „o creanţă nu poate fi considerată bun” conform art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat (decizia din 18 octombrie 2002, Fernandez – Molina Gonzales şi alţii contra Spaniei ) aşa încât creanţa invocată de reclamanţi nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă nu beneficiază de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
De asemenea în cauza Vilho Eschelinen şi alţii împotriva Finlandei (hotărârea din 19 aprilie 2007) Curtea a reţinut că nu se conferă prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale dreptul de a continua să încasezi un salariu într-un cuantum determinat. În cauza Bahceyaka împotriva Turciei (hotărârea din 13.07.2006) Curtea a apreciat că veniturile viitoare constituie „bun” numai dacă au fost câştigate sau dacă există un titlu executoriu cu privire la ele, aceeaşi idee figurând şi în motivarea hotărârii din 20.05.2010 în cauza Lelas împotriva Croaţiei.
De altfel, chiar şi în decizia 874/2010 pronunţată de Curtea Constituţională referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar s-a reţinut că salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă şi reprezintă contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor raporturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat şi angajator se concretizează în obligaţii de ambele părţi, iar una dintre obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestată.
Curtea a reţinut însă că diminuarea cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă cu 25% este prevăzută prin legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare. În acest context, asigurarea stabilităţii economice a ţării şi apărarea siguranţei naţionale sunt noţiuni care se încadrează în art. 1 din primul Protocol al CEDO, prin adoptarea acestei măsuri cu caracter temporar fiind respectat justul echilibru între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului şi în acest fel respectându-se şi cerinţa de proporţionalitate a măsurii ca principiu reglementat de jurisprudenţa europeană fără a se aduce atingere substanţei dreptului la muncă şi implicit al celui la dobândirea salariului.
Cu această expusă se reţine că acţiunea este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă, iar în privinţa cererii de acordare în continuare a salariului în conformitate cu Legea nr. 330/2009 urmează a se reţine că solicitarea este neîntemeiată întrucât acordarea drepturilor pentru viitor nu se poate dispune, salariul fiind plata pentru munca prestată succesiv, devenind scadent la sfârşitul lunii, în acest caz, creanţa nefiind una certă şi exigibilă, existând posibilitatea ca oricând să înceteze raportul de serviciu sau să intervină un act normativ care să modifice salarizarea categoriei profesionale din care fac parte şi reclamanţii.
Ca un corolar al celor expuse, tribunalul reţine că prin Legea nr. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, intrată în vigoare la 01/01/201, stipulează în art. 1 al. 1 că începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.
Potrivit al. 2, începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.
Conform al. 3 şi 4 din lege, cuantumul brut al drepturilor prevăzute la alin. (1) şi (2) se va stabili în anul 2011 ţinându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcţie sau, după caz, în specialitate, dobândite în condiţiile legii până la 31 decembrie 2010, cuantumul soldei de grad/salariului gradului profesional, al soldei de comandă/salariului de comandă, precum şi cuantumul gradaţiilor, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, majorându-se cu 15%.
Aliniatul 5 din lege statuează că, în salariul de bază, indemnizaţia lunară de încadrare, respectiv în solda funcţiei de bază/salariul funcţiei de bază aferente lunii octombrie 2010 sunt cuprinse sporurile, indemnizaţiile, care potrivit legii cadru 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din salariul de bază, din indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv din solda/salariul funcţiei de bază, precum şi sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu, acordate potrivit OG nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare. Sporurile stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului necuprinse în legea cadru 330/2009 cu modificările ulterioare, şi care au fost acordate în anul 2010 ca sume compensatorii cu caracter tranzitoriu sau, după caz, ca sporuri la data reîncadrării se introduc în salariul de bază, în indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv în solda/salariul de funcţie, fără ca prin acordarea lor să conducă la creşteri salariale, altele decât cele prevăzute de prezenta lege.
Ori, şi din perspectiva actualei reglementări de salarizare a personalului bugetar, aşa cum a fost expusă, cererea dedusă judecăţii se apreciază ca fiind neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE:
Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Oraşul Rovinari cu sediul în– reprezentat prin primarul oraşului şi respinge acţiunea faţă de acesta.
Respinge acţiunea formulată de către reclamantul B D, în contradictoriu cu pârâtele C L , Primarul Oraşului Rovinari, şi B C,
Cu drept de recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţa publică din 03 februarie 2012 la Tribunal.
