În cazurile prevăzute de art.61, anularea actelor se poate dispune dacă la fraudă a concurat numai fapta debitorului, cu excepţia prevăzută de art. 61 lit. c, unde legiuitorul cere cumularea intenţiilor tuturor părţilor implicate la încheierea actului. Frauda este prezumată şi nu trebuie dovedită, trebuind doar ca actul să fie încheiat în perioada suspectă de trei ani, cu sau fără intenţia tuturor părţilor implicate de a sustrage bunuri de la urmărirea creditorilor sau de a le leza acestora, în orice alt mod, drepturile.
Faptul că înainte cu câteva luni de încheierea actului, societatea înregistra datorii mari, că administratorul social şi-a însuşit suma rezultată din vânzare, că imobilul a fost vândut la o valoare mult mai mică decât cea reală, demonstrează că debitoarea a avut reprezentarea, că prin actul de vânzare-cumpărare, accentuează starea de încetare de plăţi şi fraudează interesele creditorilor săi.
Anularea actului se impune cu atât mai mult cu cât, încheierea actului fraudulos s-a făcut cu complicitatea soţului administratorului social, deşi actul era anulabil şi fără acest concurs.
Este anulabil şi actul subsecvent pentru că bunul a fost revândut la un preţ sub valoarea reală, iar subdobânditorul nu a depus diligenţe minime la achiziţionarea bunului pentru a putea să cunoască faptul că transferul iniţial este susceptibil de a fi anulat.
Administratorul judiciar GV, a solicitat anularea actelor de vânzare-cumpărare a bunurilor debitoarei SC AT SRL, efectuate de administratorul social, în dauna creditorilor, în perioada suspectă.
În motivare a arătat că la 12 februarie 2002, debitoarea, prin administratorul social BM, a vândut prin actul autentificat sub nr.814, casa de vacanţă şi terenul aferent de 1079 m.p., situat în intravilanul comunei Işalniţa, numitului BD, soţul administratorului social. Imobilul a fost vândut fără evaluare prealabilă, cu suma de 240.000.000 lei şi a devenit coproprietatea soţilor B. La data de 31 decembrie 2001, societatea avea datorii de 1.702.926.000 lei, astfel că prin contractul de vânzare-cumpărare efectuat s-a diminuat patrimoniul societăţii în dauna creditorilor .
La data de 31 octombrie 2004, creditorul DGFP a solicitat de asemenea anularea contractului de vânzare-cumpărare nr.841 /2001 cu aceeaşi motivare ca şi a administratorului judiciar .
La data de 19 ianuarie 2005, administratorul judiciar a solicitat introducerea în cauză a numitei MID şi anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între dobânditorii BD şi BM şi subdobânditorul MID, încheiat la data de 22 septembrie 2004, având ca obiect imobilul menţionat mai sus, ce urmează a fi readus în averea debitoarei.
Prin sentinţa nr.40/F/2.03.2005 a Tribunalului Mehedinţi, pronunţată în dosarul nr. 86/F/2/2004, s-a admis acţiunea administratorului judiciar şi a creditoarei DGFP şi s-a dispus anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr.841/12 februarie 2002 şi nr.3572/22 septembrie 2004 şi aducerea la masa credală a întregului imobil, de către MID sau contravaloarea acestuia în sumă de 240.000.000 lei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs BM, în calitate de administrator al debitoarei SC AT SRL şi MID şi BD în calitate de pârâţi.
Curtea va respinge ambele recursuri ca nefondate, pentru următoarele considerente:
Starea de fapt, conform actelor existente, este de necontestat şi anume că la 20 februarie 2001, societatea debitoare a cumpărat, plătind suma de 241.000.000 lei, de la soţii M, imobilul compus din teren în suprafaţă de 1079 m.p., situat în intravilanul comunei Işalniţa şi construcţia casă de vacanţă. La data de 12 februarie 2002, imobilul de mai sus a fost vândut de către societate, cu preţul de 240.000.000 lei, către BD, soţul asociatului unic BM, însă, aşa cum se precizează şi în contractul de vânzare cumpărare, prin aplicarea dispoziţiilor art. 30 din Codul Familiei, imobilul a devenit bun comun al ambilor soţi.
La data efectuării acestei vânzări, societatea înregistra datorii de peste 500.000.000 lei, iar banii rezultaţi din vânzare au intrat în patrimoniul societăţii, dar au fost însuşiţi de administratorul social sub formă de dividende şi salarii, fără a exista dovezi că erau şi datorate de către societate.
La data de 16 iunie 2004, prin sentinţa nr.76/F pronunţată în dosarul nr. 86/F/2004, s-a deschis procedura prevăzută de Legea 64/1995, privind pe societatea debitoare, fiind desemnat administrator judiciar GV.
În timpul derulării procedurii, la data de 22 septembrie 2004, dată când este înregistrată şi acţiunea administratorului judiciar GV pentru anularea actului de vânzare-cumpărare încheiat la 12 februarie 2002, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.3572 din 22 septembrie 2004 între soţii B şi recurenta pârâtă MID.
Curtea apreciază că primul act de vânzare-cumpărare a fost corect anulat de către judecătorul-sindic, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art.61 (fost 45) din Legea 64/1995R.
Articolul 60 din Legea nr.64/1995 instituie regula pentru anularea actelor frauduloase în perioada suspectă, iar art.61 excepţia, în cazurile enumerate de acest din urmă text anularea actelor putându-se dispune chiar dacă la fraudă a concurat numai fapta debitorului, cu excepţia prevăzută de art. 61 lit. c unde legiuitorul cere cumularea intenţiilor tuturor părţilor implicate la încheierea actului, “de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile”. Deci frauda este prezumată şi nu trebuie dovedită, actul trebuie doar încheiat în perioada suspectă de trei ani, cu sau fără intenţia tuturor părţilor implicate de a sustrage bunuri de la urmărirea creditorilor sau de a le leza acestora, în orice alt mod, drepturile.
Faptul că, înainte cu câteva luni de încheierea actului, societatea înregistra creanţe de peste 500.000.000 lei, că administratorul social BM şi-a însuşit suma rezultată din vânzare cu titlu de dividende dar fără a exista actele prevăzute de legea contabilităţii, că imobilul a fost vândut la o valoare mult mai mică decât cea reală, demonstrează că debitoarea a avut reprezentarea, că prin actul de vânzare-cumpărare, accentuează starea de încetare de plăţi şi fraudează interesele creditorilor săi.
Încheierea actului fraudulos, în cazul în speţă, s-a făcut şi cu complicitatea terţului BD, soţul administratorului social, aşa cum a reţinut şi judecătorul-sindic (deşi actul era anulabil şi fără acest concurs pentru motivele expuse mai sus). Prin vânzarea-cumpărarea imobilului aparţinând societăţii debitoare, administratorul social şi cumpărătorul, având calitatea de soţi, au devenit coproprietari şi aceasta l-a determinat pe judecătorul-sindic să facă trimiterea greşită la dispoziţiile art.1307 C.civ, însă această raportare greşită nu atrage nulitatea hotărârii. Susţinerea recurenţilor B, că prin procesul verbal din 31 aug. 2004 al organului fiscal s-a menţionat că actul încheiat este legal cu excepţia neplăţii TVA-ului, nu poate fi reţinută, pentru că nu organul fiscal are competenţa stabilirii legalităţii unui act, ci instanţa de judecată. Este irelevant şi faptul că debitoarea avea de recuperat sume de la alţi creditori, pentru că intenţia de fraudare a intereselor creditorilor s-a derulat în modalitatea arătată mai sus.
Potrivit art. 65 din Legea nr.64/1995R “administratorul, lichidatorul sau comitetul creditorilor va putea intenta acţiune pentru a recupera de la subdobânditor bunul, ori valoarea bunului transferat de către debitor, dacă subdobânditorul nu a plătit valoarea corespunzătoare a bunului ( nu preţul convenit care poate fi inferior valorii reale) şi cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că transferul iniţial este susceptibil de a fi anulat”. În cazul de faţă, ambele condiţii sunt îndeplinite, pentru că bunul a fost vândut cu 240.000.000 lei, deci nu la valoarea corespunzătoare, având în vedere că este vorba despre un imobil compus din teren în suprafaţă de 1079 m.p., o casă cu demisol cu parter şi mansardă, aşezată în zonă turistică, pe malul fluviului Dunărea iar vânzarea cumpărarea s-a făcut după trei ani de la data achiziţionării bunului de către societate, păstrându-se acelaşi preţ când este de notorietate că valoarea bunurilor pe piaţa imobiliară a suferit o creştere spectaculoasă. Cea de-a doua condiţie, este şi ea îndeplinită, pentru că legiuitorul obligă pe subdobânditor să depună diligenţe minime la achiziţionarea unui bun, folosind sintagma, că trebuia să cunoască faptul că transferul iniţial este susceptibil de a fi anulat. În cazul în speţă, subdobânditorul MID avea posibilitatea să consulte Cartea Funciară în care apar toate transferurile de proprietate în legătură cu imobilul respectiv şi putea să cunoască că împotriva societăţii debitoare s-a deschis procedura prevăzută de Legea 64/1995, prin consultarea registrului comerţului, la care s-a înregistrat hotărârea de deschidere a procedurii şi mai mult, din care s-a efectuat atât de către judecătorul-sindic (care dispune afişarea la uşa instanţei a sentinţei de deschidere ) cât şi de administratorul judiciar care şi el, la rândul său, efectuează o serie de notificări. Este culpa subdobânditoarei că nu a depus minimul de diligenţă, pentru a cunoaşte situaţia exactă a imobilului.
Din cele arătate mai sus, rezultă că sancţiunea prevăzută de art.65 alin.1 din Legea 64/1995 se aplică şi subdobânditorului, nemaifiindu-i aplicabile dispoziţiile art.1898 şi 1899 C.civ., invocate de către recurentă, ci dispoziţiile legii speciale.
