Sentinţă
Competenţă materială
Anulare decizie de imputare. Competenţă materială.
Procedura administrativ-jurisdicţională reglementată de prevederile art. 31 şi urm. din OG nr. 121/1998 a fost epuizată prin emiterea Deciziei administrativ-jurisdicţionale nr. 40/CJ 186/2010, astfel încât, legalitatea procedurii de angajare a răspunderii materiale contestate pe această cale de reclamant urmează a se realiza în cadrul procesual al contestării actului administrativ-jurisdicţional, act emis de o autoritate publică centrală, care atrage competenţa curţii de apel în soluţionarea acţiunii în administrativ îndreptată împotriva acestuia.
Trib. Bistriţa-Năsăud, s. a II-a civ., de cont. adm. şi fisc., sent. nr. 990/CA/14 octombrie 2011
Prin cererea înregistrată la tribunal sub nr. de mai sus, reclamantul LNCI a chemat în judecată pârâtele UM nr. 2110 şi Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, solicitând anularea ca nelegală şi netemeinică a Deciziei de imputare nr.A-346/21.01.2010 emisă de către UM nr. 2110, anularea ca nelegală şi netemeinică a Hotărârii nr.A-1191/17.03.2010 emisă de către UM nr. 2110 şi anularea ca nelegală şi netemeinică a Deciziei administrativ-jurisdicţionale nr. 40/CJ 186/2010 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Apărării Naţionale.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma excepţiei invocate, tribunalul reţine următoarele:
Cadrul legal al stabilirii răspunderii materiale a militarilor îl constituie OG nr. 121/1998, ale cărei norme au fost reţinute în fundamentarea actelor administrative atacate de reclamant, succesiunea emiterii acestora fiind următoarea:
În temeiul constatărilor cuprinse în Procesul-verbal de cercetare administrativă nr. A-335 din data de 20.01.2010, Comandantul U.M. 02110 Bistriţa a emis Decizia de imputare nr. A-346 din 21.01.2010 (f.10), prin care a fost angajată răspunderea materială a reclamantului pentru suma de 16.072,18 lei, reprezentând cheltuieli de întreţinere pe timpul şcolarizării.
Contestaţia formulată de reclamant împotriva acestei decizii de imputare a fost respinsă prin Hotărârea nr. A-1191 din 17.03.2010, hotărâre contestată de reclamant potrivit prevederilor art. 31 alin 1 din OG nr. 121/1998 în faţa Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul M.A.N.
Soluţionând plângerea exercitată de reclamant potrivit prevederilor legale mai sus menţionate, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul M.A.N. a pronunţat la data de 26.05.2010 Decizia administrativ-jurisdicţională nr. 40/CJ 186/2010 de respingere a acesteia.
Este real că reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, a înţeles să conteste atât decizia de imputare şi hotărârea dată în soluţionarea contestaţiei, cât şi actul administrativ jurisdicţional emis ca urmare a parcurgerii procedurii în faţa Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul M.A.N.
În cauză nu poate fi însă ignorată împrejurarea că procedura administrativ-jurisdicţională reglementată de prevederile art. 31 şi urm. din OG nr. 121/1998 a fost epuizată prin emiterea Deciziei administrativ-jurisdicţionale nr. 40/CJ 186/2010, astfel încât, legalitatea procedurii de angajare a răspunderii materiale contestate pe această cale de reclamant urmează a se realiza în cadrul procesual al contestării actului administrativ-jurisdicţional, act emis de o autoritate publică centrală, care atrage competenţa curţii de apel în soluţionarea acţiunii în contencios administrativ îndreptată împotriva acestuia.
Greşit apreciază reclamantul că exercitarea dreptului de a formula plângere împotriva deciziei administrativ-jurisdicţionale reprezintă doar parte a procedurii prealabile obligatoriu a se parcurge anterior formulării acţiunii în contencios administrativ, teză ce trimite implicit la concluzia că demersurile reclamantului s-ar circumscrie procedurii prealabile administrative în accepţiunea dată de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Că nu reprezintă o procedură administrativă soluţionarea plângerii formulate de reclamant în temeiul art. 31 alin 1 din OG nr. 121/1998, ci una administrativ-jurisdicţională, rezultă nu doar din denumirea pe care o poartă însuşi actul emis în soluţionarea acesteia, ci şi din ansamblul normelor legale care o reglementează şi îi conferă Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul M.A.N. calitatea de organ independent şi imparţial, căruia îi incumbă obligaţia respectării principiului contradictorialităţii în soluţionarea litigiului.
Că nu se pot urma concomitent două proceduri distincte rezultă din prevederile de principiu ale art. 6 din Legea nr. 554/2004, dreptul comun în materia contenciosului administrativ, astfel încât, fără a opera o restrângere a dreptului de acces la justiţie, acestea impun persoanei care se consideră vătămată în accepţiunea dată acestei noţiuni de prevederile art. 2 lit. a din Legea contenciosului administrativ, să atace direct în faţa instanţei de contencios administrativ actele administrative susceptibile, potrivit legii organice, să facă obiectul unei jurisdicţii speciale administrative, doar în condiţiile renunţării la exercitarea procedurii administrativ-jurisdicţionale. Or, din economia prevederilor art. 6 alin. 1 -4 din Legea nr. 554/2004, rezultă că o atare renunţare nu poate opera tacit (prevederile alin. 4 impunând notificarea expresă către organul administrativ jurisdicţional în cazul demarării acestei proceduri, ceea ce nu este cazul în speţă) şi cu atât mai puţin după epuizarea procedurii, prin emiterea actului administrativ-jurisdicţional, persoana pretins a fi vătămată având deschisă calea contestării în justiţie a acestui din urmă act.
Prin urmare, cum reclamantul a înţeles să supună controlului judecătoresc decizia organului administrativ de jurisdicţie, iar criteriul poziţionării autorităţii emitente în sistemul autorităţilor publice atrage în prezenta cauză, potrivit prevederilor art. 10 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, competenţa materială de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea curţii de apel, tribunalul urmează ca, în baza prevederilor 158 şi art. 159 alin. 1 pct. 2 C.pr.civ., să decline competenţa în favoarea Curţii de Apel Cluj, în a cărei rază teritorială se situează domiciliul reclamantului.
