Legea nr. 85/2006 – art. 79 şi 80 lit. c)
Pentru admisibilitatea unei acţiuni în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 80 alin. (1) lit. c) din se cere îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: 1) transferul unui bun de către un terţ, în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii; 2) intenţia tuturor părţilor contractante de a sustrage bunul de la o eventuală urmărire sau de a leza în orice fel drepturile creditorilor.
Ca atare, trebuie dovedită existenţa unui concert fraudulos, prezumţia de fraudă fiind practic instituită doar în privinţa debitorului, nu şi în privinţa unei acţiuni frauduloase concertate.
Actele frauduloase sunt acte încheiate cu rea-credinţă pentru a leza drepturile altor persoane sau a încălca legea, în vederea obţinerii unui profit în favoarea debitorului sau a altei persoane. Or, în speţă, preţul obţinut din vânzarea bunurilor, prin efectul subrogaţiei reale, a intrat în patrimoniul debitoarei, astfel că nu este îndeplinită condiţia de fraudare a intereselor creditorilor.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,
Decizia civilă nr. 2312 din 13 decembrie 2011, dr. C.B.N.
Prin sentinţa comercială nr. 1303 din 8 septembrie 2011 pronunţată în dosarul nr. 6020/30/2009 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiş a respins acţiunea în anulare formulată de lichidatorul judiciar S.C.P. C S.P.R.L. Timişoara în contradictoriu cu pârâta debitoare S.C. D S.R.L. Peciu Nou şi cu pârâtul cumpărător M.D.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs S.C.P. C S.P.R.L. Timişoara, solicitând modificarea ei tot, în sensul admiterii acţiunii în anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1079/05.05.2009 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu consecinţa întoarcerii bunului vândut fraudulos în patrimoniul debitoarei ori, dacă el nu mai există, a restituirii valorii imobilului.
Prin decizia civilă nr. 2312 din 13 decembrie 2011 Curtea de Apel Timişoara a respins recursul practicianului, menţinând sentinţa comercială nr. 1303 din 8 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 6020/30/2009 în contradictoriu cu pârâtul intimat M.D.
În considerente s-a arătat că instanţa de recurs este ţinută să analizeze dacă tribunalul, prin judecătorul-sindic, a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, precum şi dacă în cauză este incident vreunul dintre motivele de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 din Codul de procedură civilă.
Potrivit pct. 9 al art. 304, caz invocat de recurent, modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Aceste dispoziţii vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.
În esenţă, lichidatorul judiciar al debitoarei S.C. D S.R.L. Peciu Nou susţine că în mod greşit prima instanţă i-a respins cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la B.N.P. T.F. din Timişoara sub nr. 1079/05.05.2009, privind imobilul falitei, înscris în C.F. nr. 400512 Peciu Nou, nr. cad. 128/a, constând în casa nr. 195 şi teren intravilan în suprafaţă de 1.090 mp, deşi preţul tranzacţiei, de 67.000 euro (echivalentul sumei de 280.730 lei), este situat sub nivelul preţului real al bunului, actul întocmit fiind păgubitor pentru creditori, fiind clară intenţia societăţii debitoare de a frauda interesele masei credale.
Actele frauduloase sunt cele săvârşite cu rea-credinţă, în scopul de a leza creditorii şi de a obţine pentru sine sau pentru o altă persoană un folos necuvenit. De regulă, ele se săvârşesc cu complicitatea altei persoane, dar este posibilă şi săvârşirea de către debitor, singur.
Articolul 80 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2006, modificată, care a fost invocat de practician drept temei legal al cererii sale introductive, prevede că administratorul sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin acte încheiate, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a leza în orice alt fel drepturile.
Din analiza acestui text rezultă că pentru admisibilitatea unei asemenea acţiuni în anulare se cere îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: 1) transferul unui bun de către un terţ, în cei trei ani anterior deschiderii procedurii; 2) intenţia tuturor părţilor contractante de a sustrage bunul de la o eventuală urmărire sau de a leza în orice fel drepturile creditorilor.
În speţă, cea de-a doua condiţie – cea a intenţiei comune la fraudare – nu a fost demonstrată şi, contrar susţinerilor recurentului, din actele dosarului nu rezultă fapte sau împrejurări de natură a atrage o asemenea concluzie. Specificul acţiunii întemeiate pe acest text, în raport cu cele precedente şi consecutive, constă în existenţa unui concert fraudulos între debitor şi partenerii săi, toţi fiind animaţi de intenţia de a-i leza pe creditori prin sustragerea unui bun din sfera celor urmărite în temeiul gajului general al creditorilor.
Simpla împrejurare că în luna martie 2009 debitoarea a fost preluată de către dl. B.V., care a devenit asociat unic şi administrator al S.C. D S.R.L. Peciu Nou, iar contratul de vânzare-cumpărare contestat a fost încheiat la data de 5 mai 2009, actul notarial fiind semnat de către această persoană, în virtutea calităţilor menţionate, nu poate determina concluzia intenţiei de fraudare, care trebuie dovedită şi nu prezumată. Dacă intenţia de fraudare ar fi fost prezumată de lege, atunci sancţiunea aplicată actului juridic era nulitatea absolută şi nu relativă, iar cel care o invoca trebuia să demonstreze doar îndeplinirea celorlalte condiţii, lucru pe care legiuitorul nu l-a dorit. Ca atare, în cazul analizat trebuie dovedită existenţa unui concert fraudulos, prezumţia de fraudă fiind practic instituită doar în privinţa debitorului, nu şi în privinţa unei acţiuni frauduloase concertate, alin. 3 al art. 85 din legea-cadru prevăzând expres că, deşi se instituie o prezumţie relativă de fraudă în dauna creditorilor, care poate fi răsturnată de către debitor, aceasta nu se extinde la terţul dobânditor sau subdobânditor (aspect cunoscut, de altfel, şi de către practician, fiind afirmat în două rânduri, chiar în cuprinsul motivelor de recurs).
Nu s-a făcut dovada că, la data încheierii actului de vânzare-cumpărare, părţile aveau intenţia de a scoate de sub urmărire bunul aflat în patrimoniul societăţii debitoare. Este adevărat că intenţia de fraudare este greu de dovedit, deoarece ea presupune o manifestare de voinţă clară de fraudare şi nu se întemeiază pe o stare de fapt, ce nu are elemente volitive. Pentru aceleaşi considerente, se impunea ca recurentul să dovedească raportul de cauzalitate dintre starea de a reclamantei şi consecinţele ce le poate produce actul de transfer al unui bun.
Trebuie avut în vedere şi faptul că vânzarea litigioasă a fost încheiată înainte de înregistrarea cererii de deschidere a procedurii de insolvenţă faţă de debitoare şi chiar înainte de înregistrarea oricărei cereri formulate de creditori faţă de aceasta, astfel că nu se poate susţine cu temei că prin respectivele tranzacţii cele două părţi contractante ar fi urmărit diminuarea frauduloasă a patrimoniului societăţii falite. Articolul 80 din Legea nr. 85/2006, modificată, permite anularea operaţiunilor comerciale încheiate în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii dacă sunt făcute în paguba creditorilor. Or, în speţă, preţul obţinut din vânzarea bunului, prin efectul subrogaţiei reale, a intrat în patrimoniul debitoarei. Chiar dacă aceasta a înţeles să stingă creditul pe care-l contractase de la Banca T, datoria care a fost achitată aparţinea societăţii vânzătoare, astfel că nu este îndeplinită condiţia de fraudare a intereselor creditorilor. Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat mai sus, la momentul încheierii vânzărilor debitoarea se afla în cursul desfăşurării normale a activităţii sale, iar în conformitate cu art. 82 din lege, nu se va putea cere anularea unui transfer cu caracter patrimonial făcut de debitor în cursul desfăşurării normale a activităţii sale.
În mod corect a reţinut judecătorul-sindic în considerentele hotărârii, dar şi intimatul în apărările formulate, că din probaţiunea administrată nu rezultă intenţia părţilor implicate în actul translativ de proprietate de a sustrage bunul de la urmărirea acestuia de către creditori ori intenţia de a leza interesele acestora, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de decizia de speţă invocată în apărare de către pârâtul cumpărător, în cauza de faţă lichidatorul judiciar confirmă faptul că preţul a intrat în patrimoniul vânzătorului, iar elementul bunei-credinţe, care joacă un rol atât de mare în asumarea şi executarea obligaţiilor civile, se estompează în dreptul comercial, care preferă să ia în considerare regularitatea obiectivă a situaţiei juridice. Dar, oricum, reaua-credinţă trebuia dovedită, iar nu prezumată, dovadă care nu s-a făcut, iar împrejurarea că Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Timiş – Serviciul de Investigare a Fraudelor, în luna martie 2011, a comunicat practicianului că fostul administrator social este cercetat penal nu prezintă relevanţă în prezenta cauză din moment ce nu se specifică nici măcar care sunt faptele cercetate, respectiv operaţiunile comerciale suspecte de a fi frauduloase. Dacă recurentul aprecia că dezlegarea pricinii de faţă ar fi depins în vreun fel de soluţionarea dosarului penal, mai exact că infracţiunea pentru care este cercetat dl. B.V. ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urma a fi dată cererii de faţă, ar fi avut posibilitatea să solicite suspendarea judecăţii, lucru pe care nu l-a cerut.
Nici critica adusă sentinţei recurate privitor la faptul că temeiul de drept al cererii în anulare l-a constituit nu numai art. 80 alin. 1 lit. c) din lege, ci şi art. 79, omis a fi avut în vedere de către judecătorul-sindic, nu poate fi primită pentru simplul motiv că cel din urmă text constituie reglementarea generală în materie în raport de art. 80, care enumeră anumite operaţiuni juridice ce pot fi anulate. Altfel spus, în cazul art. 79 din Legea nr. 85/2006, legiuitorul a descris, prin criteriile menţionate, categoria de gen a actelor vizate prin acţiuni în anulare, fără a le mai enumera, fie şi exemplificativ, în timp ce în articolul următor a făcut o enumerare a speciilor de acte avute în vedere în această categorie, enumerare care trebuie considerată limitativă. Oricum, câtă vreme reclamantul a indicat expres cazul de la lit. c) a art. 80 din legea-cadru, cererea sa fiind respinsă de tribunal nu pentru că a fost greşit indicat temeiul de drept, situaţie în care se impunea o calificare corectă, din punct de vedere juridic, a acţiunii introductive (evident, după punerea în discuţia contradictorie a părţilor respectivei chestiuni), ci pentru nedovedirea uneia dintre condiţiile cumulative impuse de legiuitor, acest motiv de recurs nu este întemeiat.
Pe de altă parte, în condiţiile în care preţul convenit de părţi a fost unul serios, reprezentând, în intenţia părţilor, echivalentul valoric al lucrului vândut, respectiv, cumpărat, altfel spus, constituind o cauză suficientă a obligaţiei vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate, încheierea contractului amintit nu putea provoca ori agrava insolvenţa debitoarei falite. Aceasta, cu atât mai mult cu cât societatea debitoare a dobândit imobilul în anul 2007, când valoare bunurilor imobile a atins apogeul, preţul fiind achitat prin contractarea unui credit garantat cu ipotecă în favoarea Băncii T, vânzarea lui având loc pentru suma de 67.000 euro (echivalentul a 280.730 lei), tranzacţia fiind perfectată în anul 2009, când, urmare a crizei economice globale, preţurile imobilelor a scăzut dramatic. Pe de altă parte, bunul în litigiu este situat în loc. Peciu Nou, şi nu în Municipiul Timişoara sau în imediata sa vecinătate, fiind vorba de un teren de doar 1.090 m2 şi o casă, cărora le-au fost aduse îmbunătăţiri şi dotări considerabile de la data încheierii tranzacţiei, al căror preţ de vânzare a fost achitat integral de intimat prin virament bancar, astfel cum rezultă din copiile documentelor de plată depuse de reprezentantul pârâtului în dosarul de primă instanţă. Mai mult decât atât, imobilului înstrăinat a fost grevat de un drept de ipotecă constituit în favoarea băncii împrumutătoare pentru suma de 67.000 euro, acest aspect constituind în mod indubitabil unul esenţial în negocierea şi stabilirea preţului de vânzare, coincidenţa dintre preţul de vânzare şi valoarea ipotecii fiind irelevantă.
Articolul 1303 din vechiul statuează că preţul vânzării trebuie să fie sincer şi determinat. Într-adevăr, preţul vânzării trebuie să fie sincer, adică real, stabilit efectiv, cu scopul de a fi cerut şi plătit în realitate, deci nu un preţ pe care părţile să-l fi stabilit în mod fictiv (neintenţionând să-l ceară, respectiv să-l plătească). Tot astfel, el trebuie să fie serios, adică să reprezinte intenţia părţilor, un echivalent valoric al lucrului cumpărat; deci, el nu trebuie să fie derizoriu. Însă, noţiunea de „preţ serios” presupune un preţ care să constituie o cauză suficientă a obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunului. Caracterul de seriozitate a preţului implică o echivalenţă valorică, o proporţie între cuantumul preţului stabilit de părţi şi valoarea reală a bunului, precum şi un anume subiectivism al părţilor contractante, acest caracter având aspectul unei situaţii de fapt care constituie o problemă de apreciere a instanţei de judecată. Atât în doctrină cât şi în practica judiciară s-a arătat că preţul poate fi superior sau inferior valorii bunului care formează obiectul vânzării, părţile contractului fiind libere să determine atât valoarea bunului, cât şi preţul vânzării, echivalenţa dintre preţ şi valoarea bunului fiind una relativă, netrebuind confundată neseriozitatea preţului cu vilitatea lui, întrucât în caz de neseriozitate a preţului, contractul este nul absolut, iar în caz de vilitate a preţului, contractul de vânzare-cumpărare este valabil. Pentru a fi derizoriu (infim), preţul stabilit de părţi în contract trebuie să fie atât de disproporţionat faţă de valoarea bunului vândut încât practic să nu existe preţ, să nu poată constitui cauza obligaţiei asumate de vânzător de a transmite proprietatea lucrului vândut, ceea ce în speţă nu poate fi vorba, astfel că susţinerile recurentului în sensul că „neavând o justificare economică în situaţia dată, vânzarea disimulează clar frauda faţă de creditori, debitoarea fiind pe deplin conştientă de efectul păgubitor faţă de creditorii existenţi, ea urmărind doar obţinerea unui avantaj injust” nu pot fi primite, cu atât mai mult cu cât practicianul nu a adus nicio probă în dovedirea eventualului preţ de piaţă al bunului în litigiu.
În fine, este fără relevanţă şi împrejurarea, reală de altfel, că societatea falită înregistra, la începutul anului 2008, profit (fără să se precizeze cuantumul acestuia), iar la sfârşitul anului 2009 creditorii i-au solicitat deschiderea procedurii colective, pentru că nu este de neînţeles ca un comerciant, care în ultimul an anterior declanşării crizei financiare a înregistra profit, odată cu propagarea acestui fenomen mondial să intre în incapacitate de plată, ieşirea unor jucători de pe piaţă fiind tocmai una dintre consecinţele recesiunii economice.
