– art. 79, art. 80
Legea nr. 31/1990 – art. 61, art. 62, art. 208
Actele frauduloase sunt acte încheiate cu rea-credinţă pentru a leza drepturile altor persoane sau a încălca legea, în vederea obţinerii unui profit în favoarea debitorului sau a altei persoane. Ca urmare a anulării actului valoarea se reîntoarce în averea debitorului, iar pentru eventuala restituire a prestaţiei sale partea care a contractat cu falitul, dacă nu a fost complice la fraudă, va avea o creanţă pe care o va prezenta, alături de ceilalţi creditori, spre înscriere la masa credală.
Actele frauduloase sunt acte încheiate cu rea-credinţă pentru a leza drepturile altor persoane sau a încălca legea, în vederea obţinerii unui profit în favoarea debitorului sau a altei persoane. Ca urmare a anulării actului valoarea se reîntoarce în averea debitorului, iar pentru eventuala restituire a prestaţiei sale partea care a contractat cu falitul, dacă nu a fost complice la fraudă, va avea o creanţă pe care o va prezenta, alături de ceilalţi creditori, spre înscriere la masa credală.
Legiuitorul se referă la acte încheiate sau realizate de debitorul insolvent, adică afaceri care presupun un act de voinţă din partea debitorului, mai exact contracte semnate cu partenerii comerciali. Împotriva unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor de reducere a capitalului social există cu totul alte mijloace puse la îndemna celor interesaţi. Doar dacă respectiva hotărâre ar fi fost urmată de un transfer al unor active, printr-un contract, s-ar fi putut vorbi de aplicabilitatea art. 79 şi urm. din Legea nr. 85/2006, modificată, dar şi atunci doar în privinţa contractului, al actului juridic bilateral, iar nu în privinţa validităţii hotărârii adunării generale a asociaţilor, care putea fi controlată exclusiv prin prisma regulilor în materie de drept societar.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 346 din 22 februarie 2011, dr. C.B.N.
Prin sentinţa comercială nr. 760/J.S. din 16 septembrie 2010 pronunţată în dosarul nr. 632/115/2009 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Caraş-Severin, respingând excepţia tardivităţii, a admis cererea formulată de lichidatorul judiciar S.C.P. M S.P.R.L. Timişoara pentru anularea transferului patrimonial realizat între debitoarea S.C. U S.R.L. Reşiţa şi pârâţii Municipiul R, prin Primar, Consiliului Local R şi S.C. P S.A. Reşiţa şi a dispus anularea hotărârii adunării generale a asociaţilor debitoarei S.C. U S.R.L. Reşiţa nr. 013 din 19 noiembrie 2008 privind reducerea capitalului social cu suma de 6.151.170 lei şi radierea din a menţiunii nr. 24033/17.06.2009 prin care s-a înscris la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin reducerea de capital social, precum şi a notaţiilor subsecvente.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Municipiul R, prin Primar, şi Consiliul Local R, solicitând modificarea ei în tot, în sensul respingerii cererii de anulare promovată de lichidatorul judiciar S.C.P. M S.P.R.L. Timişoara.
Prin decizia civilă nr. 346 din 22 februarie 2011 Curtea de Apel Timişoara a admis recursurile pârâţilor şi a modificat sentinţa comercială nr. 760/J.S. din 16 septembrie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin, în sensul că a respins cererea reclamantei intimate S.C.P. M S.P.R.L. Timişoara, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. U S.R.L. Reşiţa, având ca obiect anulare transferuri patrimoniale.
În considerente s-a reţinut că toate criticile aduse hotărârii atacate se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă. Potrivit art. 79 din Legea nr. 85/2006, modificată, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, textul reglementând, cu caracter de principiu, posibilitatea anulării unor acte juridice frauduloase încheiate de debitor cu terţe persoane în dauna creditorilor în aşa-zisa „perioadă suspectă”. Aceasta, întrucât în perioada premergătoare declanşării procedurii de unii debitori aflaţi în dificultate financiară sunt tentaţi să încheie anumite acte juridice prejudiciabile pentru creditori, în urma cărora aceştia se văd de cele mai multe ori ajunşi în situaţia de a nu-şi mai putea recupera creanţele, în tot sau în parte.
Una dintre condiţiile promovării unei asemenea acţiuni priveşte proba existenţei caracterului fraudulos al actului în dauna drepturilor creditorilor. Ştiut fiind că frauda are trei forme principale, şi anume: frauda de re ad rem (comisă de o parte a unui contract în defavoarea celeilalte), frauda de re ad tertium (comisă de părţile co-contractante prin înţelegere – concert fraudulos – împotriva unei terţe persoane) şi fraus legis (frauda la lege), este evident că numai ultimele două sunt avute în vedere de Legea nr. 85/2006, modificată.
Cererea în anulare întemeiată pe normele cuprinse în Legea insolvenţei este o acţiune specială, cu caracter derogator şi cu un regimul juridic aparte, dovadă în acest sens fiind, printre altele, împrejurarea că titularul dreptului la acţiune are o calitate specială – administratorul judiciar sau lichidatorul, după caz, şi în subsidiar comitetul creditorilor, în condiţiile în care practicianul nu introduce o atare cerere [art. 17 alin. (1) lit. f)]; una dintre părţile actului juridic contestat are o calitate specială – debitor aflat în procedura de insolvenţă; acţiunea are caracter colectiv; competenţa de soluţionare este specializată – judecătorul-sindic; sfera actelor juridice este restrânsă la cele prevăzute limitativ de alin. 1 lit. a)-g) şi alin. 2 lit. a)-f) ale art. 80 şi circumscrisă la actele care au fost încheiate de debitor în frauda drepturilor creditorilor; termenul de prescripţie este de 1 an de la expirarea termenului stabilit pentru întocmirea raportului asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, dar nu mai târziu de 18 luni de la data deschiderii procedurii; efectul anulării actelor juridice constă în reîntregirea masei active.
Într-adevăr, prin hotărârea adunării generale extraordinare a asociaţilor S.C. U S.R.L. Reşiţa nr. 013 din data de 19 noiembrie 2008 s-au aprobat prevederile cuprinse în Hotărârea Consiliului Local al municipiului R nr. 301 din 31 octombrie 2008, prin care s-a decis reducerea capitalului social al debitoarei cu imobilele aduse ca aport în natură şi prevăzute în anexa ce face parte integrantă din această hotărâre, bunuri care au o valoare totală de 6.151.170 lei, în urma reducerii menţionate persoana juridică urmând să aibă un capital social subscris şi vărsat de 1.801.000 lei aport în numerar, repartizat între cei doi asociaţi în felul următor: Consiliul Local R, aport în numerar de 1.800.990 lei, şi S.C. P S.A. Reşiţa, aport în numerar de 10 lei.
Practicianul desemnat de judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Caraş-Severin să administreze procedura de insolvenţă a debitoarei intimate a considerat că această hotărâre a adunării generale extraordinare a asociaţilor S.C. U S.R.L. Reşiţa este un „act fraudulos”, contrar prevederilor art. 77-85 din Legea nr. 85/2006, modificată, şi a solicitat instanţei anularea respectivului act, deşi nu a indicat în concret pe care caz dintre cele prevăzute de legea menţionată se încadrează demersul său judiciar. Cu toate acestea, prima instanţă a încadrat în drept cererea lichidatorului judiciar pe dispoziţiile art. 80 alin. 1 lit. a) – acte de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, fiind excluse sponsorizările în scop umanitar.
Excepţia de tardivitate a acţiunii, ridicată în faţa tribunalului, contrar celor precizate prin cererea de recurs, în mod corect a fost respinsă de către judecătorul-sindic câtă vreme cererea lichidatorului judiciar, fundamentată pe prevederile speciale ale Legii nr. 85/2006, modificată, are un termen distinct reglementat, în cuprinsul art. 81 din acest act normativ, care statuează că acţiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, precum şi pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale, la care se referă art. 79 şi 80, poate fi introdusă de administratorul judiciar/lichidator în termen de un an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut la art. 20 alin. 1 lit. b), dar nu mai târziu de 18 luni de la data deschiderii procedurii (în prezent 16 luni, ca urmare a modificărilor aduse prin art. I pct. 36 din Legea nr. 169/2010), termene respectate de practician, nefiind permis a se recurge la norme cuprinse în Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care vizează aplicarea regulilor generale în materie societară. Aceasta, întrucât, aflându-ne în prezenţa unei răspunderi de excepţie, dispoziţiile care o reglementează sunt de strictă interpretare şi aplicare, ele neputând fi înlocuite sau cumulate cu prevederi de drept comun cuprinse în Legea societăţilor comerciale sau în vreun al act normativ.
Totuşi, Curtea apreciază că criticile recurenţilor, în sensul că în mod greşit tribunalul a dispus anularea Hotărârii adunării generale extraordinare a asociaţilor S.C. U S.R.L. Reşiţa nr. 013 din 19 noiembrie 2008, sunt întemeiate, judecătorul-sindic reţinând eronat că o hotărâre A.G.A. face parte din categoria actelor de constituire sau de transfer de drepturi patrimoniale, ce intră sub incidenţa art. 80 din Legea nr. 85/2006, nefiind vorba de „un act al debitorului” în sensul avut în vedere de legiuitor prin art. 79 şi urm. din acelaşi act normativ.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, pe de o parte, Legea insolvenţei se referă, în cuprinsul art. 79, la „actele juridice frauduloase”, în timp ce art. 80 vizează „constituirile şi transferurile de drepturi patrimoniale”, fără nicio referire la fraudă. Concluzia care se desprinde din analiza celor două texte este următoarea: acţiunea reglementată de art. 79 are ca fundament frauda în dauna creditorilor, în timp ce acţiunea reglementată de art. 80 are ca fundament caracterul neobişnuit al actelor debitorului, ceea ce nu exclude, implicit, ca prezumţia de fraudă să se extindă şi asupra cazurilor enumerate de acest din urmă articol. Pe de altă parte, se poate observa că legiuitorul se referă la acte încheiate sau realizate de debitorul insolvent, adică afaceri care presupun un act de voinţă din partea debitorului, mai exact contracte semnate cu partenerii comerciali.
Împotriva unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor de reducere a capitalului social există cu totul alte mijloace puse la îndemna celor interesaţi. Astfel, art. 208 alin. 3 şi art. 62 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, statuează că creditorii societăţii, ale căror creanţe sunt anterioare publicării hotărârii de reducere a capitalului social, sunt îndreptăţiţi să obţină garanţii pentru creanţele care nu au devenit scadente până la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a VI-a, având, totodată, dreptul de a face opoziţie împotriva acesteia în termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial. Acest text de lege ar fi putut sta la baza formulării unei opoziţii la hotărârea A.G.A. a cărei anulare se cere a fi dispusă de către judecătorul-sindic. De altfel, după cum o recunoaşte chiar titularul acţiunii în anulare prin cererea de chemare în judecată, mai mulţi creditori au formulat, la momentul adoptării hotărârii de reducere a capitalului social al debitoarei intimate, în condiţiile art. 62 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, opoziţie împotriva menţiunii Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalului Caraş-Severin nr. 4607/20.11.2008, solicitând anularea actului prin care s-a făcut această reducere de capital, cerere care a format obiectul dosarului nr. 104/115/2009 al Tribunalului Caraş-Severin, în care a fost pronunţată încheierea din 9 iunie 2009 prin care instanţa a luat act de renunţarea creditorilor S.C. E S.R.L. şi D.G.F.P. la judecată, hotărâre care a rămas irevocabilă, motiv pentru care a şi fost notată în registrul comerţului, astfel că diminuarea de capital social a fost menţionată la Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalului Caraş-Severin sub nr. 24033/17.06.2009.
Chiar dacă art. 80 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006, la fel ca toate celelalte prevederi care reglementează alte cazuri de anulare a actelor încheiate în frauda creditorilor, are ca obiect acte juridice prin care debitoarea constituie drepturi patrimoniale sau transferă cu rea-credinţă active către alte persoane fizice sau juridice, textul legal vizează raporturi juridice extrasocietare, pe când hotărârea A.G.A. atacată este un act intrasocietar, al cărui regim juridic este dat exclusiv de normele cuprinse în Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. O hotărâre a adunării generale a asociaţilor nu poate avea natura juridică a unei convenţii comerciale, întrucât, spre deosebire de aceasta din urmă, nu este caracterizată de contrarietatea intereselor, pe când în cazul contractelor părţile au interese opuse. În cazul hotărârii A.G.A. părţile au interese concordante, guvernate de affectio societatis, actul fiind adoptat potrivit principiului majorităţii. În alte cuvinte, judecătorul-sindic a aplicat dispoziţiile Legii nr. 85/2006 într-un domeniu care nu constituie obiect de reglementare al materiei analizate, ci al dreptului societar, ştiut fiind faptul că hotărârile adunării generale a asociaţilor reprezintă una dintre principalele modalităţi de exprimare a vieţii societare, un rezultat al voinţei concordante a asociaţilor/acţionarilor, care însumează voinţele lor individuale şi care, contopindu-le, reflectă voinţa societăţii, ca subiect distinct de drept. Doar dacă respectiva hotărâre A.G.A. ar fi fost urmată de un transfer al unor active, printr-un contract, exteriorizând astfel voinţa societăţii, s-ar fi putut vorbi de aplicabilitatea art. 79 şi urm. din Legea nr. 85/2006, modificată, dar şi atunci doar în privinţa contractului, al actului juridic bilateral, iar nu în privinţa validităţii hotărârii adunării generale a asociaţilor, care putea fi controlată exclusiv prin prisma regulilor în materie de drept societar. De aceea, este irelevant că pârâţii recurenţi, în calitate de asociaţi ai debitoarei intimate, cunoşteau, la data adoptării hotărârii de reducere a capitalului social, situaţia financiară dificilă a persoanei juridice, mai exact gradul mare de îndatorare al acesteia.
