Articolul 138 reglementează o formă de răspundere delictuală specială, care intervine doar dacă prejudiciul a fost cauzat prin săvârşirea uneia dintre faptele ilicite limitativ arătate în alin. (1) lit. a)-g). Antrenarea răspunderii speciale a administratorului presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: prejudiciul creditorilor; fapta ilicită a administratorului; raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile ale debitorului în ; culpa persoanei (administrator) a cărei răspundere se solicită.
Decizia nr. 958 din 27 aprilie 2009
Prin sentinţa civilă nr. 504 F din 16 decembrie 2008, Tribunalul Vaslui -judecătorul-sindic a admis în parte acţiunea formulată de lichidatorul judiciar S SPRL împotriva administratorului debitorului în faliment SC G.S.P. SRL, numitul C.L. şi l-a obligat pe pârât să suporte din averea personală suma de 13.337,98 din pasivul societăţii debitoare. S-a dispus că executarea silită se va face prin intermediul executorului judecătoresc, conform Codului de procedură civilă. Tribunalul a autorizat creditorii înscrişi în tabelul definitiv consolidat al creanţelor să pună în hotărârea potrivit dispoziţiilor art. 142 alin. (2) din Legea insolvenţei. S-au aprobat raportul final şi situaţiile financiare finale privind pe debitorul SC G.S.P. SRL. In temeiul art. 131 din Legea privind procedura insolvenţei, s-a dispus închiderea procedurii insolvenţei debitorului SC G.S.P. SRL. S-a dispus radierea debitorului din Registrul comerţului. în temeiul art. 4 alin. (4) din Legea insolvenţei, s-a autorizat plata sumei totale de 24.255 lei onorariu de lichidator şi cheltuieli de procedură lichidatorului judiciar S. SPRL, din fondul special de lichidare. în temeiul art. 136 din Legea privind procedura insolvenţei, tribunalul a descărcat pe lichidatorul judiciar de orice îndatoriri şi responsabilităţi. în temeiul art. 135 din Legea privind procedura insolvenţei, s-a dispus notificarea sentinţei Direcţiei Teritoriale a Finanţelor Publice, Oficiului Registrului Comerţului, Registrului Societăţilor Agricole sau altor registre în care este înregistrat debitorul, pentru efectuarea menţiunii de radiere, precum şi prin publicarea în Buletinul procedurilor de insolvenţă.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic, la cererea lichidatorului judiciar, în situaţia în care din raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoanele cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă, poate dispune ca o parte a pasivului debitoarei să fie suportat de membrii organelor de conducere ale debitoarei, dacă au săvârşit una dintre faptele prevăzute la lit. a)-g).
In speţă, tribunalul a reţinut că pârâtul, în calitate de administrator, a săvârşit următoarele fapte: a folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; a făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; a continuat, în interes personal, o activitate care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăţi; a ţinut o fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile, precum şi faptul că nu a ţinut evidenţa contabilă în conformitate cu prevederile legale; a deturnat sau a ascuns o parte din activul persoanei juridice ori a mărit în mod fictiv pasivul acesteia.
Astfel, deşi începând cu începutul anului 2005 debitoarea a funcţionat în pierdere şi a cunoscut o creştere continuă a datoriilor, concomitent cu scăderea cifrei de afaceri, pârâtul a continuat activitatea. Aşa cum rezultă din raportul cauzal, la data de 31.12.2007 situaţia patrimonială a debitoarei înregistra datorii totale de plată de 83.386,80 lei, creanţe de încasat de
20.444.00 lei, disponibilităţi în bancă şi casierie de 3.759,00 lei, lipsă fiind bunuri în patrimoniu. In ce priveşte creanţele de încasat, în cuantum de
20.444.00 lei, administratorul asociat unic a făcut diligenţele necesare, înscriindu-se la masa credală împotriva debitoarei SC A. SA cu suma de 19.714 lei, în dosarul nr. 8912/COMS/2005, în care s-a pronunţat sentinţa nr. 163/23.02.2006 a Tribunalului Timiş, prin care s-a admis înscrierea în tabelul creditorilor a sumei de 9.001,02 lei, sumă diminuată faţă de suma pretinsă prin declaraţia de creanţă, întrucât majorările de întârziere calculate nu au avut temei legal sau contractual şi care va fi distribuită după recuperare, potrivit tabelului definitiv consolidat al creanţelor.
A constatat instanţa că, la apariţia stării de insolvenţă, debitoarea, prin administrator, avea obligaţia, în termen de 30 de zile, să sesizeze tribunalul comercial, în vederea intrării în procedura de insolvenţă potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (3) din Legea nr. 85/2006. Pârâtul nu a clarificat suma de
3.759.00 lei, reprezentând disponibilităţi în bancă şi casierie, creanţele de încasat nu au fost dezvoltate analitic, pentm identificarea nominală a datornicilor şi pentru a se putea verifica de către lichidatorul judiciar reclamant dacă aceste sume sunt sau nu prescrise şi dacă ar fi putut fi recuperate. în consecinţă, fiind probate prejudiciul, fapta ilicită, vinovăţia făptuitorului şi legătura cauzală dintre faptă şi prejudiciu, în temeiul art. 138 alin. (1) lit. a)-e) din Legea nr. 85/2006, instanţa a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata pasivului debitoarei, mai puţin suma înscrisă în tabelul definitiv al creditorilor SC A. SA.
împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul C.L., arătând că acţiunea lichidatorului judiciar este neîntemeiată.
Recurentul a învederat că a dovedit, cu probe şi deducţii logice, că acţiunea privind antrenarea răspunderii personale este neîntemeiată şi ilogică, drept pentru care ar fi trebuit respinsă. Astfel, a pretins C.L. că a fost acuzat de încălcarea prevederilor art. 138 alin. (1) lit. a), b), c), d) şi e) din privind procedura insolvenţei, plecându-se de la o simplă presupunere (nefondată) că a acumulat datorii, faptă ce poate fi considerată ca folosire a bunurilor şi banilor societăţii în interes personal sau în interesul altei persoane. Presupunerea nu poate fi, ea singură, de natură a atrage răspunderea materială, întnicât ar fi trebuit dovedită reaua-credinţă, însă aceasta nici măcar nu este amintită. Recurentul a pretins că face dovada bunei-credinţe prin procesul-verbal înregistrat sub nr. 1/26.04.2008, prin care a predat administratorului judiciar toate documentele de înfiinţare şi cele financiar-contabile ale debitoarei, fapt recunoscut şi de lichidatorul judiciar. Mai mult decât atât, el a adus la cunoştinţa administratorului judiciar S. SPRL că o mare parte din datoriile acumulate sunt ale debitoarei SC A. SA, împotriva căreia s-a înscris la masa credală cu suma de 197.142,301 ROL, în dosarul nr. 8912/COMS/2005, drept pentru care a ataşat la dosarul cauzei sentinţa civilă nr. 163/23.02.2006 a Tribunalului Timiş, Secţia comercială şi de administrativ.
Totodată, recurentul a susţinut că „fapta de a folosi bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau al altei persoane” nu poate fi dovedită prin simpla constatare că nu există bunuri proprii ale persoanei juridice, fapt recunoscut atât de creditoarea A.F.P. prin adresa nr. 9516/17.03.2008, cât şi de lichidatorul judiciar, şi mai ales prin faptul că nu au existat niciodată credite luate pe societate.
Recurentul a învederat că argumentele lichidatorului judiciar în dovedirea faptelor prevăzute la lit. b) şi e) vin din presupunerea făcută la lit. a). Astfel, pentm dovedirea existenţei faptei prevăzute la lit. b) se argumentează cu cea de la lit. a), dar tot pe o presupunere, respectiv că „Fapta pârâtului … de a folosi venituri realizate în interes personal [vezi lit. a)] poate duce la concluzia că – sub acoperirea debitoarei – a făcut acte de comerţ în interes personal [vezi lit. b)]”, şi respectiv „Fapta pârâtului de a folosi resursele financiare ale debitorului în interes personal [vezi lit. b)] poate fi considerată o deturnare sau o ascundere a unei părţi din activul societăţii [vezi lit. e)]”.
Cât priveşte dovedirea faptei prevăzute la lit. c), a susţinut recurentul că lichidatorul judiciar foloseşte un raţionament ilogic, acuzându-1 în acelaşi alineat că: „a continuat activitatea” dar şi că „a abandonat” activitatea debitoarei. C.L. a susţinut că lichidatorul judiciar a mai făcut şi alte afirmaţii grave (pe care însă nu le-a dovedit cu nimic) referitoare la el: 1 – a ţinut o fictivă; 2-a făcut să dispară documente contabile; 3-a creat un prejudiciu A.F.P., însă nu a depus la dosarul cauzei dovada că s-a ţinut o contabilitate fictivă, respectiv nu a depus amintita „contabilitate fictivă”, nu a precizat ce documente contabile „au dispărut” şi nu a argumentat existenţa unui prejudiciu, pentru toate elementele constitutive ale acestuia, ci doar existenţa unei datorii.
S. SPRL V. a solicitat, în concluziile scrise, respingerea recursului, arătând că în cauză sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, pârâtul-recurent cauzând un prejudiciu creditorilor, pe care trebuie să-l achite.
A.F.P. a cerut, de asemenea, în concluziile scrise, respingerea recursului lui C.L., arătând că este legală şi temeinică sentinţa Tribunalului Vaslui.
în recurs nu s-au depus înscrisuri, deşi recurentului C.L. i se încuviinţase această probă, conform art. 305 C. proc. civ., judecata amânându-se pe acest motiv.
Examinând actele şi lucrările dosarului, curtea a constatat că recursul este nefondat. Punctul 9 al art. 304 C. proc. civ., în care se încadrează unele dintre criticile prezentate de C.L., nu este incident în speţă, în măsura în care tribunalul a interpretat şi aplicat judicios art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Celelalte critici, care sunt circumscrise modului în care judecătorul-sindic a stabilit situaţia de fapt şi care se verifică potrivit art. 3041 C. proc. civ., nu sunt fondate, în condiţiile în care instanţa de fond a evaluat corect probatoriul administrat, situaţia de fapt constatată având corespondent în dovezile produse de părţi.
Curtea de apel a constatat că art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 instituie o formă de răspundere menită să asigure acoperirea pasivului debitorului, în situaţia în care averea acestuia nu satisface toate creanţele înregistrate. Textul stabileşte persoanele care pot fi obligate, de judecătorul-sindic, la suportarea pasivului debitorului persoană juridică, recurentul C.L., în calitate de administrator al SC G.S.P SRL, având calitate procesuală pasivă în acţiunea în răspundere. Articolul 138 reglementează o formă de răspundere delictuală specială, care intervine doar dacă prejudiciul a fost cauzat prin săvârşirea uneia dintre faptele ilicite limitativ arătate în alin. (1) lit. a)-g). Antrenarea răspunderii speciale a administratorului presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: prejudiciul creditorilor; fapta ilicită a administratorului; raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile ale debitorului în insolvenţă; culpa persoanei (administrator) a cărei răspundere se solicită.
Curtea de apel a constatat că, în recursul de faţă, C.L. contestă săvârşirea faptelor ilicite enumerate de art. 138 alin. (1) lit. a)-e), dar, din verificarea actelor cauzei, rezultă că este judicioasă reţinerea, de judecătorul-sindic, a îndeplinirii condiţiilor de angajare a răspunderii.
Instanţa de recurs a reţinut că pârâtul C.L. s-a limitat a contesta susţinerile lichidatorului judiciar, din cererea de antrenare a răspunderii materiale, tară a combate nici la fond şi nici în această cale de atac dovezile prezentate de S. SPRL. Chiar motivele recursului reprezintă copia întâmpinării depuse la dosarul judecătorului-sindic, fără a se prezenta argumente concrete împotriva considerentelor tribunalului.
Curtea de apel a constatat, contrar celor susţinute de recurent, că faptele imputate lui C.L. nu sunt presupuneri, ci certitudini rezultate, pe bază de prezumţii şi silogism, din activitatea pârâtului în calitate de administrator al debitoarei, activitate probată cu actele depuse la dosar. Ca atare, este judicioasă reţinerea – de judecătorul-sindic – a aplicabilităţii art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu consecinţa antrenării răspunderii personale a lui C.L. In ce priveşte criticile referitoare la creanţa împotriva SC A. SA, curtea le-a considerat nepertinente, atât timp cât recurentul nu a fost obligat la plata sumei respective.
Raportat considerentelor expuse, curtea, în baza art. 312 alin. (1) teza a Il-a C. proc. civ., a respins recursul, menţinând sentinţa Tribunalului Vaslui.
