Considerând că, în lipsa constituirii comitetului creditorilor, din motive obiective, legitimarea formulării cererii de autorizare a introducerii acţiunii întemeiate pe art. 138 alin. (1) aparţine şi unicului creditor trebuie, complementar, analizate alte două condiţii ale autorizării: 1 – dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de şi 2 – dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să formuleze acţiunea prevăzută la alin. (1).
Decizia nr. 1171 din 5 octombrie 2009
Prin sentinţa comercială nr. 267/S/07.05.2009, pronunţată de Tribunalului Iaşi – judecător-sindic, a fost respinsă cererea vizând autorizarea introducerii acţiunii prevăzute de art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, formulată de creditorul A.F.P. în temeiul art. 131 din Legea privind procedura insolvenţei, s-a dispus închiderea procedurii simplificate a insolvenţei debitorului SC O.C. SRL, radierea debitorului SC O.C. SRL din evidenţele Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Iaşi şi cele ale
D.G.F.P.J. Iaşi. în temeiul art. 136 din Legea privind procedura insolvenţei a fost descărcat lichidatoml judiciar de orice îndatoriri şi responsabilităţi privind procedura. în temeiul art. 4 alin. (4) din Legea privind procedura insolvenţei, a fost aprobat decontul prezentat de lichidatoml judiciar C.I.P.I.-C.A. şi s-a dispus plata către acesta, din fondul de lichidare, a sumei de 2.625,50 lei, din care suma de 945,50 lei cheltuieli de procedură şi suma de 1.680 lei remuneraţie. în temeiul art. 135 din Legea privind procedura insolvenţei, s-a dispus notificarea sentinţei debitorului, creditorilor, Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi, Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Iaşi pentru efectuarea menţiunii de radiere şi publicare în Buletinul procedurilor de insolvenţă.
Pentru a se pronunţa în acest sens, tribunalul a reţinut că lichidatorul judiciar a solicitat închiderea procedurii, pe temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006. Raportul final a fost înregistrat, publicat în Buletinul procedurilor de insolvenţă nr. 1332/20.03.2009 şi comunicat debitorului şi creditorului A.F.P. care, prin cererea înregistrată la data de 16.03.2009, a solicitat să fie autorizat pentru promovarea acţiunii în răspundere împotriva administratorului debitorului şi să i se acorde termen în acest sens, apreciind că se impune formularea unei astfel de acţiuni, întnicât obligaţiile fiscale ale debitorului sunt din anii anteriori, iar faptul că aceste datorii nu s-au achitat, deşi în patrimoniul debitorului existau active a căror valoare putea susţine plata, demonstrează că reprezentantul debitorului şi-a însuşit aceste active sau le-a valorificat, fiind incidente prevederile art. 138 alin. (1) lit. e), a), c), d) din Legea nr. 85/2006.
Judecătorul-sindic a reţinut că cererea de autorizare nu întruneşte condiţiile impuse de prevederile art. 138 alin. (3) din pentru a fi admisă, prevederi care nu conferă fiecărui creditor drept individual de a promova acţiune în răspundere personală, ci consacră acest drept numai pe seama comitetului creditorilor şi numai dacă administratorul sau lichidatoml judiciar omit să indice în rapoartele lor cauzele insolvenţei, persoanele culpabile de aceasta sau să formuleze o astfel de acţiune, iar răspunderea persoanelor culpabile este pe cale să se prescrie. Rezultă, aşadar, din conţinutul acestor prevederi legale că legitimarea procesuală activă pentm un astfel de demers aparţine, în primul rând, administratorului judiciar sau lichidatorului şi doar în subsidiar şi cu îndeplinirea anumitor cerinţe, comitetului creditorilor.
Astfel, potrivit prevederilor art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, în cazul în care în raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitomlui, sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă, judecătorul-sindic, la cererea administratorului judiciar sau lichidatorului, poate dispune ca o parte din pasivul debitomlui persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere sau supraveghere din cadrul societăţii, iar potrivit alin. (3) al acestui articol, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat pentm introducerea acţiunii în răspunderea personală a organelor de conducere ale debitorului numai dacă administratoml judiciar sau lichidatoml judiciar omit să indice în raportul lor asupra cauzelor insolvenţei persoanele culpabile de aceasta sau omit să formuleze o astfel de acţiune, iar răspunderea persoanelor culpabile este pe cale să se prescrie.
In cauză nu există omisiuni, în sensul dispoziţiilor art. 138 alin. (3) din Legea nr. 85/2006, care să îndreptăţească autorizarea creditorului bugetar de a promova o acţiune în răspundere personală. Sub acest aspect, lichidatoml judiciar a menţionat în rapoartele întocmite că nu a identificat probe care să susţină cu certitudine drept cauză a insolvenţei nedepunerea situaţiilor financiare şi nici persoanele responsabile pentm aceasta. Dacă creditoml bugetar avea date despre existenţa unor fapte de natura celor enumerate de art. 138 alin. (1) lit. a)-g) din Legea nr. 85/2006 şi a identificat pe autorii acestora, nimic nu l-a împiedicat să le sesizeze pe parcursul procedurii, însă demersul său, în sensul autorizării, motivat doar pe existenţa creanţei fiscale, nu poate crea premisele necesare antrenării răspunderii personale, atât timp cât nu se coroborează cu alte probe, care să conducă la concluzia că sumele destinate plăţii acestei creanţe au fost folosite în alte scopuri sau că omisiunea privind nedepunerea documentelor contabile poate fi interpretată ca o sustragere de la controlul fiscal, deşi, în această din urmă situaţie, creditoml bugetar avea, potrivit Legii contabilităţii, toate pârghiile necesare sancţionării şi remedierii ei.
Acumularea de datorii la bugetul de stat, ca şi neprezentarea în cadrul procedurii a documentelor contabile de către administratoml debitomlui, nu implică în mod prezumtiv vinovăţia acestuia, vinovăţie care trebuie determinată în raport cu motivele care au generat insolvenţă, şi nu ca o consecinţă a existenţei datoriei fiscale şi faptului că nu a depus la dosar documentele contabile.
împotriva sentinţei a declarat recurs creditoarea A.F.P., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi motivând că instanţa de fond nu a interpretat corect documentele depuse la dosarul cauzei, ba chiar a înţeles să îşi motiveze soluţia de respingere pe faptul că, în cursul procedurii, creditorul bugetar nu ar fi sesizat existenţa faptelor de natura celor enumerate de art. 138 alin. (1), precum şi autorii acestora, ceea ce nu corespunde realităţii. Astfel, creditorul bugetar l-a sesizat, cu adresa nr. 32088/06.03.2009, pe lichidatorul judiciar despre actele, faptele, aspectele care se încadrau în prevederile art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, însă acesta nu a răspuns solicitării. întrucât lichidatorul judiciar nu a înţeles să reprezinte interesele creditorilor prin promovarea acţiunii specifice, creditorul bugetar a sesizat şi solicitat instanţei, prin cererea de autorizare, să promoveze acţiunea în răspundere contra persoanelor vinovate de intrarea în incapacitate de plată a societăţii O.C. SRL.
Recurenta a învederat că netemeinicia hotărârii rezultă şi din faptul că, deşi existau premisele angajării răspunderii persoanelor din organele de conducere ale debitorului, instanţa nu a apreciat corect asupra lor. Deşi s-a formulat cerere de autorizare, în temeiul dispoziţiilor art. 138 alin. (3), întrucât instituţia bugetară, unic creditor, deţinea elemente probatorii pentru aplicarea sancţiunii prevăzute de Legea nr. 85/2006, iar lichidatorul judiciar a întocmit raportul asupra cauzelor doar din studierea unor indicatori prezentaţi pe site-ul Ministerului Finanţelor, astfel încât nici nu avea posibilitatea probării unei eventuale cereri de antrenare a răspunderii materiale a organelor de conducere, instanţa a respins-o. Mai mult decât atât, raportul asupra cauzelor nici măcar nu indica aceste cauze (reale) care au condus debitoarea în stare de insolvenţă, ci reprezenta o simplă formalitate, un raport în care sunt cuprinse simple afirmaţii, bazate doar pe nişte indicatori preluaţi din site-ul Ministerului Finanţelor.
A.F.P. a pretins că, în urma analizei datelor din bilanţurile contabile depuse de societate, s-a constatat că începând cu anul 1998 societatea a acumulat obligaţii fiscale, însă conform datelor din bilanţ la 31.12.1999 veniturile au scăzut faţă de 1998, de la 1.631.332 mii lei vechi, la 33.269 mii lei vechi, iar în anul 2000 şi 2001 au fost înregistrate pe costuri toate bunurile rămase în sold în 1998 prin amortizare şi casare. în urma analizei datelor din bilanţul încheiat în 1999, în coloana sold an precedent (1998), anul în care societatea a acumulat obligaţii fiscale, rezultă că deţinea sub formă de avansuri de trezorerie nejustificate (sume asupra asociaţilor) suma de 353.024.018 lei vechi, în timp ce obligaţiile către bugetul de stat erau doar de 211.157.340 lei vechi, ceea ce denotă că societatea şi-a însuşit sumele şi s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale. Prin urmare, incidenţa dispoziţiilor art. 138 alin. (1) lit. a), c), e), d), rezultă din aspectele anterior menţionate.
In lumina dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, instituirea răspunderii personale a organelor de conducere a societăţii reprezintă atât o sancţiune pentru persoanele care au contribuit la ajungerea debitoarei în stare de incapacitate de plată, cât şi, în acelaşi timp, o garanţie pentru terţii aflaţi în raporturi juridice comerciale cu debitoarea, în ceea ce priveşte posibilitatea recuperării creanţelor în caz de insolvenţă. Răspunderea administratorilor este atrasă chiar şi pentru culpa cea mai uşoară a acestora, fapt de notorietate atât în doctrină, cât şi în jurispmdenţă, câtă vreme administratorul este un mandatar al falitei şi avea obligaţia de a administra patrimoniul societăţii cu mai multă diligenţă şi grijă chiar decât propriile sale bunuri.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale operante în cauză, curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 267/S/07.05.2009, pronunţată de tribunal, s-a tranşat asupra chestiunilor ce au constituit obiectul de învestire a instanţei, respectiv raportul final întocmit de administratorul judiciar, care cuprindea propunerea de închidere a procedurii insolvenţei, precum şi cererea formulată de creditoml bugetar A.F.P, de autorizare a introducerii acţiunii prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006. Recurenta A.F.P. nu a formulat în faţa primei instanţe obiecţiuni împotriva raportului final întocmit de lichidator, conform dispoziţiilor art. 129 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2006. în aceste condiţii, criticile formulate în recurs au fost examinate prin raportare la dispoziţiile art. 294 alin. (1) şi art. 316 C. proc. civ.
Criticile din recurs relative la maniera greşită în care lichidatoml judiciar ar fi întocmit raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au generat insolvenţă, raport prevăzut de art. 20 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2006, nu puteau constitui obiect al cenzurii în această etapă, întrucât respectivul raport putea fi atacat în condiţiile şi în termenul prevăzut de art. 122 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat. La termenul de judecată din data de 29.01.2009, judecătorul-sindic a aprobat raportul în discuţie ca urmare a constatării inexistenţei contestaţiilor împotriva acestuia.
Analizând criticile recurentei relative la greşita soluţionare de instanţa de fond a cererii sale, prin care a solicitat să fie autorizată a introduce acţiunea prevăzută de art. 138 din Legea nr. 85/2006, curtea de apel a reţinut că sunt nefondate. Curtea a constatat că, în lipsa constituirii comitetului creditorilor, din motive obiective, legitimarea formulării cererii de autorizare a introducerii acţiunii întemeiate pe art. 138 alin. (1) aparţinea unicului creditor. Complementar, au fost analizate alte două condiţii ale autorizării: dacă administratoml judiciar sau lichidatoml a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de insolvenţă; dacă administratoml judiciar sau lichidatoml a omis să formuleze acţiunea prevăzută la alin. (1). Or, niciuna dintre aceste două condiţii nu a Ibst îndeplinită în cauză, în măsura în care, în raportul nr. 679/30.12.2008 privind cauzele insolvenţei debitoarei SC O.C. SRL, depus la dosar la
16.01.2009, administratorul judiciar a arătat argumentat că nu există un raport de cauzalitate între nedepunerea situaţiilor financiare şi starea de insolvenţă a debitoarei şi că nu s-au identificat persoanele cărora le-ar fi fost imputabilă starea de insolvenţă, motiv pentm care s-a apreciat că nu se justifica promovarea acţiunii prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006.
în cauza dedusă judecăţii, nu doar că lichidatoml a prezentat observaţiile şi concluziile sale asupra circumstanţelor care au permis instalarea insolvenţei, în cadrul unui capitol al raportului, dar creditoarea recurentă a avut posibilitatea informării asupra acestor constatări şi chiar a contestării lor, în condiţiile art. 122 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, însă aceasta a rămas în pasivitate, deci a acceptat concluziile raportului.
în atare situaţie, corect a reţinut tribunalul că nu erau întmnite condiţiile prevăzute de art. 138 alin. (3) din Legea nr. 85/2006, care să îndreptăţească autorizarea creditorului bugetar de a promova o acţiune în răspundere personală, criticile referitoare la greşita interpretare şi aplicare a legii de către prima instanţă fiind lipsite de fundament.
în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a fost respins recursul promovat de A.F.P. şi hotărârea a fost menţinută, ca legală şi temeinică.
