Pentru a reţine fapta prevăzută de art.138 lit.d din Legea nr. 85/2006neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea- se impune ca aceasta să fi fost săvârşită cu intenţia de a eluda obligaţiile fiscale.
Secţia comercială – Decizia comercială nr. 575/26 iunie 2009
Prin sentinţa nr. 1144/F/2008 pronunţată de judecătorul sindic în dosar nr. 96/97/2008 al Tribunalului Hunedoara, s-a dispus închiderea procedurii falimentului debitoarei SC R.D. SRL, a fost descărcat lichidatorul de îndatoriri şi responsabilităţi, acordându-i-se suma de 1.585 lei cu titlu de cheltuieli judiciare şi s-a respins cererea de antrenare a răspunderii formulată de creditoarea DGFP Hunedoara împotriva pârâtului M.A. cu obligarea creditoarelor la plata sumei de 2.500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătorul sindic a reţinut următoarele:
Conform art. 138 din Legea nr.85/2006, răspunderea organelor de conducere pentru pasivul societăţii debitoare se poate antrena în cazul săvârşirii faptelor limitativ prevăzute de textul de lege menţionat şi numai dacă faptele respective au determinat starea de a debitoarei.
Aplicarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 implică îndeplinirea cerinţelor art.129 Cod procedură civilă şi prin urmare dreptul creditorului sau al lichidatorului judiciar de a cere altor persoane decât societatea debitoare să achite creanţele, trebuie să izvorască dintr-un fapt a cărui comitere se dovedeşte prin probe administrate nemijlocit în procedura jurisdicţională.
Aşa fiind, rezultă că la fel ca în cazul răspunderii delictuale întemeiată pe art.998 – 999 şi în ipoteza răspunderii delictuale comerciale reglementate de art.138 din Legea nr.85/2006, creditorul sau lichidatorul judiciar este dator să probeze săvârşirea faptei ilicite determinate, raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi cuantumul pagubei produse datoria delictului comercial.
Această concluzie se impune având în vedere că art.998-999 Cod civil şi art.138 din Legea nr.85/2006 nu instituie o prezumţie de culpă în sarcina administratorului.
Creditoarea s-a limitat la a invoca, în susţinerea cererii lor, prezumţia vinovăţiei pârâtului întemeiată pe nepredarea actelor.
Chiar în această situaţie, prezumţia este relativă şi generală şi trebuie completată cu probe administrate nemijlocit în instanţa care să dovedească raportul de cauzalitate din fapta şi prejudiciu, cu atât mai mult cu cât pârâtul prin întâmpinare a susţinut că nu s-a dovedit de către lichidator săvârşirea faptei delictuale care să conducă la prejudicierea averii debitoarei.
Lichidatorul nu a solicitat şi nu a propus probe în instanţă în susţinerea cererii întemeiată pe prevederile art.138 din Legea nr.85/2006.
Judecătorul sindic apreciază că nu s-a dovedit că pârâtul a ţinut o fictivă sau că au făcut să dispară actele contabile ale debitoarei.
Judecătorul sindic a apreciat că, în speţă, creditoarea DGFP Hunedoara şi lichidatorul judiciar nu au dovedit săvârşirea de către pârâtă a faptei delictuale care să conducă nemijlocit la prejudicierea averii debitoarei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea AVAS Bucureşti, solicitând modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale a fostelor organe de conducere ale debitoarei.
În dezvoltarea motivelor de recurs AVAS susţine că simplul fapt al neţinerii de către administratorul debitoarei al contabilităţii conform legilor contabile atrage răspunderea acestuia, deoarece nu există posibilitatea de a analiza activul patrimonial, modul în care a fost gestionat, modul în care au fost respectate dispoziţiile legale privind inventarierea bunurilor sau dacă s-au efectuat unele transferuri patrimoniale şi în ce condiţii.
Recurenta mai învederează că în speţă nu sunt aplicabile regulile răspunderii civile delictuale, ci cele de pe temeiul răspunderii contractuale, unde culpa administratorului falitei ar fi prezumată potrivit art.1082 Cod civil raportat la art.138 din Legea nr.85/2006.
Mai susţine că prejudiciul produs constă în însăşi creanţa cedată de CAS Hunedoara către AVAS, având caracter cert şi nefiind recuperată.
În drept se invocă art.299 – 316 Cod procedură civilă, Legea nr.85/2006 şi art.304 pct.5, 7 şi 9 Cod procedură civilă.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de creditoare raportat la probele dosarului şi dispoziţiile legale aplicabile în cauză curtea de apel constată că recursul este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare :
Nu poate fi primită critica recurentei privitoare la faptul că simplul fapt al neţinerii contabilităţii atrage automat angajarea răspunderii administratorului falitei, o atare soluţie făcând abstracţie de dispoziţiile din capitolul IV al Legii nr.85/2006 (art.138 – 142) care instituie o răspundere subiectivă limitată la fapte şi persoane anume determinate, în condiţii expres prevăzute în textul legii.
Curtea nu îşi poate însuşi nici susţinerea recurentei că faptele imputate pârâtului pot fi săvârşite cu intenţie sau din culpă, cu privire la fiecare dintre aceste fapte necesitatea formei de vinovăţie a intenţiei respectiv a unei intenţii de fraudare a legii, fiind evidentă.
Astfel, cu privire la fapta de neţinere a contabilităţii în conformitate cu legea imputată pârâtului în contextul articolului 138 lit. d din Legea nr. 85/2006, în legătură cu neregulile contabile semnalate, se impune constatarea că acestea trebuiau să fi fost provocate, deci săvârşite cu intenţia de a eluda obligaţiile fiscale prin înscrisuri necorespunzătoare în evidenţa contabilă, ceea ce în cauză nu s-a dovedit.
Nici critica AVAS referitoare la inaplicabilitatea în speţă a regulilor răspunderii civile delictuale şi instituirea prejudiciului la valoarea tuturor creanţelor nu este întemeiată, în speţă art.138 reglementând o răspundere civilă delictuală atipică, iar imposibilitatea recurentei de a recupera creanţa nu constituie o premisă suficientă care să determine instanţa să îl oblige automat pe fostul administrator social la plata creanţei.
Raportat la aceste considerente, curtea de apel constată că sentinţa atacată este legală şi temeinică, la adăpost de criticile formulate de creditoare, urmând ca, în baza art.312 Cod procedură civilă, va fi respins recursul declarat de AVAS Bucureşti.
