Acţiune în anulare. Competenţa generală.
întrucât obiectul acţiunii îl formează partajarea unui imobil, competenţa aparţine în exclusivitate instanţei unde se află imobilul, potrivit art. 13 Cod procedură civilă.
Hotărârea arbitrală este netemeinică şi nelegală, dacă a fost pronunţată fără ca între părţi să existe o convenţie arbitrală, a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 3533 Cod procedură civilă, şi încalcă dispoziţii imperative ale legii.
(Secţia comercială, decizia nr. 316/12.04.1995)
Prin cererea înregistrată la 14.04.1994, S.C. “C” – S.C.C.A. Brăila a cerut anularea deciziei nr. 56/8.11.1993, pronunţată de Curtea de Arbitraj UCECOM, în dosarul arbitrai nr. 28/1992, în contradictoriu cu S.C.C.A. “P.V.” Brăila şi intervenienta SOCOM “S” Brăila.
în motivarea acţiunii în anulare arată că decizia nr. 56/8.11.1993 a fost pronunţată de un organ necompetent a controla hotărâri de fond ale Comisiei de Arbitraj care a pronunţat hotărârea nr. 104/1992, a cărei revizuire – intitulată “plângere”, a fost cerută la 29.10.1992.
Prin această plângere, petenta arată că a cerut, prin anularea hotărârii nr. 104/1992, trimiterea cauzei la Consiliul UCECOM, în calitate de organ ierarhic superior al Cooperativei Meşteşugăreşti, şi reţinerea cauzei spre rejudecare de acest organism, fie trimiterea cauzei spre judecare Judecătoriei Brăila.
în loc de a proceda aşa cum era legal, Comisia de Arbitraj a repus pe rol dosarul nr. 28/1992.
Cum, pe data de 26.07.1993, a apărut Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă care, prin art. 364, a introdus acţiunea în anulare ca singura cale de desfiinţare a hotărârilor arbitrale, potrivit art. V alin. 8 din această lege, Comisia de Arbitraj era obligată să trimită, din oficiu, dosarul instanţei competente, potrivit acestei legi.
Comisia de Arbitraj, în pofida oricăror dispoziţii legale, a procedat însă la soluţionarea în fond a cauzei şi, neţinând seama nici de cererea prin care unitatea sa a solicitat efectuarea unei expertize tehnice pentru soluţionarea justă a cauzei, a pronunţat decizia nr. 56/8.11.1993, prin care i s-a respins cererea de recurs ca tardivă şi, astfel, a fost menţinută hotărârea arbitrală nr. 104/1992, ca temeinică şi legală.
Consideră ca netemeinică şi nelegală decizia de arbitraj nr. 56/1993 şi cere anularea acesteia pentru următoarele motive:
– Comisia de Arbitraj a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală, situaţie în care anularea ei s-ar impune pe temeiul art. 364 lit. b şi c Cod proc. civilă;
– hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 3533, astfel că solicită anularea în baza art. 364 lit. e şi c Cod proc. civilă;
– hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică şi dispoziţiile imperative ale legii, deoarece, înainte de apariţia Legii nr. 59/1993, Comisia de Arbitraj a funcţionat fără a avea un suport legal şi, implicit, fără a fi competentă să soluţioneze această cauză. Mai mult, după apariţia Legii nr. 59/1993, deşi competenţa de a soluţiona cererile privind desfiinţarea hotărârilor arbitrale a trecut în sarcina instanţelor judecătoreşti, conform art. 365 Cod proc. civilă, în dispreţul art. V alin. 8 din Legea nr. 59/1993, a pronunţat această decizie.
Prin întâmpinare, pârâta cere respingerea acţiunii în anulare, arătând că decizia nr. 56/1993 nu încalcă ordinea publică şi nici nu a fost pronunţată de un organ necompetent, deoarece, potrivit Hotărârii nr. 1/1991, Consiliul UCECOM a dispus, prin art. 23 alin. 3, ca UCECOM să soluţioneze litigiile de orice natură între organizaţiile cooperatiste din sistem.
în perioada în care cererea de revizuire a hotărârii nr. 104/1992 era la Comisia de Arbitraj, a apărut Legea nr. 59/1993, care considera instanţele sesizate înainte de intrarea în vigoare a legii competente a soluţiona litigiile aflate pe rolul acestora.
Consideră că, deşi Curtea de Arbitraj a fost cea care a pronunţat hotărârea de fond, potrivit hotărârii UCECOM nr. 9/1993, instanţa abilitată a controla aceste hotărâri, conform Legii nr. 59/1993, este tot Curtea de Arbitraj.
De altfel, soluţia dată prin decizia nr. 56/1993 este cea corectă, deoarece, ţinând seama de termenul legal pentru recurs, prevăzut de art. 304 Cod proc. civilă, acesta este tardiv introdus, ţinând seama de data primirii -23.09.1992, şi data introducerii cererii -29.10.1992.
Faţă de cele de mai sus şi având în vedere excepţia de necompetenţă ridicată de intimată, tribunalul reţine că, întrucât prin acţiunea iniţială obiectul cauzei îl formează partajarea unui imobil, competenţa aparţine, potrivit art. 13 Cod proc. civilă, în exclusivitate instanţelor unde se află nemişcătoarele, şi, făcând aplicarea dispoziţiile art. 365 coroborate cu art. 342 Cod proc. civilă, consideră că, competenţa de a soluţiona acţiunea în anulare de faţă revine Tribunalului Municipiului Bucureşti – secţia comercială, în speţă fiind vorba de două societăţi comerciale.
Pe fond, se reţine că decizia nr. 56/8.11.1993 a Comisiei de Arbitraj UCECOM a fost pronunţată fără ca între părţi să existe o convenţie arbitrală, după expirarea termenului arbitrajului, prevăzut de art. 3533, şi a încălcat dispoziţiile imperative ale legii.
Reţinându-se că în cauză sunt îndeplinite dispoziţiile art. 364 lit. b, c şi i Cod proc. civilă, tribunalul constată că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală, astfel că va admite acţiunea în anulare şi va desfiinţa decizia nr. 56/8.11.1993, pronunţată de Curtea de Arbitraj UCECOM, reţinând cauza pentru soluţionare în fond.
