Curtea Supremă de Justiţie (C.S.J.), Secţia de administrativ, decizia nr. 529 din 3 martie 1998 (dosar nr. 819/1997)
în condiţiile în care între atribuţiile conferite prin Legea nr. 60/1991 consiliilor judeţene nu le este prevăzută şi aceea de a emite autorizaţii pentru activităţi comerciale desfăşurate de persoane fizice sau de asociaţii familiale, în timp ce potrivit art. 44 lit. ţ din acelaşi act normativ, în atribuţiile primarului se cuprinde şi emiterea autorizaţiilor prevăzute de lege, unul dintre tipurile de autorizaţii fiind cel la care se referă actul administrativ contestat, este evident că autoritatea pârâtă – consiliul judeţean – şi-a atribuit competenţe pe care în realitate nu le are, pentru simplul motiv că legea în vigoare nu i le acordă.
Faptul că, în timp, organizarea administrativ-teritorială s-a realizat prin instituţii publice care au asigurat o anumită continuitate, nu înseamnă că în mod automat s-au păstrat şi competenţele acestor instituţii, fiindcă în realitate, odată cu schimbarea denumirii instituţiilor la care se face referire prin recursul scris, s-au modificat şi competenţele prevăzute de lege. Din acest motiv actualelor consilii judeţene nu le-au revenit toate competenţele pe care le aveau fostele primării judeţene, la care face trimitere art. 28 din Decretul^ lege nr. 54/1990, ci doar acele atribuţii conferite de art. 63 din Legea nr. 69/1991, între care nu se regăsesc şi cele referitoare la emiterea de autorizaţii pentru activităţi comerciale desfăşurate de persoane fizice sau asociaţii familiale.
Pe de altă parte, împrejurarea că un act administrativ emis de o autoritate publică locală îşi produce efecte şi în afara sferei teritoriale a acelei autorităţi nu constituie un argument în sensul că aceasta nu este competentă să emită actul respectiv, din moment ce asemenea atribuţii îi sunt conferite de lege, în speţă, art. 43 lit. ţ din Legea nr. 69/1991. A considera altfel, ar însemna că imensa majoritate a actelor administrative au valabilitate la limita teritorială a autorităţii emitente sau că ar trebui emise doar de autorităţile publice de nivel naţional, ambele ipoteze fiind vădit contrazise de realitate.
Cât priveşte invocarea Precizărilor art. 171/1990 ale Comisiei Naţionale pentru Industrie Mică este de asemenea evident că aceste norme de aplicare a Decretului-lege nr. 54/1990 nu sunt de natură a determina interpretarea în sensul voit de recurentă a unei reglementări ulterioare, respectiv Legea nr. 69/1991.
în mod similar nu se poate primii nici argumentul dedus din faptul că Decretul-lege nr. 54/1990 nu a fost modificat expres, din moment ce este de
principiu că actele normative pot fi modificate şi implicit, cum s-a întâmplat în cauză, iar surprinderea exprimată cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 44 lit. ţ din Legea nr. 69/1991 nu are nici un temei fiindcă tinde să substituie unei autorităţi care are competenţe exprese de emitere a unui tip de act o altă autoritate care nu are asemenea competenţe şi să dea eficienţă unei dispoziţii legale – art. 29 din Decretul – lege nr. 54/1990 – abrogată implicit.
în sfârşit, faptul că procesul s-a judecat în lipsa pârâtului care a fost legal citată, a depus întâmpinare şi nu a cerut amânarea pentru termenul respectiv nu are nici o relevanţă cât priveşte legalitatea sau temeinicia hotărârii.
Faţă de cele de mai sus, se constată că recursul este nefondat şi urmează a fi respins.
