C. civ., art. 1082, art. 1083
Repararea prejudiciului suferit de creditor trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită – damnum emergens – şi câştigul pe care creditorul nu l-a putut realiza – lucrum cessans. Un comerciant este îndreptăţit să obţină beneficiul nerealizat ca urmare a săvârşirii unei fapte culpabile de către un partener comerciant, dar numai în condiţiile dreptului comun, prin probarea prejudiciului. Pentru dovedirea existentei beneficiului nerealizat, incumbă părţii care se pretinde creditor să propună dovezi relevante şi pertinente sub acest aspect.
Trib. Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 367 din 27 februarie 2008, ne publicată
Prin sentinţa civilă nr. 4302 din 22 iunie 2007 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta SC M. SA, în contradictoriu cu pârâta SC G.I. SRL, a fost obligată pârâta la plata sumei de 9.850 dolari S.U.A., contravaloare marfă, 5.839 lei şi 255 dolari SUA, cheltuieli aferente transportului şi la plata dobânzii legale aferente sumei de 9.850 dolari S.U.A., calculată de la 1 iulie 2005 până la achitarea integrală a debitului, a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, în contradictoriu cu chemata în garanţie SC A. SA A.R. Bucureşti, ca neîntemeiată.
S-a reţinut de instanţă că reclamanta era destinatarul unui transport de marfa – plăci marmură – expediată de către A.M.D.T.S., cu un preţ de 9.850 dolari S.U.A., iar pârâta, în calitate de transportator, a preluat din Portul Constanţa 450 mp de marmură neşlefuită, pe care urma să
i-o livreze în Bucureşti, conform scrisorii de trăsură cu maşina cu nr. de înmatriculare (…).
Pe parcursul transportului, la data de 4 mai 2005, în Constanţa, autovehiculul ce transporta marfa a fost implicat într-un accident rutier, producându-se răsturnarea containerului în care era transportată marfa. în urma accidentului auto, marfa s-a deteriorat fiind returnată.
Potrivit procesului-verbal seria AU nr. 3758457 din 4 mai 2005, accidentul s-a produs din culpa conducătorului auto, care nu a redus viteza. La 6 mai 2005 s-a întocmit raportul de constatare nr. 1, în care s-a consemnat deteriorarea a 108 plăci de marmură neşlefuită, conform facturii nr. 58218/2005, raport semnat de reprezentanţii părţilor şi de chemata în garanţie.
Potrivit facturii fiscale nr. 58218 din 15 aprilie 2005, marfa transportată era în valoare de 9.850 dolari S.U.A., iar reclamanta a mai efectuat şi cheltuieli aferente transportului în cuantum de 5.839 lei şi 255 dolari S.U.A.
Instanţa a redat dispoziţiile art. 425 şi art. 423 C. com. privind răspunderea cărăuşului în situaţia pierderii sau deteriorării bunurilor încredinţate pentru transport şi răspunderea pentru faptele prepuşilor săi.
Raportul de expertiză extrajudiciară depus de pârâtă nu a fost valorificat în ansamblul probator, deoarece nu era semnat de expert, iar reclamanta nu fusese convocată la efectuarea expertizei.
Conform procesului-verbal de contravenţie, necontestat de conducătorul auto, cauza producerii accidentului a constat tocmai viteza cu care circula, iar greutatea suplimentară a mărfii nu a fost dovedită. Transportatorul nu a formulat obiecţiuni la primirea mărfii şi, în asemenea condiţii, se prezumă că bunurile au fost în stare bună şi conforme cu specificaţiile din scrisoarea de trăsură – art. 424 alin. (2) C. com.
Instanţa a apreciat ca neîntemeiată susţinerea reclamantei privind existenţa unui beneficiu nerealizat de 10.659 dolari S.U.A., întrucât nu a fost dovedită prin niciun mijloc de probă.
Pentru cele arătate, a admis în parte cererea reclamantei, iar cu privire la cererea de chemare în garanţie, s-a constatat că, potrivit art. 9 din condiţiile generale de ale contractului de asigurare de răspundere, pentru mărfurile transportate cu autovehicule, pe teritoriul României, seria EC nr. 000316, încheiat între pârâtă şi chemata în garanţie, sunt excluse din asigurare daunele produse la transportul obiectclor de marmură. Instanţa a apreciat această clauză ca fiind una exoneratoare de răspundere şi a respins în consecinţă cererea de chemare în garanţie.
împotriva hotărârii au declarat recurs ambele părţi.
Recurenta-reclamantă a declarat recurs la 3 august 2007, solicitând modificarea în parte a hotărârii prin admiterea şi a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 10.659 dolari S.U.A., în echivalent lei la data plăţii, reprezentând beneficiu nerealizat.
în motivarea recursului, recurenta a arătat că beneficiul nerealizat rezultă dintr-o vânzare după prelucrarea plăcilor de marmură, acestea fiind obiectul de activitate al recurentei-reclamante.
Valoarea de vânzare era de 42,2 Euro/mp x 450 mp = 18.990 de Euro. Pierderile prin prelucrare sunt de 10%, astfel încât beneficiul nerealizat este de 17.091 de Euro, iar echivalentul în dolari al acestei sume este de 20.509 dolari S.U.A., în această sumă fiind inclusă valoarea de achiziţie a mărfii. Recurenta-reclamantă susţine că şi-a dovedit pretenţiile prin înscrisurile depuse la dosar, respectiv oferta reclamantei către SC S.B. SRL şi contractul ferm nr. 87 din 2 martie 2005, înscrisuri menţionate în conţinutul considerentelor.
Este evident pentru oricine că toţi comercianţii urmăresc obţinerea unor profituri, iar în cazul reclamantei, acest profit depinde de existenţa materiei prime – marmura pe care societatea o prelucrează. Neîndeplinirea de către transportator a obligaţiei de predare a mărfii a generat întârzieri în executarea contractelor comerciale şi necesitatea procurării a altei cantităţi de marmură. Prin urmare, prima instanţă a ignorat dovezile aflate la dosar şi a interpretat greşit prevederile legale incidente.
Totodată, recurenta critică şi dispoziţia instanţei de acordare a
cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 lei. In opinia recurentei, potrivit art. 274 alin. (2), judecătorul nu putea să micşoreze cheltuielile de timbru, astfel încât a diminuat onorariul de avocat. Acordarea a mai puţin de 10% din onorariu reprezintă o vădită disproporţie. Articolul 276 nu îşi găseşte aplicarea în condiţiile în care pârâta nu a formulat cerere reconvenţională.
In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă a formulat recurs la data de 5 septembrie 2007 şi a solicitat, în principal, casarea în tot a sentinţei cu trimiterea cauzei spre competentă judecată Judecătoriei Constanţa, iar în subsidiar, schimbarea în tot a sentinţei, reţinerea cauzei spre judecare şi respingerea cererii reclamantei, ca inadmisibilă, pe de o parte, iar pe altă parte, ca netemeinică şi nedovedită. De asemenea, s-a solicitat casarea în parte a sentinţei, admiterea cererii de chemare în garanţie, cu obligarea chematei în garanţie la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenta-pârâtă arată că din întregul material probator rezultă că ne aflăm în prezenţa unei răspunderi civile delictuale a comitentului
pentru fapta prepusului său. Intre reclamantă şi pârâtă nu au existat raporturi contractuale de transport, aşa cum reiese din cuprinsul adresei 05/2005 a reclamantei. Neexistând între părţi un raport contractul de transport, apare ca întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive prin prisma temeiului juridic invocat de reclamantă, netemeinic respinsă de prima instanţă.
Şi sub aspectul competenţei teritoriale, soluţia primei instanţe este greşită, atât timp cât reclamanta a înţeles să se îndrepte împotriva pârâtei în temeiul art. 413 şi urm. C. com., nefiind incident art. 7 C. proc. civ. Este competentă Judecătoria Constanţa, ca instanţă de Ia sediul pârâtei, precum şi ca instanţă în circumscripţia căreia a intervenit faptul ilicit.
In opinia recurentei-pârâte, acţiunea este inadmisibilă faţă de prevederile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995. Pentru autotractorul implicat în accident, pârâta deţinea o poliţă de asigurare de răspundere civilă obligatorie emisă de Astra SA, astfel încât acţiunea introdusă de reclamantă apare ca inadmisibilă.
Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă arată că reclamanta nu face dovada prejudiciului real înregistrat şi nici nu probează că ar fi achitat contravaloarea mărfii.
La momentul preluării mărfii nu s-au putut exprima rezerve faţă de modul de ambalare a acesteia, atât timp cât marfa a părăsit Portul Constanţa în regim de tranzit vamal, respectiv închis şi sigilat de organele vamale de la expeditor, operaţiunile de vămuire urmând să aibă loc la destinaţie, şi anume la sediul reclamantei.
De asemenea, recurenta-pârâtă a criticat soluţia de respingere a chemării în garanţie, arătând că instanţa a interpretat clauzele contractuale la o manieră nelegală în raport de art. 978 şi urm. C. civ.
In drept, recurenta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
La data de 1 noiembrie 2007, recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâta SC G.I. SRL, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat, întrucât recurenta nu a indicat motivele de nelegalitate şi a atacat soluţiile pronunţate pe excepţii, fară să recureze încheierile prin care instanţa s-a pronunţat.
Recurenta-reclamantă arată că cererea ei este perfect admisibilă, neexistând niciun text de lege care să impună formularea unei cereri de chemare în judecată împotriva asigurătorului. Din probatoriul administrat rezultă cu claritate că, prin neîndeplinirea obligaţiilor asumate, pârâta i-a cauzat reclamantei un prejudiciu al cărui cuantum este dovedit de aceasta.
în şedinţa publică din 19 decembrie 2007, prin încheiere inter-locutorie, tribunalul a admis excepţia insuficientei timbrări a recursu
lui declarat de recurenta-pârâtă SC G.I. SRL, pentru motivele redate în încheiere. Pe cale de consecinţă, tribunalul a anulat recursul SC G.I. SRL, ca insuficient timbrat.
Verificând hotărârea recurată prin prisma motivelor invocate de recurenta-reclamantă SC M. SA, tribunalul a reţinut: criticile recu-rentei-reclamante au ca obiect modul de soluţionare a capătului de cerere privind obligarea pârâtei SC G.I. SRL la plata sumei de 10.569 dolari S.U.A., reprezentând beneficiu nerealizat.
In evaluarea daunelor-interese pe cale judiciară, un principiu de bază este acela că prejudiciul suferit de creditor trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită – damnum emergens – şi câştigul pe care creditorul nu l-a putut realiza – lucrum cessans.
Tribunalul recunoaşte dreptul unui comerciant de a obţine beneficiul nerealizat ca urmare a săvârşirii unei fapte culpabile de către un partener comerciant, dar numai în condiţiile dreptului comun, prin probarea prejudiciului. Pentru dovedirea existenţei acestui beneficiu nerealizat, incumba recurentei-reclamante, în calitate de pretins creditor, să propună dovezi relevante şi pertinente sub acest aspect.
Recurenta-reclamantă a cuantificat daunele, aşa cum rezultă din cererea precizatoare depusă la data de 8 iunie 2006, în raport de
valoarea de vânzare a plăcilor de marmură. In dovedirea acestui prejudiciu, recurenta-reclamantă se prevalează de proba cu înscrisuri, respectiv de: oferta adresată SC S.B. SRL, contractul nr. 87 din 2 martie 2005 încheiat între recurenta-reclamantă şi SC S.B. SRL.
In opinia tribunalului, prejudiciul material invocat nu este probat, înscrisurile sus-menţionate nefiind opozabile intimatei-pârâte. Totodată, se constată că incidentul care a generat prezentul litigiu a avut loc la data de 6 mai 2005, iar contractul încheiat cu S.B. este datat 2
martie 2005, deci anterior datei incidentului. In prezenta cauză, beneficiul nerealizat viza perioada următoare datei incidentului, nu anterioară acesteia.
Oferta adresată SC S.B. SRL este un act unilateral şi care nu produce efecte juridice decât în raport de acceptantul ofertei. Intimata-pârâtă SC G.I. SRL este un terţ în raport de contractul menţionat, iar în lipsa altor probe relevante, nu se poate reţine că prejudiciul invocat are caracter de certitudine sub aspectul posibilităţilor de evaluare.
Se constată, totodată, că recurenta a susţinut în cererea de recurs faptul că neîndeplinirea de transportator a obligaţiei de predare a bunului transportat – în speţă, marmură – a necesitat procurarea altei cantităţi de marmură. Or, dacă faptul prejudiciabil a constatat în încheierea altor contracte pentru obţinerea materiei prime distruse cu ocazia transportului de către intimata-pârâtă, recurenta-reclamantă
trebuia să depună contractele prin care a achiziţionat marmură. In speţă, prin contractul nr. 87 din 2 martie 2005, încheiat între recu-renta-reclamantă şi SC S.B., cea dintâi a livrat placaje de marmură, nu a achiziţionat marmura.
Prin urmare, prima instanţă nu a ignorat probele de la dosar, ci a considerat că acestea nu dovedesc prejudiciul invocat, în mod temeinic şi legal.
Privitor la modul de soluţionare a capătului de cerere având ca obiect cheltuielile de judecată, tribunalul reţine că, în mod corect, prima instanţă a admis cererea, ţinând cont de împrejurarea că pretenţiile au fost admise în parte. Contrar celor susţinute de către recurenta-reclamantă, tribunalul apreciază că art. 276 C. proc. civ. acoperă şi ipoteza în care, în absenţa unei cereri reconvenţionale, pretenţiile reclamantului sunt încuviinţate parţial, în raport de apărările celeilalte părţi, care sunt apreciate ca întemeiate. De asemenea, tribunalul reţine că pârâta nu poate fi obligată decât la plata taxelor judiciare pentru pretenţiile admise, taxele judiciare aferente pretenţiilor respinse urmând să rămână a fi suportate de partea care le-a avansat.
Faţă de considerentele expuse, întrucât prima instanţă a făcut o corectă apreciere a probelor administrate şi a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., tribunalul a respins recursul declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat, prevalându-se, în drept, de art. 304′ şi art. 312 C. proc. civ., precum şi de art. 1083-1085 C. civ.
