Prin sentinţa comercială nr.696 din 6 octombrie 2009 a Tribunalului Bistriţa Năsăud, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea intentată de creditorul AUTORITATEA pentru VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI, împotriva pârâtului B.T., în calitate de administrator statutar al debitorului SC T.P. SRL Bistriţa – în faliment, reprezentată de lichidatorul judiciar L.E. SPRL.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin cererea depusă iniţial prin fax, din data de l5.04.2009 şi apoi în original, creditorul Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS), autorizat anterior de judecătorul sindic în baza prev.art. l38 alin.3 din privind procedura insolvenţei, a solicitat „atragerea răspunderii patrimoniale” a pârâtului B.T. în calitate de administrator statutar al debitorului în faliment, SC T.P. SRL Bistriţa.
In motivarea în fapt s-a arătat, în esenţă, că debitorul SC T.P. SRL a avut o creanţă certă, lichid şi exigibilă de l30.40l,9 USD din care s-a încasat suma de 27.6l3,22 USD din valorificarea parţială a unor garanţii, rămânând o datorie de l02.788,68 lei, la care se adaugă suma de 8.889,47 lei cheltuieli de valorificare, precum şi o creanţă preluată de AVAS de la Casa de Asigurări de Sănătate Bistriţa, în valoare de ll86,43 lei .
Creditorul petent a susţinut că din lecturarea actelor dosarului de , rezultă că sunt incidente dispoziţiile art.l38 lit.c din L.nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei pentru că a dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit societatea la încetare de plăţi, precum este răspunzător şi pentru încălcarea prev.art.27 din L.85/2006.
S-a concluzionat că sunt îndeplinite, în cauză, elementele răspunderii civile delictuale şi s-a mai arătat că una dintre cauzele care au condus la starea de insolvenţă este lipsa de interes manifestată de pârâtul B.T. rezultată din nevirarea contribuţiei lunare a angajaţilor către Fondul unic de asigurări sociale de sănătate, astfel că pârâtul se face vinovat de deturnarea sau ascunderea unei părţi din activul persoanei juridice, faptă prevăzută de art.l38 lit.e din L.85/2006 , utilizând aceste sume în alte scopuri, este cert că s-au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura fonduri băneşti , aparent disponibile, în scopul întârzierii încetării de plăţi iar prin schimbarea destinaţiei acestor sume este dovedită şi săvârşirea faptei prevăzute de art.l38 lit.f, în această modalitate, care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de deturnare de fonduri.
Pârâtul B.T. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii reclamantei ca neîntemeiată, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
La solicitarea reclamantei, pârâtul a fost citat şi cu menţiunea „ la interogator”, dar nu s-a prezentat în instanţă, însă a mai depus la dosar un script intitulat „Note de şedinţă”, în completarea întâmpinării.
Examinându-se actele şi lucrările dosarului, s-au reţinut următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 644/02.11.2007 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, a fost deschisă procedura insolvenţei împotriva debitorului SC T.P. SRL Bistriţa, la solicitarea creditorului AVAS Bucureşti iar ulterior, prin Încheierea comercială nr. 720/20 dec.2007 pronunţată de judecătorul sindic, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, potrivit disp.L.85/2006 privind procedura insolvenţei.
Din primul raport întocmit de administratorul judiciar privind cauzele şi împrejurările care au determinat încetarea de plăţi, rezultă că societatea debitoare a fost înfiinţată în anul 1993 având ca obiect de activitate „ activităţi de servicii anexe agriculturii cu excepţia activităţilor veterinare, grădinărit şi peisagistic”, având un profit net de 2344 lei în anul 2005 şi de 4987 în anul 2006, reţinându-se şi o scădere a datoriilor totale de la 316.755 lei în anul 2005 la 109.352 lei în anul 2006.
S-a consemnat în acest raport al administratorului judiciar că societatea a ajuns în încetare de plăţi întrucât nu au fost plătite restanţele la creditele contractate de la bănci pentru procurarea de utilaje agricole, fapt pentru care aceste utilaje au fost valorificate de bănci şi de către AVAS.
S-a mai consemnat în acest raport că „vinovat de ajungerea societăţii în încetare de plăţi se datorează administratorului societăţii B.T.” fără a se indica în ce constă această vinovăţie.
In următorul raport întocmit de lichidatorul judiciar, după intrarea în faliment, lichidatorul judiciar a menţionat să administratorului societăţii nu îi sunt aplicabile prevederile art.l38 alin.l lit. a-g din Legea nr. 85/2006 întrucât nu sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii.
Creditoarea AVAS Bucureşti a susţinut că pârâtului B.T. îi sunt imputabile faptele prev.de art. 138 alin.1 lit.c,e şi f din L.85/2006, însă în cauză nu este dovedită niciuna dintre faptele invocate, care ar putea atrage răspunderea patrimonială.
Astfel, fapta prev.de art. 138 (1) lit.c, respectiv aceea că ar fi dispus în interes personal continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit la încetarea de plăţi, nu poate fi reţinută întrucât nu a fost dovedit „ interesul personal”, ca o condiţie esenţială a răspunderii în această variantă. Din actele dosarului rezultă că societatea a mai avut activitate până în luna martie 2007 iar la începutul lunii mai a fost înregistrată cererea creditoarei AVAS pentru deschiderea procedurii insolvenţei.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor legale aplicabile din L.3l/l990 privind societăţile comerciale, administratorul care este aceeaşi persoană cu asociatul unic nu putea încasa salariu şi,oricum, datoriile societăţii nu putea fi achitate dintr-un salariu.
Mai mult, potrivit disp.art. 27 alin.2 din L.85/2006, nu este obligat administratorul unei societăţi care este în iminenţă de insolvenţă să introducă o cerere de intrare în insolvenţă, o astfel de cerere fiind facultativă.
La fel, s-a constatat că nu sunt dovedite nici faptele imputabile prev.de art. 138 (1) lit.e şi f, respectiv acelea de a fi deturnat sau ascuns o parte din activul societăţii sau de a fi folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi.
S-a reţinut că suma de 1.186,43 lei reprezentând creanţa preluată de AVAS de la Casa de Asigurări de Sănătate, nu era de natură să conducă la insuficienţa fondurilor băneşti disponibile, şi pe cale de consecinţă la prejudicierea creditorilor, dacă s-ar fi reţinut cu titlu de contribuţie la asigurările de sănătate şi nu s-ar fi virat la fondul unic de asigurări de sănătate . De altfel, din protocolul prin care s-a preluat creanţa de la Casa de asigurări de sănătate, rezultă că această creanţă era constituită din contribuţie angajator cu dobânzi şi penalităţi în sumă totală de 1035,7 lei şi doar dobânzi şi penalităţi de 89 şi respectiv 61,7 lei la contribuţia pentru asiguraţi, această contribuţie fiind zero la data preluării.
Această sumă este doar modică şi oricum nu s-a dovedit că ar fi reţinută şi deturnată ori folosită cu un „mijloc ruinător” în sensul disp.art. 138 (1) lit.f.
De altfel, cauzele ajungerii în stare de insolvenţă sunt obiective, rezultând cu evidenţă din actele dosarului şi din rapoartele lichidatorului judiciar că începând cu anul 2004, creditorul AVAS a început executarea silită a bunurilor societăţii care au fost sechestrate şi vândute la preţuri mult mai mici decât cele la care au fost evaluate ca de ex: combină evaluată la 150.000 USD a fost valorificată de AVAS la preţul de l5.000 USD. Creditorul AVAS care avea cea mai mare creanţă, preluată de la fosta Bancă Agricolă în anul 1999, stabilită la suma de 130.401,9 USD prin hotărâre judecătorească din anul 2004, a vândut prin silită majoritatea bunurilor debitoarei (în special utilajele achiziţionate cu credite bancare), rămânând neachitată suma de l02.6788,68 USD, aşa cum rezultă din cererea de creanţă actualizată a AVAS.
Rezultă din tabelul de creanţă şi natura acestora că debitorul îşi achitase aproape integral datoriile la bugetul consolidat al statului, rămânând de achitate unele accesorii şi că doar ratele la creditul angajat de la fosta Banca Agricolă nu au fost achitate decât parţial până la deschiderea procedurii insolvenţei, însă creditorul AVAS, care a preluat prin cesiune creanţa de la fosta Banca Agricolă, a avut garantat creditul acordat cu maşinile şi utilajele agricole pe care le-a valorificat în cadrul executării silite.
Având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada comiterii uneia sau mai multor fapte dintre cele prev.de art.138 (1) din L.85/2006 privind procedura insolvenţei, s-a respins ca neîntemeiată cererea creditoarei AVAS.
In speţă, neprezentarea pârâtului la interogator nu poate fi interpretată ca o recunoaştere a pretenţiilor reclamantei, potrivit disp.art.225 C.pr.civ, (aprecierea este, oricum, facultativă), întrucât prin întâmpinare şi notele de şedinţă ulterioare pârâtul a dat răspunsurile la întrebările formulate prin interogatoriul propus.
Împotriva hotărârii a declarat recurs creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului solicitând admiterea acestuia, casarea hotararii atacate, pentru următoarele motive :
Din lecturarea actelor depuse la dosarul de insolvenţă al falitei SC T.P. SRL, rezultă indubitabil că sunt incidente disp. art.138 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei şi astfel, administratorul debitorului ar trebui sa răspunda patrimonial pentru prejudiciile pricinuite creditorilor prin încălcarea dispoziţiilor, in primul rand a dispozitiilor art. 27 din Legea nr. 85/2006 şi pentru săvârşirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006: – a dispus, in interes personal, continuarea unei activitati care ducea in mod vadit socitatea la incetare de plati.
Administratorul statutar al debitoarei nu a luat masuri pentru limitarea cresterii pasivului, preferand sa dispuna continuarea activitatii, sa incaseze in continuare indemnizatie, indiferent de consecintele previzibile ale continuarii activitatii vadit nerentabile.
Creditoarea consideră, de asemenea, că instanţa de fond în mod eronat a interpretat dispozitiile art.225 Cod procedura civila, in sensul ca neprezentarea paratului la interogator nu poate fi interpretata ca o recunoaştere a pretentiilor reclamantei. In speţa de faţă, instanţa de fond a trecut foarte uşor peste aceste aspecte reglementate de art.225 C.pr.civ., desi, in practica formata, cat si in opinia creditoarei, era obligata sa stăruie prin toate mijloacele pentru a descoperi adevarul, caci, in principiu, ea nu ar trebui sa respinga o actiune motivand ca recunoasterea este facultativă.
S-a considerat ca instanţa este indatorată sa-si motiveze temeinic hotararea prin care admite sau respinge cererea bazata pe efectele lipsei la interogatoriu a unei parti, aratand elementele concrete care au stat la baza convingerii pe care si-a facut-o in legatura cu luarea in considerare a lipsei la interogator, lucru insa inexistent in speta, fapt pentru care considera ca se impune casarea hotararii recurate. De asemenea, a solicitat prin cererea de antrenare a raspunderii patrimoniale, administrarea probei cu expertiza contabila, pe care instanta era datoare sa o admita si sa dispuna administrarea ei, si astfel, coroborat cu interogatoriul, puteau convinge la luarea unei hotarari temeinice si fara posibilitati de interpretare.
În susţinerea recursului, au fost invocate şi prev. art. 72 din Legea nr. 31/1990 şi art. 374 C. com.
Nu pot fi reţinute apărările conform cărora pârâtul nu putea sa adreseze vreo cerere instanţei de declanşare a procedurii de insolvenţă, întrucât nu cunoştea finalitatea unui proces purtat cu AVAS, perioada invocata fiind intre anii 2001-2005, întrucât cererea de deschidere a procedurii a fost formulată la data de 26.04.2007, la mai mult de 2 ani de la soluţionarea litigiului invocat. Ori in aceasta perioada, starea de insolventa era dovedita, nu iminenta, societatea debitoare nemaiefectuand plăţi in contul datoriei AVAS.
Faptul ca paratul B.T. avea obligaţia sa ceara deschiderea procedurii este întărit chiar de dispozitiile art.143 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei.
S-a considerat ca administrarea unei expertize contabile care sa dovedească starea de insolvenţă existenta anterior formulării cererii de către AVAS este imperios necesara in speţă.
Totodată mai trebuie precizat faptul că raportul de cauzalitate dintre fapta administratorului şi prejudiciul suferit de A.V.AS., alaturi de ceilalti creditori este evident, rezultând din faptul că, deşi societatea se afla în încetare de plăţi, acesta a continuat activitatea, ceea ce a condus la creşterea datoriilor existente (prin calcularea de dobânzi şi penalităti de întârziere) şi la apariţia altora noi, respectiv la nerecuperarea creanţelor pe care A.V.A.S. şi ceilalţi creditori le aveau faţă de debitor.
Indiferent de gravitatea vinovăţiei, obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat este integrală, în sensul că cuantumul despăgubirii depinde de întinderea prejudiciului şi nu de gravitatea vinovăţiei.
Atâta timp cât prezumţia legala relativa instituita prin art.138 din Legea 85/2006 privind legătura de cauzalitate dintre săvârşirea uneia din faptele enumerate la acest articol si starea de insolventa a debitoarei, nu este inlaturata de catre administratori prin probe sau alte sustineri, instanta de fond este obligata sa constate intemeiate cererile creditorilor privind antrenarea răspunderii materiale a acestora.
S-a mai invederat totodată instanţei de judecată faptul că parte din debitele societatii falite reprezinta contributia personala a angajatilor societatii, în calitate de asigurati, pe care, potrivit prevederilor legislatiei in materie, parata avea obligatia sa o vireze lunar catre Fondul national unic de asigurari sociale de sanatate, pe perioada de desfasurare a activitatii.
Prin neplata la termen a contributiei la Fondul national unic de asigurari de sanatate si folosirea sumelor de bani respective pentru sustinerea activitatii curente a societatii, s-a apreciat ca fostii administratorul se face vinovat de deturnarea sau ascunderea a unei parti din activul persoanei juridice, fapta prevazuta de art. 138 lit. e) din Legea nr. 85/2006.
În conditiile în care aceste sume retinute din salarii nu apartineau debitoarei insolvente, ele reprezentand contributia personala a asiguratilor la acest fond, este evident ca aceste sume au fost utilizate in alte scopuri, determinând, pe aceasta cale, majorarea datoriilor debitorului si contribuind la aparitia insuficientei fondurilor băneşti disponibile şi, pe cale de consecinţă, la prejudicierea creditorilor.
Astfel, prin utilizarea acestor sume, care aveau o anumita destinatie, in alte scopuri, este cert ca s-au folosit mijloace ruinatoare pentru a procura fonduri banesti, aparent disponibile, in scopul intarzierii incetarii de plati. Prin schimbarea destinatiei acestor sume, este dovedit ca savarsirea faptei prevazute de art.138 litera f), in aceasta modalitate, intruneste elementele constitutive ale infracţiunii de deturnare de fonduri.
Prin aceste fapte, debitoarea a fost lipsită de lichidităţi, tocmai pentru că a fost administrata cu rea-credinţă sau cu neglijenţă, creditorii nemaiputându-şi recupera creanţele, scopul acestei dispoziţii legale fiind tocmai punerea la îndemâna creditorilor a unor proceduri speciale, prin care să poată să-şi acopere creanţele de la persoanele vinovate de ajungerea societăţii în incapacitate de plată, atât in ceea ce priveşte judecarea acestora, cât şi în ceea ce priveşte probaţiunea, legea instituind prezumţii de culpă şi de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Analizând recursul declarat, Curtea constată că el este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cererea formulată de către creditoarea AVAS Bucureşti, soluţionată prin sentinţa recurată, a avut ca obiect obligarea fostului administrator statutar al debitoarei SC”T.P.”SRL Bistriţa Năsăud, pârâtul B.T., la plata pasivului neacoperit în cadrul procedurii de insolvenţă, relevându-se că deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, în cuantum de 102.788,68 lei, rezultată din contractele de credit încheiate cu Banca Agricolă SA, la care se adaugă suma de 8.889,47 lei, cheltuieli de valorificare, precum şi o creanţă preluată de la CAS Bistriţa, în valoare de 1.186,43 lei.
În susţinerea acţiunii, au fost invocate prevederile art.138 lit.c şi 27 din Legea nr.85/2006, relevându-se că pârâtul nu a luat măsuri pentru creşterea limitării pasivului, preferând să dispună continuarea activităţii, cu consecinţa încasării indemnizaţiei cuvenite în calitate de administrator.
De asemenea, s-a arătat că pârâtul era obligat să solicite deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau faliment, având reprezentarea stării de insolvenţă a debitoarei, dovedită prin măsurile de executare silită întreprinse în baza contractelor de credit, a căror scadenţă nu a fost respectată.
Totodată, s-a arătat că sunt incidente prev.art.138 lit.e şi f din Legea nr.85/2006, întrucât pârâtul nu a virat contribuţia lunară a angajaţilor către Fondul unic de asigurări sociale de sănătate, folosind mijloace ruinătoare pentru procurarea fondurilor băneşti.
Judecătorul sindic a respins cererea formulată, considerând că nu este incident nici unul din textele legale mai sus arătate, iar ajungerea societăţii în stare de insolvenţă s-a datorat imposibilităţii plăţii restanţelor la creditele contractate de la bănci pentru procurarea de utilaje agricole, acestea fiind ulterior valorificate, pentru sume mult mai mici decât cele înscrise în rapoartele de evaluare, de către bănci şi de către reclamanta AVAS.
Recursul declarat de către creditoare se întemeiază pe prevederile art.304 pct.9 C.pr.civ., relevându-se că s-a realizat o greşită aplicare a prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006.
În motivarea recursului au fost reiterate afirmaţiile din cererea introductivă, relevându-se că faptele ilicite ale pârâtului sunt următoarele : neluarea unor măsuri pentru limitarea creşterii pasivului, prin solicitarea deschiderii procedurii de insolvenţă, precum şi nevirarea contribuţiei personale a angajaţilor societăţii către fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate.
De asemenea, s-a arătat că judecătorul sindic a făcut o greşită aplicare a prevederilor art.225 C.pr.civ. şi a procedat nelegal, prin prisma faptului că nu a dispus efectuarea în cauză a unei expertize contabile.
În legătură cu criticile referitoare la modul în care instanţa fondului a instrumentat dosarul, din perspectiva probaţiunii, Curtea constată că acestea sunt nefondate, raportat la împrejurarea că disp.art.225 C.pr.civ. nu sunt imperative, în sensul indicat de către recurentă.
Astfel, deşi este real că pârâtul nu s-a prezentat la interogatoriu, în mod corect judecătorul sindic a apreciat că, raportat la specificitatea cauzei, această împrejurare nu poate fi considerată ca o mărturisire deplină, fiind contrazisă de ansamblul probaţiunii efectuate în cauză şi de poziţia procesuală adoptată de către lichidatorul judiciar.
În esenţă, în situaţia în care toate înscrisurile de la dosar au fost de natură să contrazică susţinerile din cererea introductivă, simpla împrejurare că pârâtul nu s-a prezentat la interogatoriu nu este în măsură să ducă la admiterea cererii, cu atât mai mult cu cât, prin apărările formulate în cadrul înscrisurilor depuse la dosar, pârâtul a răspuns tuturor întrebărilor cuprinse în interogatoriu.
Totodată, sunt neavenite şi alegaţiile privind necesitatea efectuării în cauză a unei expertize contabile, în condiţiile în care prima instanţă a realizat o corectă aplicare a principiului disponibilităţii, luând act de faptul că, în cuprinsul şedinţei publice din data de 29.09.2009, reprezentanta creditoarei a declarat că înţelege să renunţe la această probă.
De altfel, raportat la motivele invocate în susţinerea acţiunii, relevanţa unei asemenea probe în economia cauzei nu a fost susţinută cu afirmaţii pertinente de către recurentă.
În ceea ce priveşte cauzele ajungerii debitoarei în stare de insolvenţă, Curtea reţine că, deşi poziţia administratorului/lichidatorului judiciar a fost oscilantă pe parcursul derulării dosarului de insolvenţă, în ultimul dintre rapoartele în cadrul cărora a fost analizată această chestiune, s-a menţionat că administratorului statutar nu-i sunt aplicabile prevederile art.138 alin.1 lit.a-g din lege, motiv pentru care a indicat expres că nu înţelege să formuleze o astfel de cerere.
Acestea au fost şi considerentele pentru care judecătorul sindic a autorizat reclamanta să introducă o acţiune în răspundere.
Prin sentinţa recurată, judecătorul sindic a arătat şi că societatea a avut activitate până în luna martie 2007, iar la începutul lunii mai a fost înregistrată cererea creditoarei AVAS pentru deschiderea procedurii insolvenţei.
Raportat la specificul activităţii desfăşurate de către debitoare, aceasta a încheiat mai multe contracte de credit bancar în vederea achiziţionării de utilaje agricole, iar în condiţiile în care nu a fost în măsură să ramburseze sumele împrumutate, s-a pornit împotriva societăţii procedura executării silite, de către AVAS, încă din cursul anului 2004.
Această instituţie a preluat creanţa Băncii Agricole, garantată cu maşinile şi utilajele agricole pe care le-a valorificat în cadrul executării silite, introducând cererea de deschidere a procedurii insolvenţei ulterior vânzării tuturor bunurilor asupra cărora s-a constituit gajul.
De asemenea, s-a reţinut că, în cadrul procedurii de executare silită, aceste bunuri au fost vândute la preţuri mult mai mici decât cele din rapoartele de evaluare, fiind dată cu titlu de exemplu situaţia unei combine, evaluate la 150.000 USD şi care a fost valorificate la preţul de 15.000 USD. De altfel, din valorificarea întregului gaj, s-a realizat o sumă care reprezintă mai puţin de 10% din valoarea totală a garanţiilor, iar debitoarea a solicitat, în cursul anului 2000, eşalonarea plăţii debitului contractat de la Banca Agricolă, însoţită de un program de redresare, cerere rămasă fără răspuns.
În plus, s-a constatat că rezultă din tabelul de creanţă şi natura sumelor înscrise că debitoarea îşi achitase aproape integral datoriile la bugetul consolidat al statului, cu excepţia unor accesorii, rămânând restante doar ratele la creditul angajat de la fosta Banca Agricolă.
Curtea constată că aceste statuări, cu privire la cauzele ajungerii debitoarei în stare de insolvenţă, sunt conforme cu probaţiunea administrată la fond şi nu au fost combătute în mod pertinent prin recursul declarat.
Or, raportat la împrejurarea că toate aceste aspecte exclud posibilitatea existenţei vreunei fapte ilicite în sarcina pârâtului, iar faptele prevăzute de art.138 alin.1 din lege nu au fost relevate nici în urma analizei evidenţei contabile, se apreciază că cererea formulată a fost în mod corect respinsă de către judecătorul sindic.
Antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere, ca formă specială a răspunderii civile delictuale, presupune constatarea îndeplinirii unor condiţii, respectiv fapta ilicită a acestora, prejudicierea creditorilor, existenţa raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi culpa personală a celui faţă de care se antrenează răspunderea. Prejudiciul creditorilor constă în imposibilitatea încasării creanţelor scadente din cauza ajungerii debitoarei în insolvenţă. Simpla constatare a stării de insolvenţă nu constituie însă o condiţie suficientă pentru angajarea răspunderii.
Referitor la raportul de cauzalitate, disp. art. 138 din Legea nr. 85/2006 impun condiţia ca fapta membrilor organelor de conducere să fi cauzat ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, prejudiciind astfel societatea şi, indirect, creditorii săi.
Cu alte cuvinte, raportat la modificările legislative intervenite, nu este suficient ca această faptă să fi contribuit la starea de insolvenţă, fiind necesară existenţa unui raport de cauzalitate direct.
Vinovăţia trebuie să fi existat la data săvârşirii faptei. Simpla reprezentare a faptului că prin săvârşirea unei fapte din cele enumerate la art. 138 se prejudiciază societatea şi creditorii, prin producerea stării de insolvenţă, este suficientă pentru antrenarea răspunderii.
Raportând aceste consideraţii teoretice la specificul cauzei, Curtea constată că în sarcina pârâtului nu se pot reţine faptele ilicite la care face referire creditoarea, fiind, în consecinţă, exclusă şi posibilitatea existenţei celorlalte condiţii cerute pentru antrenarea răspunderii.
Astfel, se relevă că pârâtul a dispus continuarea activităţii societăţii în interes personal, în condiţiile în care, deşi insolvenţa era iminentă, nu a formulat o cerere pentru deschiderea procedurii, în baza prev.art.27 din lege, cu scopul de a beneficia în continuare de indemnizaţia cuvenită pentru mandatul de administrator, care se prezumă a fi oneros.
Aceste afirmaţii nu au suport, întrucât recurenta omite să amintească faptul că pârâtul era şi asociatul unic al societăţii debitoare, iar în conformitate cu prevederile legale şi cele statutare, nu exista posibilitatea de a încasa salariul sau orice altă indemnizaţie ( art. 196 indice 1 din LSC). Rezultă că cerinţa interesului personal, imperativă din perspectiva prev. art. 138 alin. 1 lit. c din lege, nu este prezentă în cauză.
Mai mult, nu sunt aduse critici pertinente nici în ceea ce priveşte modul în care judecătorul sindic a înţeles să interpreteze prevederile art. 27 alin.1 şi 2 din Legea nr.85/2006, statuând, în mod corect, că obligaţia formulării unei cereri de deschidere a procedurii există din partea debitoarei, doar în situaţia insolvenţei vădite, iar nu şi acelei iminente.
Or, raportat la situaţia financiară a societăţii şi la litigiile purtate în contradictoriu cu reclamanta, respectiv la realizarea unui profit de 4987 lei, în cursul anului 2006, precum şi la reducerea semnificativă a datoriilor totale ale societăţii, introducerea unei astfel de cereri apare a fi fost facultativă.
În cauză nu sunt întrunite nici cerinţele impuse de prev.art.138 alin.1 lit.e sau f din lege, deoarece, deşi se invocă faptul că nu ar fi fost virată contribuţia reţinută prin stopaj de la angajaţi, aceste afirmaţii sunt contrazise de însuşi conţinutul declaraţiei de creanţă formulate de către creditoarea reclamantă, din care rezultă că AVAS nu a preluat de la CAS Bistriţa creanţe care ar fi constat în contribuţia personală a salariaţilor, ci doar sume datorate cu titlu de dobânzi şi penalităţi de întârziere, respectiv 89 şi 61,7 lei.
Mai mult, raportat la cuantumul total al creanţei preluate în această modalitate, de 1186,43 lei, sunt corecte afirmaţiile pârâtului conform cărora el nu era de natură a fi încadrat în categoria „mijloacelor ruinătoare”, fapta presupusă a fi fost săvârşită de către pârât neputând fi încadrată nici în teza I a textului art. 138 alin. 1 lit. e din lege, întrucât sumele la care se face trimitere constituiau pasiv, iar nu activ al persoanei juridice.
În concluzie, Curtea constată că în speţă nu sunt prezente faptele ilicite invocate în cererea introductivă şi reiterate în recurs, motiv pentru care, urmare a respingerii căii de atac declarate, va fi menţinută in totalitate sentinţa pronunţată de judecătorul sindic.
