Prin sentinţa comercială nr.1953 pronunţată la data de Tribunalul Comercial Cluj în dosarul nr.410/1285/2004, a fost admisă cererea lichidatorului judiciar al debitoarei SC P.P. SRL CLUJ-NAPOCA, în contradictoriu cu pârâţii S.C. şi G.G. şi au fost obligaţi pârâţi, în solidar, la plata sumei de 439.967,09 lei, pasiv al debitoarei.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că odată cu introducerea cererii de deschidere a procedurii prevăzută de Legea nr. 64/1995, faţă de debitoarea SC P.P. SRL Cluj-Napoca, creditoarea BIR SA Cluj-Napoca, a cerut şi „urmărirea bunurilor personale ale administratorului, în condiţiile în care bunurile din patrimoniul societăţii debitoare nu sunt suficiente pentru acoperirea datoriilor”.
Această cerere poate fi considerată ca o veritabilă solicitare de antrenare a răspunderii personale a foştilor administratori statutari, fiind tratată ca atare. Astfel, la şedinţa adunării generale a asociaţilor din data de 9 aprilie 2008, lichidatorul judiciar a arătat că în condiţiile în care creditoarea nu renunţă la solicitarea formulată, doreşte soluţionarea acţiunii, închiderea procedurii urmând să aibă loc ulterior rezolvării acestei situaţii. La rândul său, creditoarea DGFP Cluj a insistat pentru antrenarea răspunderii personale a foştilor administratori statutari.
Înaintea termenului din data de 29 aprilie 2008 a fost depusă o depusă o cerere de antrenare a răspunderii personale, formulată de către lichidatorul judiciar, acesta nefăcând altceva decât să continue, în calitate de reclamant acţiunea demarată de către creditoarea iniţială, având în vedere schimbările legislative intervenite, respectiv apariţiei Legii nr. 85/2006. Pârâţi în această acţiune au fost S.C., domiciliată în Cluj-Napoca şi G.G., domiciliat în Italia. Ulterior, s-a descoperit că pârâtul cetăţean străin, figurează ca având domiciliul în România, localitatea Gilău.
Pârâta, la data de 18 mai 2009 s-a opus admiterii acţiunii, ea continuând activitatea societăţii având în vedere contractele pe care societatea le avea încheiate şi în derulare, primind comenzi şi având doar un singur credit bancar luat.
La termenul de astăzi, lichidatorul judiciar a precizat cuantumul sumei pentru care doreşte antrenarea răspunderii personale, acesta fiind de 439.967,09 lei, restul prejudiciului putând fi recuperat din fondurile debitoarei.
Pârâtul, deşi legal citat, nu a formulat întâmpinare şi nici nu s-a prezentat în instanţă.
Analizând cererea formulată de către lichidatorul judiciar, judecătorul sindic a apreciat-o ca fiind fondată şi a admis-o, în baza art. 138, lit. c din Legea nr. 85/2006.
Conform dispoziţiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului persoană juridică ajuns în stare de , să fie suportată de către membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului.
Cazurile de responsabilitate sunt limitate la comiterea faptelor prevăzute în aliniatul 1 al art. 138, lit. a-g. Natura juridică a răspunderii membrilor organelor de conducere şi control decurge din natura raporturilor dintre aceste persoane şi societate, fiind vorba de o răspundere civilă, patrimonială, iar sursa obligaţiei încălcate determină natura răspunderii. Încălcarea unei obligaţii decurgând din contractul de mandat – cuprins în actul constitutiv – atrage răspunderea contractuală a administratorului, iar încălcarea unei obligaţii legale atrage răspunderea delictuală a administratorului. Antrenarea răspunderii membrilor organelor de supraveghere şi conducere presupune constatarea îndeplinirii unor condiţii, respectiv prejudicierea creditorilor, existenţa raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi respectiv culpa personală a celui faţă de care se antrenează răspunderea.
Prejudiciul creditorilor constă în imposibilitatea încasării creanţelor scadente din cauza ajungerii debitoarei în insolvenţă, definită de art. 3 ca fiind acea stare a patrimoniului debitoarei care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Simpla constatare a stării de insolvenţă constituie o condiţie suficientă pentru angajarea răspunderii, dat fiind faptul că are drept rezultat direct neplata datoriilor scadente faţă de către creditori şi implicit prejudicierea acestora.
Referitor la raportul de cauzalitate textul legal, dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, impun condiţia ca fapta membrilor organelor de supraveghere şi conducere ori fapta oricărei alte persoane să fi contribuit la ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, prejudiciind astfel societatea şi indirect creditorii săi. Fapta trebuie să fi produs starea de insolvenţă, respectiv încetarea plăţilor sau să fi constituit numai o condiţie favorabilă producerii acestei stări.
Vinovăţia poate îmbrăca forma culpei sau a intenţiei şi trebuie să fi existat la data săvârşirii faptei. Simpla reprezentare a faptului că prin săvârşirea unei fapte din cele enumerate la art. 138 se prejudiciază societatea şi creditorii, prin producerea sau numai condiţionarea stării de insolvenţă este suficientă pentru antrenarea răspunderii. În măsura în care culpa îmbracă forma intenţiei, unele din faptele enumerate constituie de altfel infracţiuni. Procedura de antrenare a răspunderii este reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006, putând fi antrenată pentru întregul prejudiciu produs prin fapta săvârşită, prejudiciu ce se raportează la întreaga masă a creditorilor.
Pârâta a recunoscut vina sa, semnând un angajament de plată prin care s-a obligat să restituie societăţii debitoare suma de 69.418 lei.
Prin raportul înregistrat la dosar în data de 6 mai 2005, lichidatorul judiciar a arătat că societatea (având ca obiect principal de activitate fabricarea articolelor textile), a ajuns în această situaţie datorită resurselor financiare insuficiente pentru a susţine producţia ce avea un ciclu îndelungat de finalizare, plăţii unui cost al utilităţilor şi o chirie mult prea mari faţă de cât îşi permitea, manoperei scăzută plătită de clienţi, lipsei unui personal pregătit în domeniu. Având în vedere că majoritatea creditorilor societăţii au fost persoane juridice cu sediul în Italia, se poate trage concluzia că pârâţii au acţionat de la bun început cu intenţia de a obţine doar ei foloase de pe urma societăţii, nepreocupându-se de “sănătatea” economică şi financiară a persoanei juridice. Continuând acest mod de gestionare a activităţii societăţii era evident că nu se va putea ajunge decât la falimentarea ei, cu atât mai mult cu cât, în anul 2004, când a fost formulată cererea introductivă, societăţile din domeniul textil funcţionau bine în România, având profituri.
Astfel, pârâţii, în calitate de asociaţi şi administratori ai debitoarei, au fost obligaţi, în solidar, la plata sumei de 439.967,09 lei, pasiv nerecuperat al societăţii pe care au condus-o.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta S.C. solicitând admiterea recursului, desfiinţarea sentinţei ca fiind nelegală şi netemeinică.
În motivare se arată că prin Sentinţa comercială nr. 1953/C/2009, instanţa de fond a admis cererea lichidatorului judiciar al debitoarei SC P.P. SRL CLUJ-NAPOCA, Casa de Insolvenţă Transilvanie SPRL, iar în calitate de administrator al debitoarei, pârâta a fost obligată, în solidar, în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006, la plata sumei de 439.967,09 lei reprezentând pasiv al debitoarei.
Instanţa a admis cererea de angajare a răspunderii a pârâtei pe considerentul săvârşirii faptei prevăzute la arte 138 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2006, text care prevede posiblitatea suportării unei părţi din pasivul debitorului de către organele de conducere a acesteia, atunci când aceştia “au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetare de plăţi”.
În cele ce urmează, se arătă instanţei de judecată totala lipsă de temeinicie şi de legalitate a hotărârii atacate, raportat la motivarea instanţei în sustinerea solutiei date.
Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 138 din şi este susţinut de întreaga doctrină şi jurisprudenţă în materie, pentru a putea fi angajată răspunderea organelor de conducere, trebuie îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate şi culpa.
În ceea ce priveşte fapta ilicită, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, acestea sunt limitativ prevăzute în art. 138, iar în sarcina pârâtei s-a reţinut într-un mod total netemeinic fapta prevăzută la litera c), instanţa reţinând că s-a ajuns la încetare de plăţi “datorită resurselor financiare insuficiente pentru a susţine producţia ce avea un ciclu îndelungat de finalizare, plăţii unui cost al utilităţilor şi o chirie mult prea mare faţă de cât îşi permite a, manoperei scăzută plătită de clienţi, lipsei unui personal pregătit în domeniu”. Ori toate faptele enumerate nu constituie decât riscuri care însoţesc orice activitate comercială şi care din nefericire conduc uneori la o activitate neprofitabilă şi poate inevitabil, la insolvenţă, cum a fost şi în cazul debitoarei. Astfel că, toate aceste elemente nu sunt de natură a reţine în sarcina recurentei fapta ilicită prevăzută la litera c) de la art. 138. În acest sens s-a reţinut şi în doctrină, arătându-se că instanţele au respins cererile pentru angajarea răspunderii organelor de conducere în situaţiile în care s-a dovedit că insolvenţa a avut ca ţi cauză “ne şansa de a desfăşura o activitate profitabilă”. (Ion Turcu, Tratat de insolvenţă, ed. c.H. Beck, Buc., 2006, p. 524).
În concluzie, neexistând faptă ilicită, soluţia instanţei de fond ar fi trebuit să fie aceea de respingere a cererii de antrenare a răspundere a administratorilor debitoarei. Mai mult, pentru a putea fi reţinută fapta prevăzută la lit. c) de la alin. (1) al art. 138, trebuie îndeplinită o condiţie suplimentară şi esenţială prevăzută de acest text de lege, şi anume interesul personal.
Astfel cum s-a susţinut şi în doctrină, “interesul personal este o condiţie esenţială pentru angajarea răspunderii. Simpla continuare a unei activităţi nerentabile, care ducea vădit şi inevitabil la insolvenţă nu este suficient pentru stabilirea răspunderii dacă nu este făcută şi dovada interesului personal. Un astfel de interes personal poate fi reţinut, de exemplu, în situaţia în care constă în continuarea încasării salariului de către conducător. Societatea falită a ajuns în încetare de plăţi ca o consecinţă a faptelor şi împrejurărilor de fapt reprezentând fapte ilicite: resursele financiare insuficiente pentru a susţine producţia ce avea un ciclu îndelungat de finalizare, plata unui cost al utilităţilor şi o chirie mult prea mari faţă de cât îşi permitea, manopera scăzută plătită de clienţi, lipsa unui personal pregătit în domeniu.
Prin întâmpinarea formulată lichidatoarea Casa de Insolvenţă Transilvania SPRL a solicitat respingerea ca neîntemeiată a recursului şi menţinerea în totalitate a sentinţei recurate.
În motivare se arată că prin sentinţa recurată instanţa a admis cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale a lichidatorului judiciar, întemeiată pe prevederile art. 138, alin. 1, lit. c din Legea m. 85/2006 privind procedura insolvenţei şi a dispus obligarea pârâţilor S.C. şi G.G., în calitate de foşti administratori statutari ai societăţii falite, la plata în solidar a pasivului debitoarei, în sumă de 439.967,09 lei.
Astfel, cum în mod corect a stabilit şi instanţa de judecată, modul “nesănătos” de gestionare a activităţii societăţii falite a avut repercusiuni grave asupra situaţiei economico¬financiare a acesteia. Pârâţii au acţionat încă de la început cu intenţia de a obţine doar ei foloase de pe urma activităţii societăţii falite, neavând în vedere condiţiile necesare existenţei şi funcţionării “sănătoase” ale societăţii.
Prin urmare, având în vedere cele arătate, era evident că, prin continuarea acestui mod de gestionare a activităţii societăţii, se va ajunge la falimentarea ei, cu atât mai mult cu cât, în anul 2004, când a fost formulată cererea introductivă de deschidere a procedurii insolvenţei, societăţile din domeniul textil funcţionau bine în Romania, având profituri.
Astfel, apreciază că faptele şi împrejurările de fapt arătate nu sunt “doar simple riscuri care însoţesc orice activitate comercială”, aşa cum arată recurenta, “care din nefericire conduc uneori la o activitate neprofitabilă şi poate inevitabil, la insolvenţă”, ci sunt acţiuni/inacţiuni ale foştilor administratori statutari ai societăţii falite care au avut ca şi consecinţă ajungerea societăţii în încapacitate de plăţi.
Având în vedere că, încă din perioada înfiinţării societăţii falite, administratorii statutari au acţionat în interes propriu, stabilindu-şi relaţiile comerciale în Italia şi conducând gestiunea societăţii într-un mod delăsător şi în neconformitate cu cerinţele pieţei din perioada respectivă, apreciem că instanţa de judecată a stabilit în mod corect că faptele şi împrejurările de fapt ilicite au fost săvârşite în interesul personal al foştilor administratorilor statutari ai societăţii falite.
Mai mult, şi remuneraţia primită de către foştii administratori statutari ai societăţii falite în virtutea contractului de mandat încheiat cu societatea falită, consideră vădit interesul acestora în continuarea unei activităţi dăunătoare bunului mers al societăţii falite.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reţine următoarele:
Creditoarea B.I.R. prin cererea de deschidere a procedurii instituită de Legea nr.64/1995 împotriva debitoarei S.C. P.P. SRL Cluj-Napoca a solicitat că subsecvent declanşării procedurii să se dispună urmărirea bunurilor personale ale administratorilor în condiţiile în care bunurile din patrimoniul societăţii nu sunt suficiente pentru acoperirea pasivului debitoarei.
Ulterior, lichidatorul judiciar în exercitarea prerogativelor instituite în favoarea sa a procedat la precizarea temeiului juridic a cererii formulate de către creditoarea care a promovat cererea de deschidere a procedurii insolvenţei urmare a hotărârii adunării generale a creditorilor din 9 aprilie 2008, fiind precizată şi împrejurarea că o parte a pasivului a fost acoperită urmare a valorificării acestora de către Administraţia Finanţelor Publice Gilău, fiind formulată în temeiul disp. art.132 alin.2 C.pr.civ. o precizare a sumei pentru care se solicită antrenarea răspunderii administratorilor la suma de 439.967,09 lei reprezentând cuantumul pasivului înscris în tabelul definitiv al creditorilor din care a fost scăzut disponibilul din cont.
În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice in folosul propriu sau in cel al unei alte persoane; au facut acte de comerţ in interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; au dispus, in interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, in mod vădit, persoana juridica la încetarea de plăti; au ţinut o fictiva, au făcut sa dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea in conformitate cu legea; au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit in mod fictiv pasivul acesteia; au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, in scopul întârzierii încetării de plăţi; in luna precedenta încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţa unui creditor, in dauna celorlalţi creditori.
In caz de pluralitate, răspunderea persoanelor prevăzute la alin. (1) este solidara, cu condiţia ca apariţia stării de insolvenţă sa fie contemporana sau anterioara perioadei de timp in care si-au exercitat mandatul ori in care au deţinut poziţia care ar fi putut cauza insolvenţa.
Persoanele in cauza se pot apăra de solidaritate daca, in organele colegiale de conducere ale persoanei juridice, s-au opus la actele ori faptele care au cauzat insolvenţa sau au lipsit de la luarea deciziilor care au cauzat insolvenţa si au făcut să se consemneze, ulterior luării deciziei, opoziţia lor la aceste decizii.
Natura juridică a răspunderii membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, nu este identică pentru toate persoanele indicate în textul de lege menţionat.
Natura juridică a răspunderii administratorilor societăţii se circumscrie raporturilor legale pe care aceştia le au cu societatea şi obligaţiilor instituite în sarcina acestora de către dispoziţiile art.72 din Legea nr.31/1990, potrivit cărora obligaţiile si răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat si de cele special prevăzute in aceasta lege.
Aşadar, răspunderea administratorilor are o componentă contractuală şi una legală.
Administratorii sunt răspunzători faţă de societate pentru: realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi; existenţa reală a dividendelor plătite; existenţa registrelor cerute de lege si corecta lor ţinere; exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.
Temeiul juridic al cererii formulate cuprinde o enumerare exemplificativă a persoanelor împotriva cărora poate fi introdusă cu succes acţiunea pentru instituirea răspunderii prin obligarea acestora la suportarea a unei părţi sau a întregului pasiv al debitoarei aflată în procedura instituită de Legea nr.85/2006.
Textul legal invocat nu distinge între conducătorii, organele de conducere în funcţie la data deschiderii procedurii şi conducătorii a căror mandate au încetat la diverse date, iar împrejurarea că pârâta faţă de care s-a solicitat antrenarea răspunderii susţine că în fapt nu îndeplinea atribuţiile ce decurgeau din calitatea de administrator nu au relevanţă raportat la împrejurarea că nu a fost operată în evidenţele registrului comerţului o modificare în sensul afirmat de pârâtă în ceea ce priveşte persoana împuternicită să reprezinte debitoarea.
Interpretarea de către judecătorul sindic a probatoriul administrat şi a concluziilor raportului întocmit de administratorul judiciar s-a realizat ca urmare a aprecierii greşite a afirmaţiilor cuprinse în înscrisurile la care s-a făcut referire.
Astfel, raportul întocmit în baza disp. art.24 lit.a şi 56 din Legea nr.64/1995 privind cauzele şi împrejurările care au condus la încetarea de plăţi au evidenţiat că acestea sunt resursele financiare insuficiente pentru a putea susţine o producţie cu un ciclu îndelungat costul ridicat al utilităţilor şi a chiriei, valoarea scăzută a manoperei plătită de clienţi, lipsa unui personal pregătit, blocarea conturilor bancare de către creditoarea care a solicitat deschiderea procedurii precum şi greutăţile întâmpinate la încasarea creanţelor care au determinat imposibilitatea plăţii furnizorilor, unica concluzie fiind aceea de inexistenţă a premiselor pentru reorganizare fără a fi evidenţiată o culpă a unora din persoanele enumerate anterior în dispoziţiile art.137 din Legea nr.85/2006 iar la acest moment de dispoziţiile art.138 din Legea nr.85/2006.
Analiza cererii de antrenare a răspunderii continuată de lichidatorul judiciar raportat la conţinutul prevederilor art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006 realizată de judecătorul sindic s-a realizat din perspectiva prevederilor art.138 alin.1 lit.c potrivit cărora antrenarea răspunderii poate fi dispusă pentru ipoteza în care vreuna din persoanele enumerate a dispus în interes personal continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăţi.
Interpretarea textului legal apreciat ca fiind incident relevă că pentru această ipoteză este necesară îndeplinirea a două condiţii, respectiv aceea a continuării activităţii societăţii chiar şi în ipoteza în care aceasta duce în mod vădit la încetarea de plăţi şi cea de-a doua condiţie a existenţei unui interes personal.
Antrenarea răspunderii speciale instituite de legiuitor prin disp. art.138 din Legea nr.85/2006 presupune aşadar în mod primordial săvârşirea uneia din faptele enumerate de textul legal.
Simpla continuare a activităţii societăţii chiar şi în ipoteza în care se evidenţiază că aceasta va determina intrarea în insolvenţă nu poate fi de natură a fi interpretată ca fiind suficientă pentru aplicarea prevederilor art.138 alin.1 lit.c din Legea nr.85/2006. Recurenta a susţinut în mod corect că prima instanţă a omis să analizeze îndeplinirea celei de a doua cerinţă respectiv cea a interesului personal reţinând că doar continuarea activităţii în condiţiile evidenţiate în raportul întocmit de lichidatorul judiciar era suficientă pentru aplicarea prevederilor legale enunţate.
Această aplicare a prevederilor art.138 alin.1 lit.c din Legea nr.85/2006 nu este în conformitate cu conţinutul textului legal enunţat care a stabilit că fapta devine culpabilă doar în ipoteza în care aceasta se realizează în interes personal, care ar fi presupus obţinerea de venituri în favoarea celor doi administratori ai societăţii, fapt care nu a fost nici afirmat şi nici probat în prezenta procedură.
Considerentele evidenţiate au format convingerea instanţei asupra temeiniciei recursului promovat reţinând că prima instanţă a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art.138 din Legea nr.85/2006, în speţă nefiind întrunite toate condiţiile necesare pentru antrenarea răspunderii speciale a administratorilor astfel că în temeiul disp. art.312 C.pr.civ. Curtea va admite recursul declarat de pârâta S.C. împotriva sentinţei civile nr. 1953/19.05.2009 pronunţată în dosarul nr. 410/1285/2004 al Tribunalului Comercial Cluj pe care o va modifica în sensul că va respinge cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale a pârâţilor.
Respinge cererea privind obligarea lichidatorului judiciar la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că s-a solicitat obligarea lichidatorului judiciar la plata cheltuielilor de judecată ori demersul judiciar declanşat de creditoarea reclamantă B.I.R. a fost susţinut subsecvent abrogării Legii nr.64/1995, de către lichidatorul judiciar în considerarea exigenţelor instituite de art.138 din Legea nr.85/2006, fără a fi fost formulată o astfel de cerere de către această entitate, astfel că în raport de prevederile art.274 C.pr.civ. cererea apare ca fiind neîntemeiată.
