Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de administrativ şi fiscal, decizia nr.. 1795 din 28 iunie 2010
Prin sentinţa civilă nr.619 din 10 februarie 2010 a Tribunalului Maramureş s-a respins contestaţia la formulată de debitoarea S.C. O. SRL Tăuţii Măgherăuş şi s-a admis cererea formulată de creditoarea SC G.W. GMBH, pentru deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitorului S.C. O. SRL, cu toate consecinţele ce le presupune.
Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătorul-sindic a reţinut următoarele:
Între părţi s-au derulat relaţii comerciale urmare a comenzii emise de debitoare cu privire la livrarea de plăci de beton ondulat pentru acoperişuri şi pereţi, iar comanda a fost onorată de către creditoare, produsele fiind livrate conform convenţiei CMR şi a facturii cu nr. 2007761200/7.11.2007 în valoare de 19.055,40 euro, din care debitoarea a achitat parţial suma de 2700 euro.
Cu toate că debitoarea a susţinut că refuzul plăţii diferenţei de 16.355,4 euro este justificat pentru calitatea necorespunzătoare a mărfii, la dosar nu a depus nici o probă din care să rezulte că ar fi sesizat creditoarea cu privire la calitate, situaţie în care susţinerea sa este doar o afirmaţie ce nu poate fi luată în considerare.
Împrejurarea că are pe rolul instanţei o plângere contravenţională nu reprezintă o cauză justificativă pentru neplata debitului.
În contextul celor descrise anterior şi ţinând seama de faptul că debitoarea nu a contestat creanţa sau cuantumul acesteia, tribunalul a considerat că este neîntemeiată contestaţia şi că în cauză sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1 al. 1 raportat la art. 3 pct. 12 şi 24 coroborat cu art. 33 al. 4 din privind procedura insolvenţei, texte de lege în temeiul cărora va respinge contestaţia, va admite cererea şi va dispune deschiderea procedurii generale de insolvenţă a debitoarei.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs debitoarea SC O. SRL solicitând admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii contestaţiei şi respingerea cererii formulate de creditoare.
În dezvoltarea motivelor de recurs, debitoarea arată că creanţa solicitată nu este certă, motivele pentru care nu a onorat plata acestei facturi fiind tocmai faptul că înţelege să conteste acest caracter al creanţei, iar din acest motiv, creditoarea nu este îndreptăţită a solicita deschiderea procedurii insolvenţei împotriva recurentei, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art.3 pct.6 din Legea nr. 85/2006, care defineşte noţiunea de “creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei”.
Creditoarea a susţinut în cererea introductivă faptul că, din valoarea totală a acestei facturi de 19.055,40 Euro, s-a achitat parţial suma de 03.02.2009 suma de 2.700 Euro, susţinere care, deşi Tribunalul Maramureş şi-a însuşit-o în motivarea hotărârii, nu corespunde adevărului ci, aşa cum rezultă din anexele la cererea de chemare în judecată, această sumă a fost stornată de creditoare, la data de 03.02.2009 cu factura nr. 2009903227, datorită nenumăratelor sesizări privind calitatea produselor furnizate de aceasta, sesizări provenite din partea terţilor consumatori şi care i-au fost comunicate.
Se susţine că pe parcursul derulării relaţiilor comerciale între debitoare şi creditoare, aceasta a livrat marfă constând în plăci ondulate pentru acoperişuri iar urmare nenumăratelor sesizări provenite de la cumpărători privind calitatea necorespunzătoare a acestora, constând în decolorarea şi erodarea acestora, în primă fază creditoarea livra vopsea pentru a acoperi viciul estetic al plăcilor vândute şi care, după o perioadă de timp se deteriorau iar in unele situaţii au livrat cumpărătorilor alte plăci la schimb, aşa cum reiese din actele anexate. De ex., cumpărătorului P.F. creditoarea i-a livrat la data de 16.08.2005 un număr de 100 buc. plăci verzi, la data de
15.08.2005 aceasta a livrat 50 kg vopsea roşie pentru acoperirea deficienţei de culoare, la data de
17.08.2005 a livrat cumpărătoarei T.M. un număr de 127 plăci roşii. Ulterior, întrucât sesizările consumatorilor s-au înmulţit, singura soluţie adoptată de creditoare a fost să storneze din valoarea mărfii suma de 2.700 Euro, sumă care, în cadrul prezentului dosar, susţine că s-a achitat şi pe cale de consecinţă şi-au asumat obligaţia achitării întregului debit.
Se arată, de asemenea, că datorită viciilor de calitate a mărfurilor furnizate de creditoare, la sesizarea cumpărătorilor debitoarea a fost sancţionată contravenţional de Oficiul pentru protecţia consumatorilor, sens în care s-a întocmit procesul-verbal de contravenţie seria XXX nr. 0254275, iar creditoarea a fost anunţată despre toate aceste aspecte şi, prin urmare, debitul neachitat nu reprezintă o creanţă certă de vreme ce marfa livrată nu corespunde standardelor de calitate.
La data de 21 iunie 2010, la dosarul cauzei s-a depus întâmpinare de către creditoarea G.W. Gmbh SRL solicitând instanţei respingerea recursului ca tardiv formulat, menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică . În susţinerea poziţiei sale procesuale, intimata, cu privire la contestarea caracterului cert al creantei sale, solicită instanţei sa constate ca detine împotriva debitoarei o creanta certa, care nu este contestata de catre debitoare sub aspectul intinderii acesteia, debitoarea recunoscand datoria pe care o are fata de creditoare precum şi primirea mărfurilor livrate şi cuantumul facturii emise ce reprezintă contravaloarea acestor produse.
Contestatia pe care întelege sa o formuleze nu se refera la cuantumul debitului sau la datoria în sine ci în sustinerea caracterului incert al creantei, debitoarea înţelege sa aduca in discutie calitatea produselor care furnizate.
Susţine că plăcile ondulate pentru acoperişuri furnizate debitoarei corespundeau standardelor de calitate si conformitate la momentul livrarii acestora in data de 07.11.2007, iar la acel moment debitoarea nu a contestat calitatea acestor produse. Produsele au fost livrate cu certificat de garanţie care prevedea care sunt problemele ce fac obiectul garanţiei.
Arată, de asemenea, că cu rea-credinta la acest moment debitoarea cauta scuze pentru neplata datoriei pe care o are fata de creditoare inca din 07.11.2007, cu toate ca produsele au fost valorificate, însa plata nu a mai fost facuta catre furnizor.
Mai mult, ca urmare a nenumăratelor sesizări avute de la debitoare si care nu faceau obiectul garantiei, tinand cont de buna colaborare desfasurată, creditoarea i-a oferit un discount societatii O. SRL din suma totala pe care o avea de plata de 19.055,40 EURO, emitand în acest sens o factura cu minus in valoare de 2700 EURO, la data de 03.02.2009.
De asemeni solicită instanţei să ţină cont si de prevederile art.3, alin.l, lit. a) din Legea Nr.85/2006 privind procedura insolventei unde se precizeaza faptul ca “”insolventa este prezumata ca fiind vadita atunci cand debitorul, dupa 30 de zile de la scadenta, nu a platit datoria sa fata de unul sau mai multi creditori” si în consecinta sa constate ca starea de insolventa a debitoarei este vadita (prezumtia nu a fost rasturnata prin proba contrara)
Având în vedere faptul ca debitoarea nu si-a indeplinit obligatiile contractuale pana la aceasta data susţine că este îndreptăţită să prezume ca debitoarea este in stare de insolventa iminenta potrivit art.3, alin 1, lit b, din Legea 85/2006 privind procedura insolventei ” insolventa este iminenta atunci cand se dovedeste ca debitorul nu va putea plati la scadenta datoriile exigibile angajate, cu fondurile banesti disponibile la data scadentei”.
Solicită instantei să constate ca debitoarea nu a depus la dosar documente prin care sa rastoarne prezumtia de insolventa şi nu a contestat starea de insolvabilitate.
Analizând recursul declarat de către debitoarei SC O. SRL prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art.304 şi 304xC.pr.civ., Curtea l-a apreciat ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:
Demersul judiciar al creditoarei G.W. GMBH vizează deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei SC O. SRL pentru recuperarea unei creanţe în cuantum de 68.856,23 lei.
În scopul soluţionării cererii formulate de către creditoare, instanţa de judecată prin judecătorul-sindic a dispus citarea părţilor potrivit art.87 şi urm. C.pr.civ., art. 7 lit. b şi art. 36 alin
(1) din Legea nr. 31/1990, art. 22 şi 23 alin (2) din Legea nr. 85/2006; pentru data fixată pentru soluţionarea cererii creditoarei s-a constatat că debitoarea, a formulat contestaţie prin care contestă caracterul cert şi exigibil al creanţei creditoarei.
Potrivit art.3 alin.1 lit.a din Legea nr.85/2006, insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienta fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile, iar insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori.
În speţă, se poate observa că debitoarea nu a plătit datoria sa faţă de creditoarea G.W. GMBH în cuantum de 68.856,23 lei deşi scadenţa la plată a acestei sume este depăşită astfel că se poate susţine cu temei că debitoarea se află în stare de insolvenţă, insolvenţa acesteia fiind vădită.
Potrivit art. 379 alin. 3 şi 4 C.pr.civ., creanţa certă este creanţa a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul şi este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţă sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanţă (…).
În speţă, probele administrate au evidenţiat fără echivoc împrejurarea că creanţa creditoarei pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei rezultă din facturile acceptate la plată şi neachitate de către debitoare, cuantumul sumei datorate fiind astfel că se poate susţine cu temei că aceasta deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva debitoarei, ipoteza normei legale din art.3 pct.6 din Legea nr.85/2006 fiind întrunită.
Întrucât debitoarea nu a demonstrat inexistenţa stării sale de insolvenţă, reţinând că creanţa debitoarei întruneşte exigenţele impuse prin art.31 din Legea nr.85/2006, Curtea va aprecia recursul debitoarei ca fiind nefondat iar în temeiul art.8 din Legea nr.85/2006 raportat la art.312 alin.1 C.pr.civ. îl va respinge şi va menţine în întregime hotărârea recurată.
Apărările debitoarei referitoare la inexistenţa creanţei şi a stării de insolvenţă nu au fost reţinute de către instanţă la soluţionarea recursului. Astfel, înscrisurile depuse în probaţiune nu dovedesc plata creanţei către creditoare sau inexistenţa creanţei sale. Mai mult, debitoarea nici nu contestă împrejurarea că bunurile a căror contravaloare nu a fost achitată au fost primite ci reclamă calitatea lor. După cum în mod corect a reţinut judecătorul sindic, probele existente la dosar nu atestă că debitoarea ar fi reclamat calitatea bunurilor la creditoare sau că ar fi procedat la returnarea bunurilor constatând că acestea nu corespund calitativ.
Împrejurarea că debitoarea este parte a unor litigii derulate în contradictoriu cu Oficiul Judeţean pentru protecţia consumatorilor Maramureş nu poate constitui temei pentru exonerarea acesteia de la plata creanţei către creditoare întrucât nu s-a făcut dovada unui raport de cauzalitate între faptele reclamate şi starea de insolvenţă a debitoarei.
La adoptarea acestei soluţii, Curtea a dat eficienţă practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului care statuează că autorităţile trebuie să asigure aplicarea normelor cu claritate şi o coerenţă
rezonabilă pentru a evita posibila insecuritate juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de măsurile care însoţesc aplicarea acestei soluţii.
De altfel, Curtea a statuat constant că revine în primul rând instanţelor naţionale competenţa de a interpreta legislaţia internă, fiind vorba în special de reguli de natură procedurală, rolul său limitându-se la a verifica compatibilitatea cu Convenţia a efectelor unei asemenea interpretări (Cauza Tejedor Garcia împotriva Spaniei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, paragraful 31, p. 2.796). Cu toate acestea, având în vedere că reglementarea privind formalităţile şi termenele ce trebuie respectate este menită să asigure buna administrare a justiţiei şi respectul principiului securităţii juridice, cei interesaţi trebuie să se poată aştepta ca aceste reguli să fie puse în aplicare (Cauza Stone Court Shipping Company SA. împotriva Spaniei, Cererea nr. 55.524/2000, paragraful 34, 28 octombrie 2003).
Cum Convenţia nu îşi propune să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Cauza Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, paragraful 33), dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt într-adevăr “auzite”, adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat. Altfel spus, art. 6 impune “tribunalului” obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi a cererilor de probatoriu ale părţilor, cu excepţia aprecierii pertinenţei (Cauza Van de Hurk împotriva Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19, paragraful 59, şi Cauza Dulaurans împotriva Franţei, Hotărârea din 21 martie 2000, Cererea nr. 34.553/1997, paragraful 33). (Judecător Mihaela Sărăcuţ)
