În motivarea cererii lor, creditoarele arată că au încheiat cu debitoarea contractele de leasing X şi Y, având ca obiect dreptul de folosinţă al unor bunuri. De la data încheierii contractelor şi după achitarea avansului, debitoarea nu a respectat scadenţele pentru plata ratelor de leasing, deşi a fost somată să facă plata şi prin intermediul executorilor judecătoreşti. Debitoarea şi-a încetat plăţile de 50 de zile.
În drept, se invocă art. 15 din OG 51/1997, Legea 85/2006.
Debitoarea a formulat întâmpinare, invocând lipsa de interes a creditoarelor în a formula o astfel de cerere. Susţine în acest context că neplata a două rate consecutive atrage rezilierea contractului şi obligarea utilizatorului la restituirea bunului, dând dreptul locatorului la folosirea mijloacelor proprii pentru luare în posesie a bunului afectat garanţiei. Or, creditoarea, în calitate de proprietar, are posibilitatea efectivă de a intra în posesia bunurilor, dar cu toate acestea formulează cerere de deschidere a procedurii insolvenţei.
Pe fond, arată debitoarea că nu se află în şi nici în stare de insolvabilitate, plăţile pe care le-a efectuat în ultimul timp demonstrând cu prisosinţă că suma pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei nu poate constitui un criteriu de stabilire a insolvenţei. Consideră că încetarea plăţilor sau a unei singure plăţi nu este întotdeauna sinonimă cu insolvenţa, debitorul putând refuza să facă anumite plăţi sau să le întârzie pentru motive pe care le consideră întemeiate.
În drept, se invocă art. 115 Cod pr.civ.
Prin mai multe precizări făcute la dosar de creditoare(26.04.2010, 1.07.2010), acestea arată că debitoarea a făcut anumite plăţi în aprilie 2010, dar între timp debitul s-a ridicat la valoarea de 65.769,80 lei, respectiv 62.823,01 lei.
În recurs, creditoarele au arătat că debitele restante au ajuns la valoarea de 99.936,23 lei.
În rejudecare nu au fost administrate alte probe.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine cele ce urmează:
Cu privire la excepţia lipsei de interes a creditoarelor:
Reţine instanţa că susţinerile debitoarei potrivit cărora creditoarele nu ar avea interes în promovarea prezentei cereri motivat de împrejurarea că au la îndemână o acţiune în restituirea bunurilor nu pot fi primite, deoarece cererea de deschidere a procedurii insolvenţei nu are caracter subsidiar, iar temeiul în fapt şi în drept al acestei acţiuni diferă de cel al unei luări în posesie a bunurilor, chiar dacă interesul pare a fi acelaşi. De fapt, creditoarele au atât dreptul la restituirea bunului, dar şi la restituirea sumelor restante, care le îndreptăţesc a formula o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, cu respectarea condiţiilor legii.
Pentru aceste motive, instanţa va respinge excepţia invocată.
Pe fond:
Potrivit dispoziţiilor art. 33 alin 1 din legea 85/2006, orice creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii prevăzute de prezenta lege împotriva unui debitor prezumat în insolvenţă poate introduce o cerere introductivă în care va preciza cuantumul şi temeiul creanţei, existenţa unei garanţii reale constituite de debitor sau instituită in temeiul legii, existenţa unor măsuri asiguratorii asupra bunurilor debitorului, declaraţia privind eventuala intenţie de a participa la reorganizarea debitorului.
Conform art. 3 pct. 6 din lege, în forma în vigoare la data formulării cererii iniţiale de deschidere a procedurii insolvenţei, precum şi la data completărilor cererii introductive, prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii se înţelege creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile. Pentru cererea completatoare a creditoarelor, formulată la 6.01.2011, creanţa trebuie să fie exigibilă mai mult de 90 de zile.
Dispoziţiile menţionate urmează a fi coroborate cu prevederile art. 379 cod proc civ , conform cărora „creanta certa este aceea a carei existenta rezulta din insusi actul de creanta sau si din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dansul, este lichida atunci cand catimea ei este determinata prin insusi actul de creanta sau cand este determinabila cu ajutorul actului de creanta sau si a altor acte neautentice, fie emanand de la debitor, fie recunoscute de dansul, fie opozabile lui in baza unei dispozitii legale sau a stipulatiilor continute in actul de creanta, chiar daca prin aceasta determinare ar fi nevoie de o osebita socoteala.”
De asemenea, din dispoziţiile art. 6 pct.12, în forma în vigoare la data formulării cererii introductive, precum şi primelor cereri completatoare a creditorilor, rezultă că valoarea prag a creanţei pentru promovarea unei cereri de deschidere de către creditor era de 30.000 lei. Valoarea prag prevăzută de lege la momentul ultimei completări a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei(6.01.2011) era de 45.000 lei, valoare care va fi avută în vedere de instanţă la analizarea creanţei.
Rezultă că legea prevede următoarele condiţii pentru promovarea unei cereri de deschidere a procedurii de către creditor:
– creaţă certă, lichidă şi exigibilă,
– creanţă scadentă mai mult de 90 de zile,
– creanţa să depăşească valoarea prag de 45.000 lei,
– debitorul să fie în insolvenţă.
În fapt, între părţi au fost încheiate două contracte de leasing, însuşite de debitor, în baza cărora debitorul s-a obligat să achite rate, dobânzi, prime de asigurare, potrivit planului de eşalonare a ratelor, însuşit de asemenea de debitor.
La momentul promovării cererii de chemare în judecată, debitoarea datora suma de 36.139,12 lei, reprezentând rate de leasing restante, rate prime de asigurare casco restante, taxe de somaţie şi penalităţi la contractele de leasing, sume de altfel necontestate de debitor.
Valorile datorate sunt certe, dar şi lichide şi exigibile, cuantumul ratelor fiind predeterminat de părţi, care au stabilit de asemenea şi termenele de plată.
Conform art. 15 din OG 51/1997, în caz de neplată a două rate consecutive, utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate până la data restituirii în temeiul contractului de leasing.
Reţine instanţa că nici la momentul soluţionării prezentei cereri, debitorul nu a restituit bunurile creditorilor.
Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, din valoarea iniţială, debitorul a achitat în cursul procesului(primul ciclu procesual, V1, filele 198 şi următoarele)) sumele de: 8795 lei, 5640 lei, 4380 lei, 6120 lei, 2591.82 lei, 3705,70 lei.
Judecătorul-sindic retine ca verificarea condiţiilor de admisibilitate a cererii creditorilor, inclusiv respectarea valorii prag a creanţei, se face la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii. Prin urmare, daca intre data introducerii cererii si cea a judecării acestei cereri, intervin modificări ale cuantumului creanţei, inclusiv in sensul reducerii acesteia sub valoarea-prag(ca urmare a plăţilor parţiale), judecătorul – sindic este obligat sa verifice admisibilitatea cererii in raport cu situaţia existenta la data pronunţării. Aceasta întrucât, potrivit art.31 alin.3 din Legea 85/2006, daca între momentul înregistrării cererii de către un creditor si cel al judecării acestei cereri sunt formulate cereri de către alţi creditori împotriva aceluiaşi debitor, judecătorul sindic va stabili îndeplinirea condiţiilor referitoare la cuantumul minim al creanţelor, în raport cu valoarea însumata a creanţelor tuturor creditorilor. În cazul de faţă, creditorii iniţiali au modificat cererea de chemare în judecată de mai multe ori pe parcursul procesului, ultima oară chiar prin cererea de recurs, este adevărat peste termenul prevăzut de art. 132 Cod pr.civ, dar pârâtul nu s-a opus, aceasta fiind o normă de drept privat de care se putea prevala doar debitoarea. Judecătorul sindic este obligat a ţine seama de aceste majorări de pretenţii, motivat tocmai de scopul urmărit de legiuitor. Astfel, dacă cererile făcute în cursul procesului de alţi creditori sunt conexate în orice moment al procedurii(înainte de deschiderea insolvenţei) şi analizate de instanţă, conform art. 31 din Legea 85/2006, cu atât mai mult trebuie avute în vedre şi cererile aceluiaşi creditor, care pretinde şi alte creanţe certe, lichide şi exigibile, a înlătura aceste completări de la analiză ar echivala cu un tratament inechitabil al creditorului iniţial faţă de orice alt creditor care ar putea promova o cerere în cauză. Pe cale de consecinţă si modificările cuantumului creanţei, în sensul majorării pretenţiilor de către creditorul iniţial, între momentul introducerii cererii şi cel al judecării acesteia, este necesar a fi luate în considerare de judecătorul sindic.
Pentru aceste considerente, instanţa va reţine că, potrivit ultimelor înscrisuri depuse de creditoare, debitoarea datora acestora debite certe, lichide şi exigibile mai mult de 90 de zile peste valoarea prag de 45.000 lei. Astfel, din situaţia facturilor şi încasărilor depuse de creditoare, rezultă că din ratele restante la data de 6.01.2011, debitoarea a achitat în martie şi aprilie 2010 suma de 31.233 lei, iar în luna iulie 2010 a mai făcut patru plăţi de 2308,18 lei, respectiv 1126,50 lei, pentru unul din contracte, respectiv 2628,48 lei şi 1175,68 pentru celălalt contract(total: 38.471,84 lei).
Cu toate acestea, figura cu debite la creditoare cu mult peste pragul minim legal, reprezentând:
– facturile neachitate scadente mai mult de 90 de zile aferente perioadei de emitere 20.10.2009-20.09.2010
– facturile neachitate scadente mai mult de 90 de zile aferente perioadei de emitere 5,11.2009-20.09.2010
– contravaloarea facturilor privind ratele de asigurare.
Cum creditorii au o creanţă certă, lichidă şi exigibilă mai mult de 90 de zile în cuantum total de peste 45.000 lei, se naşte în defavoarea debitorului o prezumţie relativă de insolvenţă potrivit art. 3 lit a din Legea 85/2006.
Prin urmare, instanţa urmează a verifica situaţia debitoarei, pentru a aprecia asupra îndeplinirii condiţiei prevăzute de dispoziţiile art. 3 pct. 1 din privind procedura insolvenţei, referitoare la insolvenţa debitoarei.
Conform art 3 pct 1 din acelaşi act normativ, insolvenţa este acea stare a patrimoniului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile.
Instanţa are în vedere, în general, la aprecierea capacităţii de plată a debitoarei, ansamblul operaţiunilor comerciale pe care aceasta le desfăşoară, datoriile lunare ale acesteia şi posibilităţile sale financiare, concluzii ce ar putea fi deduse din analiza documentelor contabile. Debitoarea a depus la dosar o serie de înscrisuri, prin care să dovedească faptul că nu este în insolvenţă(V1, filele 115 şi urm.): chitanţe emise de diverşi creditori, memoriu plăţi, foi de vărsământ.
Acestea însă nu au dovedit că debitorul are disponibil suficient în cont pentru plata datoriilor exigibile. Astfel, plăţile făcute altor creditori sunt modice, debitoarea achitându-se în genere de utilităţi şi de obligaţiile către cocontractanţii mai mici, astfel încât ele nu pot fi probe concludente din care să rezulte că debitoarea are lichidităţi suficiente pentru plata tuturor datoriilor sale.
În plus, plăţile efectuate de debitoare către terţi nu prezintă relevanţă, deoarece plata se raportează la plata creanţei invocate de creditoare, nu la cele care nu fac obiectul cererii de faţă.
Raportat chiar la creanţa creditoarelor, care nu este contestată, debitoarea a făcut doar trei plăţi pe parcursul 2009-2011, sub valoarea datorată.
Debitoarea ar fi putut proba existenţa unui disponibil suficient cu extrasul de cont din care să rezulte că are bani în cont cu care să acopere creanţa creditorului.
Pentru aceste motive, instanţa apreciază că debitoarea nu a reuşit să răstoarne prezumţia de insolvenţă ce operează în defavoarea sa.
