Potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, debitorul poate formula contestaţie împotriva sentinţei de deschidere a procedurii insolvenţei la cererea creditorului în termen de 10 zile de la primirea copiei, acest termen fiind unul de decădere.
Din modalitatea de formulare a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din lege rezultă faptul că, prin contestaţie, debitorul poate să nege existenţa stării de . Prin urmare, debitoarea poate formula apărări întemeiate pe neîndeplinirea condiţiilor privind creanţa prin
întâmpinare, acea parte a aşa-numitei contestaţii putând fi cercetată în situaţia în care contestaţia apare ca tardivă.
C.A. Galaţi, dec. com. nr. 772 din 2 noiembrie 2011, nepublicată
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Galaţi, Secţia comercială, creditoarea SC B.L. IFN SA Bucureşti a solicitat deschiderea proccdurii insol-
venţei debitoarei SC V.M. SRL Galaţi. In susţinerea cererii creditoarea a învederat că debitorul se află în încetare de plăţi de peste I9l zile. Creanţa împotriva patrimoniului debitorului este datorată în baza contractelor de leasing financiar nr. 2057 din 8 august şi nr. 2058 din 8 august semnate în 2008. Creanţa este certă, întrucât rezultă din înseşi actele de creanţă, contractele de leasing financiar semnate şi acceptate de către debitor; creanţa este lichidă, întrucât este stabilită în bani pe baza contractelor de leasing mai sus menţionate, creanţa este exigibilă, întrucât termenul de scadenţă este cu mult depăşit (facturi cu peste 191 de zile întârziere), iar termenul de plată al fiecărei obligaţii contractuale a fost cunoscut de către debitor chiar de la semnarea contractului de leasing.
Debitoarea SC V.M. SRL Galaţi a formulat la 10 ianuarie 2010 contestaţie prin care a solicitat respingerea cererii formulată de creditoare. A susţinut debitoarea că între părţi s-au derulat contractele de leasing financiar nr. 2057 şi nr. 2058 din august 2008, ambele pe o durată de 48 luni, pentru care a plătit lunar până în noiembrie 2009 ratele aferente. A mai susţinut că la 10 noiembrie 2009 a notificat creditoarea în sensul că înţelege să denunţe unilateral contractele de leasing menţionate, solicitând comunicarea de urgenţă a datei şi locului unde urma să aibă loc predarea/primirea bunurilor care reprezintă obiectul contractelor, ulterior în acelaşi scop s-a adresat executorului judecătoresc V.D., însă din culpa creditoarei predarea nu a avut
loc. întrucât creditoare era de rea-credinţă, a continuat să emită ulterior notificării facturii reprezentând ratele de leasing ale celor două bunuri şi a refuzat plata acestora întrucât a apreciat că nu datorează sumele pretinse.
Prin sentinţa comercială nr. 948/2011, Tribunalul Galaţi a admis contestaţia debitoarei SC V.M. SRL Galaţi şi a respins ca neîntemeiată cererea creditoarei SC B.L. IFN SA Bucureşti, reţinând că debitorul contestatar a făcut dovada notificării creditorului încă din 11 noiembrie 2009 asupra intenţiei sale de denunţare unilaterală a celor două contracte de leasing, dar în pofida acestui fapt părţile au semnat declaraţia de reziliere la 10 martie 2010, bunurile fiind predate/primite la 9 aprilie 2010 conform procesului-verbal nr. 348/2010, pe perioada cuprinsă între data notificării şi data restituirii bunului crcditoarca emiţând facturi pentru sumele datorate cu titlu de rate şi penalităţi. Este adevărat că potrivit art. 15 pct. 15.6 din contract utilizatorul este obligat la restituirea bunului în cazul rezilierii contractului, dar acesta
a făcut dovada notificării creditorului în vederea stabilirii datei şi locului unde urma să se efectueze formalităţile astfel că, în lipsa unei probe contrare, predarea bunului la 9 aprilie 2010 s-a datorat culpei creditorului. Fără a antama fondul pricinii şi a analiza caracterul cert şi exigibil al creanţei creditorului – reprezentată de ratele de leasing emise ulterior notificării, ulterior predării bunurilor, a sumei pretinse cu titlu de penalităţi, respectiv daune-interese – judecătorul-sindic constată că facturile a căror contravaloare o solicită creditoarea nu au fost acceptate de debitor la plată, motivul neonorării nefiind insuficienţa fondurilor pentru plata datoriilor exigibile. Astfel, cu înscrisurile depuse debitoarea a dovedit, conform scrisorii de bonitate din 3 ianuarie 2011 emisă de BCR, că cifra de afaceri a firmei la 30 iunie 2010 a fost de 562.104 lei, dată la care nu înregistra datorii la stat sau incidente majore de plăţi.
împotriva acestei sentinţe, în termen legal a formulat recurs crcditoarea, criticând-o sub aspectul legalităţii prin prisma dispoziţiilor art. 306 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., constând în tardivitatea contestaţiei formulate împotriva cererii de deschidere a procedurii.
Recursul este fondat, urmând a fi admis. Astfel, din verificarea modalităţii de îndeplinire a procedurii, se constată că debitoarea a fost citată cu copia cererii de deschidere a procedurii insolvenţei la data de 2 septembrie 2010, pentru termenul de judecată din 27 octombrie 2010. La primul termen de judecată, respectiv 27 octombrie 2010, debitoarea a formulat cerere de amânare pentru studiul dosarului şi abia la 10 noiembrie 2010 a depus contestaţie împotriva cererii de deschidere a procedurii insolvenţei. Potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, debitorul poate formula contestaţie în termen de 10 zile de la primirea copiei, acest termen fiind unul de decădere. Cum debitorul a formulat contestaţie cu depăşirea acestui termen, în mod greşit judecătorul-sindic a admis contestaţia acestuia, soluţia trebuind să fie cea de respingere ca tardivă. Se mai reţine, din modalitatea de formulare a dispoziţiilor art. 33 alin. (2), faptul că prin contestaţie debitorul poate să nege existenţa stării de insolvenţă. Rezultă, prin urmare, că debitoarea poate formula apărări întemeiate pe neîndeplinirea condiţiilor privind creanţa prin întâmpinare, acea parte a aşa-numitei contestaţii putând fi cercetată.
Se mai reţine că în mod corect judecătorul-sindic a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei pentru următoarele considerente: In cazul dedus judecăţii, creditoarea a indicat faptul că debitul constă în rate de leasing facturate, dar neachitate, penalităţi de întârziere la plata ratelor de leasing şi daune-interese calculate de la data rezilierii, respectiv de la 10 martie 2010. Se observă că intimata-creditoare a calculat această creanţă având în vedere data la care ea a formulat declaraţia de reziliere, fără a avea în vedere faptul că debitoarea notificase denunţarea unilaterală a acestor contracte la data de 10 noiembrie 2009 şi că anterior acestei date nu existase o neplată a ratelor. Rezultă, prin urmare, că în cazul de faţă creanţa nu este certă. Apărările recurentei faţă de nelegalitatea denunţării contractului de către debitor nu poate fi reţinută, prima instanţă nefiind sesizată cu o cauză având ca obiect o acţiune în pretenţii. Observând faptul că o creanţă nu este certă, instanţa învestită cu soluţionarea unei cauze de insolvenţă nu poate decât să constate că nu sunt îndeplinite condiţiile deschiderii procedurii insolvenţei, neintrând în atribuţiile ei soluţionarea pe fond a pretenţiilor.
Faţă de aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 312 C. proc. civ, s-a admis recursul, s-a modificat sentinţa recurată, în sensul respingerii contestaţiei debitoarei, ca tardiv formulată, şi s-a menţinut soluţia de respingere, ca nefondată, a cererii creditoarei de deschidere a procedurii insolvenţei.
