O.U.G. nr. 119/2007 – art. 11, art. 13
O.G. nr. 5/2001 – art. 7, art. 8
Împotriva ordonanţei de plată debitorul poate formula cerere în anulare, în termen de 10 zile de la data comunicării acesteia, cererea urmând să fie soluţionată de către instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă. Ordonanţa prin care judecătorul a respins cererea creditorului este irevocabilă.
Ca atare, numai împotriva hotărârii judecătoreşti prin care a fost admisă cererea creditorului se poate declara o cale de atac – cerere în anulare –, şi aceasta doar de către debitor, creditorul reclamant neavând deschisă o asemenea cale judiciară, indiferent de motivele pentru care solicitarea sa nu a fost primită, în tot sau în parte, de către instanţa de judecată. Că este aşa, reiese şi din aceea că, în cazul în care instanţa pronunţă o ordonanţă de plată numai pentru o parte din creanţa pretinsă, creditorul poate formula cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun pentru a obţine obligarea debitorului la plata restului datoriei.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 1530 din 13 septembrie 2011, dr. C.B.N.
Prin sentinţa civilă nr. 18623/15.11.2010 Judecătoria Timişoara, în urma admiterii excepţiei de necompetenţă materială, a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de creditoarea S.C. D S.R.L. Satu Mare în contradictoriu cu debitoarea S.C. A S.R.L. Timişoara, având ca obiect ordonanţă de plată, în favoarea Tribunalului Timiş.
Pentru a hotărî astfel judecătoria a reţinut că alin. (1) al art. 5 din O.U.G. nr. 119/2007 prevede că cererea privind creanţa de plată se depune la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă, judecătorul având a verifica din oficiu competenţa instanţei, procedând potrivit legii. De asemenea, art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 5/2001 statuează că cererile privind somaţia de plată se depun la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă, judecătorul având aceeaşi obligaţie în ceea ce priveşte verificarea competenţei. Or, conform art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, tribunalul judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei. Având în vedere că litigiul priveşte două societăţi comerciale, relaţiile contractuale dintre acestea fiind de natură comercială, este neîndoielnic că şi litigiul pendinte este unul comercial, căruia i se aplică prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) din cod.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, care, prin sentinţa comercială nr. 772/PI din 21 martie 2011, a admis excepţia netimbrării acţiunii şi a anulat cererea societăţii creditoare, reţinând că, dat fiind faptul că reclamanta a formulat o cerere de somaţie de plată, prin încheierea din 17 ianuarie 2011, conform art. 3 lit. o)1, raportat la art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, modificată, acesteia i s-a pus în vedere să achite suma de 39 lei cu titlu de taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar de 0,3 lei şi întrucât partea nu s-a conformat celor de mai sus, instanţa i-a anulat cererea ca netimbrată.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs creditoarea S.C. D S.R.L. Satu Mare, solicitând, în principal, casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea sentinţei, în sensul obligării pârâtei intimate S.C. A S.R.L. Timişoara la plata sumei de 119.233,56 lei.
În motivare recurenta a arătat că, în fapt, prin încheierea comercială nr. 398/F/CC/28.02.2011 pronunţată de Tribunalul Satu Mare – Secţia comercială şi de administrativ în dosarul nr. 1194/83/2011, faţă de ea s-a deschis procedura generală a insolvenţei. Cu toate acestea, reclamanta a omis să aducă la cunoştinţa administratorului judiciar existenţa prezentului litigiu. Astfel că, pe bună dreptate, instanţa de fond nu a citat administratorul judiciar, conform art. 87 pct. 5 din Codul de procedură civilă, procedând la anularea ca netimbrată a cererii de chemare în judecată, deşi, conform art. 77 din Legea insolvenţei, debitoarea era scutită de plata taxelor de timbru.
Prin decizia civilă nr. 1530 din 13 septembrie 2011 Curtea de Apel Timişoara a respins ca inadmisibil recursul declarat de creditoarea S.C. D S.R.L. Satu Mare, societate în , reprezentată prin administratorul judiciar E S.P.R.L. Satu Mare, împotriva sentinţei comerciale nr. 772/PI din 21 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 18662/325/2010 în contradictoriu cu debitoarea intimată S.C. A S.R.L. Timişoara.
Pentru a pronunţa această soluţie Curtea a reţinut că prin cererea introductivă de instanţă societatea reclamantă a solicitat emiterea unei somaţii de plată pentru obligarea pârâtei la plata sumei de 119.233,56 lei, în drept invocând atât O.U.G. nr. 119/2007, cât şi O.G. nr. 5/2001.
Potrivit art. 13 din primul act normativ, împotriva ordonanţei de plată debitorul poate formula cerere în anulare, în termen de 10 zile de la data comunicării acesteia, cererea în anulare urmând să fie soluţionată de către instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă. În acelaşi sens, şi prin art. 8 din O.G. nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, cu modificările ulterioare, se arată că împotriva ordonanţei prevăzute la art. 6 alin. (2) debitorul poate formula cererea în anulare, în termen de 10 zile de la data înmânării sau comunicării acesteia, cererea urmând să fie soluţionată de către instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.
Din analiza textelor de lege mai suscitate, rezultă cu puterea evidenţei că numai împotriva hotărârii judecătoreşti prin care a fost admisă cererea creditorului se poate declara o cale de atac – cerere în anulare –, şi aceasta doar de către debitor, creditorul reclamant neavând deschisă o asemenea cale judiciară, indiferent de motivele pentru care solicitarea sa nu a fost primită, în tot sau în parte, de către instanţa de judecată. Că este aşa, reiese şi din textul art. 11 din O.U.G. nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale, care statuează că, în cazul în care instanţa, examinând probele cauzei, pronunţă o ordonanţă de plată numai pentru o parte din creanţa pretinsă, creditorul poate formula cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun pentru a obţine obligarea debitorului la plata restului datoriei. Tot astfel, art. 7 din O.G. nr. 5/2001 prevede că ordonanţa prin care judecătorul a respins cererea creditorului este irevocabilă. În acest caz, precum şi în cazul în care prin ordonanţă cererea sa a fost admisă în parte, creditorul poate introduce cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun.
Faţă de cele arătate, Curtea a constatat că recursul creditorului nu este admisibil, excepţia invocată în apărare de către debitor fiind întemeiată, urmând să fie primită de către instanţă, simpla împrejurare, reală de altfel, că cererea de chemare în judecată ar fi fost scutită de la plata taxelor judiciare pe motiv că împotriva societăţii creditoare a fost declanşată procedura de colectivă neputând determina o altă concluzie câtă vreme instanţa de control judiciar nu poate analiza respectiva critică, hotărârea tribunalului nefiind susceptibilă de recurs. Bineînţeles, din moment ce instanţa de judecată nu a verificat creanţa reclamată de societatea creditoare, dispoziţiile art. 11 şi art. 7 din O.U.G. nr. 119/2007, respectiv din O.G. nr. 5/2001 nefiind incidente, partea, prin administratorul judiciar desemnat de judecătorul-sindic, are deschisă calea promovării unei noi cereri, atât pe procedura specială a somaţiei de plată, cât şi potrivit dreptului comun.
