Legea nr. 31/1990, art. 1 alin. (2)
Nu este fondat recursul împotriva hotărârilor prin care se respinge cererea de înmatriculare în a unei societăţi cu răspundere limitată ca urmare a transferului de sediu din alt stat comunitar. Deşi prevederile comunitare permit transferul de sediu ele nu pot înlătura dispoziţiile naţionale cu privire la apartenenţa unei societăţi la o anumită legislaţie şi la modalitatea de transfer ale sediilor sociale. în acest sens, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, „societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”. în consecinţă, transferul sediului social al societăţii în România presupune, în acord de altfel cu reglementările comunitare ca societatea să îşi înceteze existenţa, iar apoi ca aceasta, să fie reînfiinţată în conformitate cu legea română.
C.A. Timişoara, Secţia comercială, decizia civilă nr. 1131 din 6 octombrie 2009, Jurindex
Prin încheierea nr. 3254 din 11 martie 2009 judecătorul delegat la ORC de pe lângă Tribunalul Timiş a respins cererea de înregistrare nr. 9011 din 12 februarie 2009 privind înmatricularea în registrul comerţului a G. SRL ca urmare a transferului de sediu din Italia în România.
A dispus publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, a încheierii. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că dreptul societăţii de a părăsi un stat şi de a schimba legea căreia îi aparţine este asigurat sub condiţia de a respecta legea căreia i-a fost anterior subordonată ca reglementare. S-a considerat că art. 43 nu
conferă niciun drept transferului de sediu social fară pierderea personalităţii juridice şi în consecinţă fară dizolvare.
S-a considerat că societăţile nu pot invoca niciun text comunitar care să înlăture dispoziţiile naţionale cu privire la apartenenţa unei societăţi la o anumită legislaţie şi la modalităţile de transfer al sediilor sociale.
S-a menţionat că potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, „societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice
române”. In consecinţă, transferul sediului social al societăţii în România presupune în acord de altfel cu cele statuate de către Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene în cauza „Cartesio” – ca societatea să îşi înceteze existenţa, iar apoi ca aceasta, să fie reînfiinţată în conformitate cu legea română.
S-a considerat că întrucât petenta nu a făcut dovada îndeplinirii acestor cerinţe, nici în ce priveşte încetarea ca persoană italiană şi nu a solicitat înmatricularea respectând exigenţele legale în materie conform legii române – în contextul în care în acord cu cele de mai sus reprezintă singura modalitate de transpunere în practică a principiului dreptului de stabilire invocat. Pentru aceste motive cererea formulată de petenta G. SRL a fost respinsă.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petenta G. SRL solicitând admiterea recursului şi pe cale de consecinţă modificarea încheierii atacate în sensul admiterii cererii de înmatriculare ca urmare a transferului de sediu din Italia în România şi înregistrarea datelor din declaraţia tip pe proprie răspundere în Registrul Comerţului T. a G. SRL, fară cheltuieli de judecată.
In motivarea recursului, petenta recurentă a arătat că a obţinut de la Oficiul Registrului Societăţilor din N. acordul inclusiv radierea societăţii în vederea transferului în România, fară a solicita dizolvarea acesteia. S-a menţionat că inclusiv prin precizarea formulată, s-a arătat că dreptul de a pleca poate fi exercitat fie printr-un transfer de sediu (dacă statul de plecare o permite şi în condiţiile în care permite acest lucru), fie printr-un transfer de activitate cu dizolvare, sau prin crearea unei filiale în alt stat, ori prin fuzionarea transfrontalieră.
S-a motivat că în prezenta cauză se aplică prima situaţie, şi anume aceea referitoare la transferul de sediu. S-a specificat că aşa cum s-a arătat din documentele depuse la dosar reiese că legislaţia italiană permite transferul de sediu social, societatea îndeplinind toate condiţiile, astfel încât G. SRL este radiată de la ORC N., în vederea transferului.
S-a arătat că în motivarea încheierii de respingere a cererii de transfer, instanţa mai face referire şi la cauza Cartesio, arătând că, într-o situaţie similară, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a
statuat că transferul sediului social presupune ca societatea să îşi înceteze existenţa, iar aceasta să fie reînfiinţată în conformitate cu legea S.
Cu privire la aceste considerente recurenta a considerat că a fâcut dovada îndeplinirii acestor condiţii, iar cauza Cartesio nu este similară prezentei, întrucât în această speţă, situaţia juridică era cu totul alta.
Astfel, în speţa Cartesio, o societate de naţionalitate maghiară, intenţiona să-şi schimbe sediul social din Ungaria în Italia, însă dorind să rămână, în acelaşi timp, guvernată de legea maghiară, faţă de speţa de faţă, în care situaţia este cu totul alta, respectiv recurenta G. SRL dorind mutarea sediului social în România, dorind totodată să fie guvernata de legea statului [în temeiul chiar a art. I alin. (2) din Legea nr. 31/1990), iar nu de legea italiană.
Prin încheierea nr. 3254 din 11 martie 2009, s-a făcut referire la faptul că societăţile nu pot invoca niciun text comunitar care sa înlăture dispoziţiile naţionale cu privire la apartenenţa unei societăţi Ia o anumită legislaţie şi la modalităţile de transfer ale sediilor. In acest sens, s-a învederat că dispoziţiile Tratatului de la Roma invocate, nu contravin celor de mai sus, din moment ce societatea G. SRL a fost radiată de către Camera de Comerţ, Industrie, B. şi Agricultură N., Oficiul Registrului Societăţilor şi nu mai poate fi considerată ca fiind o societate de drept italian.
S-a menţionat că Ordinul nr. 2594/C/2008 pentru aprobarea Normelor metodologice privind modul de ţinere a registrelor comerţului, de efectuare a înregistrărilor si de eliberare a informaţiilor reprezintă norma care reglementează în România, orice fel de situaţie referitoare la o societate comercială. Nici acest Ordin şi nici alt izvor de lege nu prevede, în legislaţia românească, posibilitatea transferului unei societăţi dintr-un stat membru al Uniunii Europene, în România, însă nu există, pe de altă parte, norma care sa interzică transferul.
Or, raţiunea român – aşa cum rezidă din art. 3, conform căruia instanţele de judecată nu pot refuza a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare – este de a pronunţa soluţii în situaţiile în care legea nu prevede expres. S-a susţinut în acest sens, în măsura în care o situaţie nu este prevăzută de lege, aceasta nefiind nici permisă şi nici interzisă, se aplică regula conform căreia tot ceea ce nu este expres interzis, este permis.
S-a arătat că în speţă, condiţiile la care se referă art. 43 şi urm. din Tratat sunt îndeplinite, astfel că recurenta G. (…) S.R.L. a efectuat toate demersurile legale prevăzute de dreptul italian pentru a-şi putea transfera în România, inclusiv formalităţile la Camera de Comerţ, Industrie, B. şi Agricultură din N., care şi-a dat acordul în acest sens,
eliberând toate documentele prevăzute de dreptul italian pentru ca o societate să îşi poată transfera sediul social.
Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului formulat şi, pe cale de consecinţă, modificarea încheierii atacate, în sensul admiterii cererii de înmatriculare ca urmare a transferului de sediu din Italia în România şi înregistrarea datelor din declaraţia tip pe proprie răspundere în Registrul Comerţului a G. SRL.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul ONRC reprezentat prin ORC de pe lângă Tribunalul Timiş a solicitat respingerea recursului formulat de către recurenta G. SRL.
Intimatul a menţionat că potrivit celor reţinute în încheierea nr. 3254 din 12 februarie 2009 de către judecătorul delegat, recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor, nici în ceea ce priveşte încetarea ca persoana italiană, nici referitor la respectarea exigenţelor legale, conform legii române în materie de înmatriculare.
S-a susţinut că respingerea cererii petentei nu poate fi considerată ca o îngrădire a dreptului la liberă stabilire de care reclamanta beneficiază în continuare şi poate uza, cu condiţia însă a îndeplinirii cerinţelor în ceea ce priveşte încetarea ca persoană italiană, respectiv a exigenţelor legale, conform legii române în materie de înmatriculare.
Prin concluziile scrise formulate, petenta recurentă G. SRL a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi modificarea în tot a încheierii atacate, în sensul admiterii cererii de înmatriculare ca urmare a transferului de sediu din Italia în România şi înregistrarea datelor din declaraţia tip pe proprie răspundere în Registrul Comerţului T.G. SRL. S-a specificat că recurenta a obţinut de la Oficiul Registrului Societăţilor din N. acordul, inclusiv radierea societăţii, în vederea transferului în România, fară a solicita dizolvarea ei.
Aşa cum s-a arătat şi anterior, din documentele depuse la dosar reiese că legislaţia italiană permite transferul de sediu social. Ca o consecinţă a îndeplinirii condiţiilor, G. SRL a fost radiată de la ORC N., în vederea transferului.
Cu privire la aceste susţineri ale intimatei, s-a menţionat că s-a
făcut dovada îndeplinirii condiţiilor solicitate. In ceea ce priveşte cauza Cartesio s-a arătat că aceasta nu prezintă nici măcar similitudini prezentei cauze, situaţia juridica fiind cu totul alta. S-a susţinut că dispoziţiile Tratatului de la Roma invocate, nu contravin celor de mai sus, din, moment ce societatea G. SRL a fost radiată de către Camera de Comerţ Industrie, B. şi Agricultura N., Oficiul Registrului Societăţilor şi nu mai poate fi considerată ca fiind o societate de drept italian.
Dimpotrivă, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a decis că, în situaţia în care o societate îşi schimbă sediul social, se schimbă şi
legea naţională, urmând a fi guvernată de legea statului în care şi-a
mutat sediul. In acest context, transferul sediului social al G. SRL este posibil, cu consecinţa schimbării legii naţionale a societăţii, cu consecinţa aplicării legii române ca urmare a transferului şi transformarea societarii în G. SRL.
S-a menţionat că Ordinul nr. 2594/C/2008 pentru aprobarea Normelor metodologice privind modul de ţinere a registrelor comerţului, de efectuare a înregistrărilor şi de eliberare a informaţiilor reprezintă norma care reglementează în România, orice fel de situaţie referitoare la o societate comercială. Nici acest Ordin şi nici alt izvor de lege nu prevede, în legislaţia românească posibilitatea transferului unei societăţi dintr-un stat membru al Uniunii Europene pe teritoriul României, însă pe de altă parte, nu există vreo normă care să interzică expres transferul.
Or raţiunea Codului civil român, aşa cum rezidă din art. 3, este în sensul că instanţele de judecată nu pot refuza a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare.
In acest sens, în măsura în care o situaţie nu este prevăzută de lege, aceasta nefiind nici permisa şi nici interzisă, se aplică regula conform căreia tot ceea ce nu este expres interzis, este permis.
S-a susţinut că în speţă, condiţiile la care se referă art. 43 şi urm. din Tratatul de la Roma nu sunt îndeplinite, astfel că recurenta G. (…) SRL a efectuat toate demersurile legale prevăzute de dreptul italian pentru a se putea transfera în România, inclusiv formalităţile la Camera de Comerţ, Industrie, B. şi Agricultură din N., care şi-a dat acordul în acest sens, eliberând toate documentele prevăzute de dreptul italian pentru ca societatea să îşi poată transfera sediul social.
Examinând recursul declarat de petenta SC G. SRL, prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304, 3041 C. proc. civ. cât şi din oficiu în baza art. 306 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că acesta este neîntemeiat urmând să fie respins pentru următoarele considerente.
Conform legii române, posibilitatea unei societăţi de a-şi schimba sediul social în alt stat membru prin dobândirea naţionalităţii statului membru în care societatea doreşte să se înfiinţeze, este reglementată expres numai cu privire la Societatea Europeană respectiv prin Titlul VII art. 2702a din Legea nr. 31/1990 republicată.
Societăţilor europene cu sediul în România le sunt aplicabile prevederile Regulamentului Consiliului (CE) nr. 2157/2001 din 8 octombrie 2001 privind statutul societăţii europene, cele ale Titlului VII1 din Legea nr. 31/1990, republicată precum şi cele privitoare la societăţile
pe acţiuni, în măsura compatibilităţii lor cu dispoziţiile dreptului comunitar.
Regulile aplicabile Societăţii Europene nu se pot aplica şi transferului de sediu al societăţilor cu răspundere limitată înfiinţate în conformitate cu legea naţională a statelor membre având în vedere că Legea nr. 31/1990 nu conţine dispoziţii specifice în această privinţă.
Recurenta SC G. SRL nu a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor prevăzute de legislaţia română în vederea înmatriculării.
în cazul societăţilor comerciale, dreptul comunitar recunoaşte doar un drept secundar de stabilire, deoarece art. 43 şi art. 48 ale Tratatului de la Roma au instituit doar dreptul societăţilor constituite potrivit legislaţiei unui stat membru de a stabili agenţii, sucursale sau alte sedii secundare în cadrul Comunităţii, fară restricţii sau discriminări în raport cu societăţile înfiinţate potrivit legislaţiei statului în care intenţionează să-şi schimbe sediul social.
Astfel că, în absenţa convenţiei la care fac trimitere dispoziţiile art. 293 ale aceluiaşi tratat, societăţile comerciale nu pot beneficia de nicio regulă comunitară care să le confere dreptul efectiv de transfer al sediului social dintr-un stat în altul, deoarece existenţa lor este recunoscută doar în temeiul legii naţionale care le guvernează crearea şi
funcţionarea, într-o manieră nearmonizată. In mod nelegal, recurenta a susţinut că cerinţele prevăzute de art. 43 şi următoarele din Tratatul de la Roma sunt îndeplinite şi că transferul sediului social al SC G. (…) SRL este posibil.
Faţă de cele reţinute, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Curtea a respins recursul declarat de petenta S.C. G. SRL Italia, împotriva încheierii nr. 3254 din 11 martie 2009 pronunţată de judecătorul delegat la ORC de pe lângă Tribunalul Timiş în contradictoriu cu intimatul ORC de pe lângă Tribunalul Timiş.
