Codul de procedură civilă – art. 322 pct. 5
Pentru a se putea formula o cerere de revizuire bazată pe acest motiv trebuie să fie vorba de un înscris ce nu a putut fi administrat iniţial, independent de voinţa părţii, înscrisul trebuie să fi existat în momentul judecăţii şi partea care se prevalează de act să nu-l fi putut produce în instanţă din cauza reţinerii lui de către adversar ori dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii, care nu-i poate fi imputată şi, nu în ultimul rând, înscrisul nou invocat trebuie să aibă o importanţă deosebită, dacă nu chiar hotărâtoare, pentru dezlegarea pricinii.
Revizuirea priveşte, aşadar, ipoteza stabilirii eronate a situaţiei de fapt ca urmare a neadministrării, ca mijloc de probă, a înscrisului doveditor descoperit după darea hotărârii. Motivele caracteristice de revizuire pentru acest caz presupun că hotărârea a fost temeinică în raport cu probele dosarului la data pronunţării ei, însă, ulterior, s-au descoperit înscrisuri doveditoare reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 1245 din 7 iunie 2011, dr. C.B.N.
Prin decizia civilă nr. 5/R din 10 ianuarie 2011 pronunţată în dosarul nr. 3218/115/2008 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de intervenienta S.C. R. S.R.L. Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 163 din 11 martie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin, pe care a modificat-o în parte, în sensul că a admis cererea de intervenţie formulată de societatea recurentă, dispunând înscrierea acesteia în tabelul de creanţe al debitoarei S.C. B. S.R.L. Reşiţa cu suma de 4.508.379 lei.
Pentru a hotărî astfel instanţa de control judiciar a reţinut că în mod greşit judecătorul-sindic a respins cererea de intervenţie formulată de creditoarea S.C. R S.R.L. Bucureşti, prin care intervenienta a solicitat ca în cazul în care se va admite, totuşi, cererea administratorului judiciar S.C.P. I. S.P.R.L. Timişoara pentru anularea vânzărilor efectuate de fostul administrator social al debitoarei S.C. B S.R.L. Reşiţa să fie înscrisă pe tabelul de creanţe cu suma de 4.508.379 lei.
În fapt, între S.C. R. S.R.L. Bucureşti, în calitate de creditor ipotecar, şi S.C. B.S. S.R.L. Reşiţa, în calitate de debitor ipotecar, s-a încheiat contractul de ipotecă nr. 6205/10.10.2008, prin care, în vederea garantării îndeplinirii de către S.C. B.S. S.R.L. a obligaţiei de plată a sumei de 4.508.379 lei, reprezentând contravaloare produse petroliere furnizate de intervenientă, precum a oricăror altor sume datorate de către această societate, în favoarea intervenientei recurente s-a constituit un drept de garanţie reală imobiliară, constând în ipotecă de rang I asupra imobilului înscris în C.F. nr. 4933 Reşiţa, proprietatea S.C. G. S.R.L. Reşiţa. La data la care s-a semnat contractul de ipotecă între S.C. R S.R.L. Bucureşti, S.C. B.S. S.R.L. Reşiţa şi S.C. G. S.R.L. Reşiţa, imobilul asupra căruia s-a constituit ipoteca nu era grevat de nicio sarcină, fiind în proprietatea celei din urmă societăţi, nefiind înregistrată la acel moment nicio cerere de deschidere a procedurii insolvenţei faţă de vreuna dintre părţile semnatare. De altfel, şi între recurentă şi debitoarea din prezenta cauză au existat raporturi juridice anterioare, între S.C. R S.R.L. Bucureşti, în calitate de francizor, şi S.C. B. S.R.L. Reşiţa, în calitate de beneficiar, fiind încheiat contractul de franciză nr. 682/23.05.2005.
În 9 octombrie 2008, între S.C. B. S.R.L. Reşiţa, în calitate de beneficiar iniţial, S.C. B.S. S.R.L. Reşiţa, în calitate de nou beneficiar, şi S.C. R S.R.L. Bucureşti, în calitate de francizor, s-a încheiat un act adiţional, prin care S.C. B.S. S.R.L. prelua toate drepturile şi obligaţiile S.C. B. S.R.L. care izvorăsc din contractul de franciză nr. 682/23.05.2005. Imediat după semnarea actului adiţional, la data de 10 octombrie 2008, a fost încheiat contractul de ipotecă nr. 6205/2008 prin care, în vederea garantării îndeplinirii de către S.C. B.S. S.R.L. Reşiţa a obligaţiilor izvorâte din contractul de franciză nr. 682/23.05.2005, s-a instituit un drept de ipotecă asupra unui bun imobil aparţinând S.C. G. S.R.L. Reşiţa, care dobândise dreptul de proprietate asupra acestuia prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3894/2008 de la S.C. B. S.R.L. Reşiţa. În aceste condiţii, este evident că, de fapt, obligaţiile garantate prin contractul de ipotecă au fost ale debitoarei din prezenta cauză, fiind preluate de S.C. B.S. S.R.L. Reşiţa în anul 2008.
Împotriva deciziei de mai sus a formulat, în temeiul art. 322 pct. 1 şi 5 din Codul de procedură civilă, cerere de revizuire S.C. R.P. S.R.L. Timişoara, solicitând schimbarea ei în tot, în sensul respingerii cererii de intervenţie depusă de S.C. R S.R.L. Bucureşti, cu consecinţa menţinerii ca temeinică şi legală a sentinţei comerciale nr. 163 din 11 martie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin, cu motivarea că în mod greşit Curtea de Apel Timişoara a statuat înscrierea sumei de 4.508.379 lei pe tabelul creditorilor cu toate că societatea intimată nu a depus declaraţie de creanţă conform art. 64 din Legea nr. 85/2006, care prevede în mod expres obligaţia tuturor creditorilor, cu excepţia salariaţilor, de a formula o asemenea cerere. Cu alte cuvinte, dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice, ce nu se pot aduce la îndeplinire decât cu încălcarea Legii insolvenţei. Un alt motiv de revizuire îl constituie înscrisul emis chiar de intervenientă (adresa nr. 2304/10.06.2009), din care rezultă foarte clar că S.C. B. S.R.L. Reşiţa nu mai are nicio datorie faţă de această societate, astfel că în mod eronat instanţa de recurs a reţinut că „obligaţiile garantate prin contractul de ipotecă au fost ale debitoarei din prezenta cauză”.
Prin decizia civilă nr. 1245 din 7 iunie 2011 pronunţată în dosarul nr. 279/59/2011 Curtea de Apel Timişoara a admis cererea de revizuire, schimbând în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins recursul declarat de intervenienta S.C. R. S.R.L. Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 163 din 11 martie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin.
Pentru a decide astfel instanţa a reţinut că, în general, motivele caracteristice de revizuire presupun că hotărârea atacată a fost justă în raport cu actele dosarului existente la momentul pronunţării ei, însă, ulterior, s-au descoperit materiale noi ori se constată că probele care au fundamentat-o au fost false, astfel încât situaţia de fapt reţinută de instanţă, văzută prin prisma noilor elemente, nu mai corespunde realităţii, impunându-se retractarea hotărârii respective.
Revizuirea, cale extraordinară de atac de retractare, constituie un remediu procesual pentru înlăturarea acelor situaţii excepţionale care au făcut ca o hotărâre judecătorească să fie viciată chiar în substanţa sa. Prin revizuire se urmăreşte retractarea unei hotărâri judecătoreşti care se vădeşte a fi greşită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunţarea acesteia, motivele revizuirii fiind expres şi limitativ determinate de art. 322 din Codul de procedură civilă.
În speţă, societatea revizuientă şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 322 pct. 1 şi 5 din Codul de procedură civilă, susţinând că hotărârea instanţei de recurs cuprinde dispoziţii potrivnice, ce nu se pot aduce la îndeplinire decât cu încălcarea Legii insolvenţei, precum şi că, după pronunţarea de către Curtea de Apel Timişoara a deciziei civile nr. 5/R din 10 ianuarie 2011, prin care a fost admis recursul declarat de intervenienta S.C. R. S.R.L. Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 163 din 11 martie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin, care a fost modificată în parte, în sensul admiterii cererii de intervenţie formulată de societatea recurentă, cu consecinţa înscrierii acesteia în tabelul de creanţe al debitoarei S.C. B. S.R.L. Reşiţa cu suma de 4.508.379 lei, a intrat în posesia unui înscris doveditor nou, emis chiar de intervenientă, din care rezultă că S.C. B. S.R.L. Reşiţa nu are nicio datorie faţă de această societate decurgând din contractul de franciză nr. 682/23.05.2005.
Potrivit prevederilor art. 322 pct. 1 şi 5, „revizuirea unei hotărâri rămasă definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: 1. dacă, dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire; (…) 5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere (…)”.
Astfel cum rezultă fără echivoc din formularea primului caz invocat de parte, el urmăreşte ca, pe calea revizuirii, să se înlăture elementele contradictorii din „dispozitivul” hotărârii, pentru a face posibilă punerea lui în executare. De exemplu, nu s-ar putea atribui, în acelaşi timp, bunul în litigiu atât reclamantului, cât şi intervenientului principal, sau nu s-ar putea admite concomitent atât cererea în revendicare, cât şi cererea reconvenţională prin care s-a solicitat să se constate uzucapiunea imobilului revendicat. În ceea ce priveşte, însă, condiţiile acestui caz, trebuie relevate următoarele două aspecte: a) motivul de revizuire vizează în exclusivitate „dispozitivul” hotărârii, care trebuie să cuprindă „dispoziţii potrivnice”; b) motivul vizează „dispoziţii potrivnice”, nu ambigue sau insuficiente, situaţii în care se poate face contestaţie la titlu, în ceea ce priveşte înţelesul, întinderea şi aplicarea lui [art. 399 alin. (1) din Codul de procedură civilă], sau se poate utiliza procedura prevăzută de art. 2811 din Codul de procedură civilă. Aşa fiind, acest caz de revizuire nu poate fi invocat dacă există „considerente” potrivnice în hotărâre sau dacă există contrarietate între „considerente” şi „dispozitiv”.
Revizuienta susţine că în mod greşit Curtea de Apel Timişoara a statuat înscrierea sumei de 4.508.379 lei pe tabelul creditorilor cu toate că intervenienta intimată S.C. R. S.R.L. Bucureşti nu a depus declaraţie de creanţă, conform art. 64 din Legea nr. 85/2006, care prevede în mod expres obligaţia tuturor creditorilor, cu excepţia salariaţilor, de a formula o asemenea cerere, ceea ce echivalează cu aceea că hotărârea cuprinde dispoziţii potrivnice, ce nu se pot aduce la îndeplinire decât cu încălcarea Legii insolvenţei.
Lăsând la o partea faptul că la termenul de judecată din 7 iunie 2011, când a avut loc dezbaterea căii extraordinare de atac, reprezentantul revizuientei nu a mai susţinut decât motivul reglementat de pct. 5 al art. 322, Curtea constată că primul caz invocat de parte nu este întemeiat, întrucât dispozitivul deciziei contestate nu cuprinde nicio măsură contradictorie, instanţa de recurs nefăcând altceva decât să modifice în parte sentinţa tribunalului, ca o consecinţă a admiterii cererii de intervenţie formulată de recurenta S.C. R. S.R.L. Bucureşti, efectul fiind, în mod evident, înscrierea acesteia din urmă pe tabelul de creanţe al debitoarei S.C. B. S.R.L. Reşiţa cu suma de 4.508.379 lei, dispoziţie care nu contravine niciunei alteia din dispozitiv. De altfel, revizuienta în chiar motivarea cererii sale a arătat că cele decise de instanţa de control judiciar nu se pot aduce la îndeplinire decât cu încălcarea Legii insolvenţei. Or, o asemenea apreciere nu deschide calea revizuirii, fiind o chestiune ce ţine de modul în care a fost dezlegată pricina. Nici înscrierea intervenientei la masa credală, fără ca această societatea să fi formulat o declaraţiei de creanţă, în condiţiile art. 64 din Legea nr. 85/2006, modificată, nu poate determina, prin ea însăşi, revizuirea hotărârii instanţei de recurs, întrucât şi respectiva împrejurare constituie o problemă de judecată.
Cu toate acestea, cererea de revizuire fundamentată pe pct. 5 al art. 322 din este întemeiată.
Din interpretarea textului citat rezultă fără dubiu, aşa cum a arătat, de altfel, şi intimata prin concluziile scrise, că pentru a se putea formula o cerere de revizuire bazată pe acest motiv, în primul rând, trebuie să fie vorba de un înscris ce nu a putut fi administrat iniţial, independent de voinţa părţii. În al doilea rând, înscrisul trebuie să fi existat în momentul judecăţii şi partea care se prevalează de respectivul act să nu-l fi putut produce în instanţă din cauza reţinerii lui de către adversar ori dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii, care nu-i poate fi imputată. Desigur că, dacă înscrisul ca atare nu poate să fie un act nou, este posibil să poarte totuşi o dată ulterioară pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită, cu condiţia, însă, să se refere la situaţii atestate de alte înscrisuri preexistente. Nu în ultimul rând, înscrisul nou invocat trebuie să aibă o importanţă deosebită, dacă nu chiar hotărâtoare, pentru dezlegarea pricinii.
Din dispoziţiile art. 327 din Codul de procedură civilă, raportat la art. 322 din acelaşi cod, rezultă că revizuirea are ca finalitate retractarea unei hotărâri greşite şi pronunţarea unei soluţii noi, greşelile avute în vedere de această cale extraordinară de atac privind elementele de fapt ale judecăţii. Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 teza I priveşte ipoteza stabilirii eronate a situaţiei de fapt ca urmare a neadministrării, ca mijloc de probă, a înscrisului doveditor descoperit după darea hotărârii. Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, deoarece se adresează aceleiaşi instanţe care a soluţionat pricina în fond, cerându-i-se să revină asupra hotărârii atacate, în baza noilor împrejurări, care, de regulă, s-au ivit ulterior pronunţării. Motivele caracteristice de revizuire pentru acest caz presupun că hotărârea a fost temeinică în raport cu probele dosarului la data pronunţării ei, însă, ulterior, s-au descoperit înscrisuri doveditoare reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor ori s-a revizuit hotărârea unei instanţe penale sau administrative pe care ea s-a întemeiat. Prin urmare, în cadrul revizuirii nu se pune problema realizării unui control judiciar, ci a unei noi judecăţi, numai pe temeiul unor noi elemente de fapt, ce nu au format obiectul judecăţii finalizate cu pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se solicită.
Adresa nr. 2304/10.06.2009 emisă de intimata S.C. R. S.R.L. Bucureşti către S.C. B.S. S.R.L. Reşiţa referitor la contractul de franciză nr. 682/23.05.2005 şi prin care se atestă faptul că „datoria S.C. B. S.R.L. faţă de S.C. R. S.R.L. existentă la momentul încheierii actului adiţional, în cuantum de 2.398.397,59 RON, a fost achitată societăţii noastre. Prin urmare, S.C. R S.R.L. declarăm că la data prezentei S.C. B. S.R.L. nu mai are faţă de societatea noastră niciun debit decurgând din contractul de franciză”, îndeplineşte toate condiţiile cerute de legiuitor pentru a fi considerat un „înscris nou”, în sensul conferit acestei noţiuni de pct. 5 al art. 322 din Codul de procedură civilă.
Astfel, în primul rând, el este un înscris, în sensul de instrumentum, ca mijloc de probă, pentru că textul exclude, dintre temeiurile de revizuire, orice alte mijloace de probă, cum ar fi declaraţii de martori, chiar autentificate, început de dovadă scrisă, care presupune completarea cu martori şi prezumţii, rapoarte de expertiză etc.
În al doilea rând, înscrisul este doveditor, adică probant prin el însuşi, şi nu face trimitere la un alt mijloc de probă, în sensul de a fi completat cu alte mijloace de dovadă. Pe de altă parte, cel căruia i se opune înscrisul a participat la întocmirea lui, fiind vorba, de fapt, de un act ce emană chiar de la partea adversă.
În al treilea rând, este vorba de un înscris nou, care a fost descoperit după data hotărârii şi el nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, din studiul pieselor dosarului nr. 3218/115/2008 nerezultând că instanţa de control judiciar, atunci când a admis recursul intervenientei S.C. R. S.R.L. Bucureşti, ar fi avut în vedere adresa nr. 2304/10.06.2009, niciuna dintre părţi nefolosindu-se de acest document sau de unul similar, faptul consemnat în actul de care se prevalează partea revizuientă nefiind examinat cu ocazia judecăţii fondului şi găsit a fi neconcludent. În caz contrar, dacă atestarea din înscrisul menţionat ar fi fost cunoscută de instanţă cu ocazia soluţionării litigiului şi ar fi făcut obiect de cercetare judecătorească, actul nu mai putea fi considerat a fi unul nou, la analiza înscrisului opunându-se puterea de lucru judecat a primei hotărâri.
În al patrulea rând, înscrisul a existat la data pronunţării deciziei contestate, el datând încă din anul 2009, ştiut fiind faptul că un act constituit ulterior nu poate servi drept temei pentru revizuire. Această cerinţă legală se desprinde din expresia folosită de pct. 5 al art. 322: înscrisurile sunt „descoperite” după darea hotărârii.
În al cincilea rând, deşi nu a fost reţinut de partea potrivnică, înscrisul nu a putut fi înfăţişat în procesul în care a fost pronunţată decizia contestată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii, aspect ce rezultă din aceea că revizuienta nu a ştiut de acel litigiu, care s-a purtat între administratorul judiciar S.C.P. I S.P.R.L. Timişoara, debitoarea S.C. B. S.R.L. Reşiţa şi pârâta S.C. G. S.R.L. Reşiţa, proces în care a mai intervenit şi intimata S.C. R. S.R.L. Bucureşti. Ca atare, creditoarea S.C. R.P. S.R.L. Reşiţa nu a fost în măsură să înfăţişeze curţii de apel adresa nr. 2304/10.06.2009 emisă de intervenienta S.C. R. S.R.L. Bucureşti, neparticipând la acel proces, împrejurare care poate fi asimilată cu forţa majoră, de natură a face admisibilă cererea de revizuire.
Este adevărat că, în principiu, cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă, ca o cale extraordinară de atac de retractare, este deschisă numai părţilor din proces, care, după pronunţarea hotărârii, au descoperit înscrisuri doveditoare reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa lor. Însă, nu trebuie omis faptul că prezentul litigiu derivă dintr-un dosar de colectivă al cărui subiect este debitoarea S.C. B. S.R.L. Reşiţa, iar alin. (2) al art. 7 din Legea nr. 85/2006, modificată, statuează că în procedurile contencioase reglementate de prezenta lege vor fi citate în calitate de părţi numai persoanele ale căror drepturi sau interese sunt supuse spre soluţionare judecătorului-sindic, în condiţii de contradictorialitate, aceasta fiind explicaţia faptului că revizuienta, deşi este un creditor participant la procedura insolvenţei, în sensul dat de pct. 8 al art. 3 din acest act normativ, nu a participat la judecarea recursului intervenientei S.C. R. S.R.L. Bucureşti. Or, procedura insolvenţei este o procedură colectivă, unică şi concursuală pentru toţi creditorii. Potrivit art. 2 din legea-cadru, scopul acesteia este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în , prin procedură colectivă înţelegându-se acea procedură în care creditorii recunoscuţi participă împreună la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor, în modalităţile prevăzute de lege.
Caracterul concursual al procedurii de insolvenţă semnifică acea trăsătură specifică a acestei proceduri potrivit căreia interesele patrimoniale ale creditorilor vor fi satisfăcute nu în mod individual, ca în procedura de executare silită reglementată de Cartea a V-a a Codului de procedură civilă, ci proporţional conform ordinii stabilite de lege, creditorii venind în concurs în cadrul aceleiaşi proceduri în care îşi vor depune spre verificare creanţele. Cu alte cuvinte, procedura insolvenţei asigură o reparare echitabilă şi justă a prejudiciilor suferite de creditori prin intrarea debitorului lor sub incidenţa Legii nr. 85/2006, în sensul că sumele realizate în cadrul procedurii de executare colectivă vor fi repartizate către creditori proporţional cu ponderea pe care o are creanţa deţinută în totalul masei credale. Procedura este concursuală pentru că interesul individual al fiecărui creditor intră în concurenţă cu interesele celorlalţi.
Aşadar, de vreme ce revizuienta a preluat pe cale de cesiune, prin contractul nr. 6029/02.12.2009 creanţa deţinută de cedenta Banca C. S.A. Bucureşti faţă de debitorul cedat S.C. B. S.R.L. Reşiţa, creanţă care a fost declarată şi înscrisă pe tabelul definitiv de către lichidatorul judiciar desemnat de judecătorul-sindic, iar procedura reglementată de Legea nr. 85/2006, modificată, este o procedură colectivă, unică şi concursuală pentru toţi creditorii, o apărare comună a intereselor şi drepturilor creditorilor, prin intermediul căreia se realizează acoperirea tuturor creanţelor direct proporţional cu ponderea pe care fiecare creanţă o are asupra patrimoniului debitorului, Curtea constată că excepţia lipsei calităţii procesuale active a S.C. R.P. S.R.L. Reşiţa invocată de intimata intervenientă nu poate fi primită, fiind neîntemeiată, oricare dintre creditorii care participă la procedura insolvenţei având dreptul şi, implicit, calitatea şi interesul, de a formula o cerere de revizuire a unei hotărâri pronunţate în cadrul dosarului de insolvenţă, dacă prin aceasta se aduce atingere drepturilor sale legitime. Or, este de necontestat că prin înscrierea unui creditor la masa credală, drepturile tuturor celorlalţi creditori pot fi afectate, scăzând şansele de a-şi vedea realizate creanţele cu care aceştia din urmă s-au declarat în procedură.
Nu în ultimul rând, înscrisul nou, invocat de parte, este determinant, în sensul că dacă el ar fi fost cunoscut de instanţa a cărei hotărâre este atacată, ar fi putut duce la pronunţarea unei alte soluţii. Altfel spus, condiţia analizată este îndeplinită în cazul în care înscrisul invocat atestă o altă situaţie de fapt decât aceea cuprinsă în acte anterioare, care au fost avute în vedere de judecător.
Prin adresa nr. 2304/10.06.2009 intimata S.C. R. S.R.L. Bucureşti, referitor la contractul de franciză nr. 682/23.05.2005, atestă faptul că datoria S.C. B. S.R.L. faţă de ea, în cuantum de 2.398.397,59 lei, existentă la momentul încheierii actului adiţional nr. 03/09.10.2008, a fost achitată şi că la data emiterii acestei adrese intimata debitoare nu mai are faţă de societatea intervenientă niciun debit decurgând din contractul de franciză. Or, în condiţiile în care instanţa de recurs a statuat că intervenienta trebuie să fie înscrisă pe tabelul de creanţe al debitoarei S.C. B. S.R.L. Reşiţa cu suma de 4.508.379 lei, întrucât obligaţiile garantate prin contractul de ipotecă au fost ale acestei persoane juridice, fiind preluate de S.C. B.S. S.R.L. Reşiţa în anul 2008, fără să aibă cunoştinţă de împrejurarea, de necontestat, că intervenienta însăşi recunoaşte faptul că debitoarea nu mai avea, la data de 10 iunie 2009, nicio datorie decurgând din contractul de franciză nr. 682/23.05.2005, caracterul hotărâtor al actului invocat de revizuientă nu poate fi pus la îndoială, noul înscris fiind în măsură să ateste o altă împrejurare de fapt, şi anume aceea că intervenienta nu deţine calitatea de creditor al debitoarei S.C. B. S.R.L. Reşiţa, astfel că ea nu mai justifică niciun drept pentru a rămâne înscrisă la masa credală a falitei.
În concluzie, prin imposibilitatea dovedirii în recurs a faptului nou, mai sus prezentat, concretizat în recunoaşterea expresă de către intimata intervenientă a împrejurării că la data de 10 iunie 2009 intimata S.C. B. S.R.L. Reşiţa nu mai avea nicio datorie faţă de ea, instanţa de recurs a fost împiedicată să constate lipsa calităţii de creditor al S.C. R. S.R.L. Bucureşti faţă de societatea falită, ceea ce a determinat pronunţarea unei soluţii greşite, ca urmare a stabilirii eronate a situaţiei de fapt deduse judecăţii, datorită neadministrării, ca mijloc de probă, a respectivului înscris doveditor, descoperit după darea hotărârii, nepunându-se, deci, problema realizării unui control judiciar, ci numai a unei noi judecăţi, pe temeiul unor noi elemente de fapt, care nu au format obiectul judecăţii anterioare, finalizată cu pronunţarea deciziei a cărei revizuire se solicită.
Este evident că, partea, fiind beneficiarul unui contract de garanţie imobiliară care nu a fost anulat de vreo instanţă de judecată, îşi conservă în continuare toate drepturile care izvorăsc din această convenţie, aşa cum sunt ele determinate de alin. (3) al art. 1746 din Codul civil, coroborat cu art. 1790 şi următorul din acelaşi cod (dreptul de ipotecă se conservă asupra imobilelor în orice mână va trece; creditorii care au privilegiu sau ipotecă înscrisă asupra unui imobil îl urmăresc în orice mână ar trece).
