Motivele caracteristice de revizuire presupun că hotărârea atacată a fost justă în raport cu actele dosarului existente la momentul pronunţării ei, însă ulterior, s-au descoperit materiale noi ori se constată că probele care au fundamentat-o au fost false, astfel încât situaţia de fapt reţinută de instanţă, văzută prin prisma noilor elemente, nu mai corespunde realităţii, impunându-se retractarea acelei hotărâri.
Extrasul de cont eliberat de bancă şi care atestă plata onorariului de avocat din primul proces, la care face referire revizuienta ca şi act doveditor în posesia căruia ar fi intrat după pronunţarea hotărârii atacate, nu se încadrează în categoria înscrisurilor menţionate de pct. 5 al art. 322 din C.proc.civ., care să poată fi invocat în susţinerea unei cereri de revizuire.
Secţia comercială, Decizia nr. 290 din 15 februarie 2011
Prin decizia civilă nr. 1656 din 13 decembrie 2010 pronunțată în dosarul nr. 4582/30/2009 C.A. Timișoara a admis recursul declarat de reclamanta SC P. SA Timișoara împotriva încheierii nr. 688 din 15 iunie 2010 a Tribunalului Timiș, pe care a modificat-o în parte, în sensul că a înlăturat obligația reclamantei de a plăti suma de 8.462 lei către pârâta SC E. SRL Timișoara cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată, menținând-o în rest.
Limitându-se la analiza modului de acordare a cheltuielilor de judecată de către prima instanță, Curtea a reținut că reclamanta a fost obligată, ca urmare a renunțării la judecată intervenită după comunicarea cererii introductive, raportat la dispozițiile art. 246 alin. (3) din C.proc.civ., la plata sumei de câte 3.210 lei către pârâții A.I. și S.P., precum și a sumei de 12.572 lei către pârâta SC E. SRL Timișoara. Ambele părți au susținut, în recurs, că pârâții s-au prezentat la 7 termene de judecată, deși s-a prezentat doar avocatul cu delegație de substituire, că apărările au fost similare, că s-au formulat susțineri identice, dar și că, într-o speță similară, instanțele au acordat numai 5.000 lei cu titlu de onorariu avocațial. Verificând înscrisurile prezentate, în ceea ce privește dovezile de achitare a onorariului de avocat de către pârâți, s-a constatat că la dosarul de fond au fost depuse chitanțe și facturi ce acoperă sumele de câte 3.210 lei achitate de către pârâții A.I. și S.P., și suma de 4.110 lei de către pârâta SC E SRL Timișoara. însă, în privința sumei de 8.462 lei, s-a emis factura existentă la dosar, către aceeași pârâtă, în cuprinsul căreia se arată a fost întocmită în 8 iunie 2010, plata urmând să fie efectuată prin cont bancar. Cu toate acestea, dovada efectuării respectivei plăți nu există nici în dosarul primei instanțe și nici în cel de recurs. Cum sunt dovedite ca fiind efectuate doar parțial plățile de către pârâți avocatului titular, prima instanță nu putea să acorde decât în limita acestor dovezi sumele cu titlu de onorariu de avocat. Ca urmare, fără a mai face aprecieri asupra cuantumului nejustificat de mare al onorariului la plata căruia a fost obligată reclamanta, Curtea considerând a fi de prisos analiza incidenței dispozițiilor art. 274 alin. (3) din C.proc.civ., verificând, așa cum s-a arătat, dovada plății acestuia, l-a modificat, înlăturând obligarea reclamantei la plata sumei de 8.462 lei către SC E SRL Timișoara cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată.
împotriva deciziei de mai sus a formulat, în temeiul art. 322 pct. 5 din C.proc.civ., cerere de revizuire SC E. SRL Timișoara, solicitând modificarea acesteia, în sensul respingerii recursului societății reclamante.
Prin decizia civilă nr. 290 din 15 februarie 2011 pronunțată în dosarul nr. 1323/59/2010 C.A. Timișoara a respins calea extraordinară de atac, reținând faptul că, în speță, partea și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 322 pct. 5 din C.proc.civ., susținând că după pronunțarea deciziei civile nr. 1656 din 13 decembrie 2010, prin care a fost admis recursul declarat de reclamanta SC P. SA Timișoara împotriva încheierii nr. 688 din 15 iunie 2010 a Tribunalului Timiș, care a fost modificată în parte, în sensul înlăturării obligației reclamantei de a plăti suma de 8.462 lei către pârâta SC E. SRL Timișoara cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată, fiind menținută în rest, a intrat în posesia unor înscrisuri doveditoare noi (extrasul de cont eliberat de I.N.G. Bank, din care rezultă achitarea facturii seria CVF nr. 07608062010/08.06.2010, reprezentând onorariul de avocat aferent dosarului nr. 4582/30/2009 al Tribunalului Timiș).
Revizuirea, cale extraordinară de atac de retractare, constituie un remediu procesual pentru înlăturarea acelor situații excepționale care au făcut ca o hotărâre judecătorească să fie viciată chiar în substanța sa. Prin revizuire se urmărește retractarea unei hotărâri judecătorești care se vădește a fi greșită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunțarea acesteia, motivele revizuirii fiind expres și limitativ determinate de art. 322 din C.proc.civ..
Potrivit dispozițiilor art. 322 pct. 5, „revizuirea unei hotărâri rămasă definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (…) 5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere(…)”.
Din interpretarea textului citat rezultă fără dubiu că pentru a se putea formula o cerere de revizuire întemeiată pe acest motiv, în primul rând, trebuie să fie vorba de un înscris ce nu a putut fi administrat inițial, independent de voința părții. în al doilea rând, înscrisul trebuie să fi existat în momentul judecății și partea care se prevalează de respectivul act să nu-l fi putut produce în instanță din cauza reținerii lui de către adversar ori dintr-o împrejurare mai presus de voința sa care nu-i poate fi imputată. Desigur că dacă înscrisul ca atare nu poate să fie un act nou, este posibil să poarte totuși o dată ulterioară pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită, cu condiția însă să se refere la situații atestate de alte înscrisuri preexistente. Nu în ultimul rând, înscrisul nou invocat trebuie să aibă o importanță deosebită, dacă nu chiar hotărâtoare, pentru dezlegarea pricinii.
în speță, extrasul de cont eliberat de bancă și care atestă plata onorariului de avocat din primul proces, la care face referire revizuienta ca și înscris doveditor în posesia căruia ar fi intrat după pronunțarea hotărârii atacate (deși el nu poartă nicio mențiune cu privire la data în care el a fost eliberat), Curtea apreciază că nu se încadrează în categoria înscrisurilor menționate de pct. 5 al art. 322 din C.proc.civ., care să poată fi invocat în susținerea unei cereri de revizuire, motivat de împrejurarea că la data pronunțării deciziei civile nr. 1656 din 13 decembrie 2010 absolut nicio împrejurare nu a împiedicat partea să prezinte, fie acest înscris, fie un altul, eliberat de I.N.G. Bank, unde avocatul societății își are deschis un cont, el nefiind descoperit după data hotărârii și nici nu a fost reținut de partea potrivnică. Pe de altă parte, deși partea insinuează faptul că o asemenea dovadă ar fi existat în dosarul de fond, dar din motive neimputabile societății nu s-ar mai fi găsit la dosarul cauzei în momentul pronunțării deciziei atacate, adică el ar fi dispărut, Curtea va înlătura aceste susțineri ca nefiind conforme cu realitatea. Astfel, dosarul primei instanțe, cu ocazia înaintării lui în calea de atac, este nu numai numerotat, ci și sigilat, iar sigiliul nu este violat, toate filele fiind numerotate în ordine. Mai mult decât atât, partea nici nu a fost în măsură să indice la care anume dintre filele dosarului tribunalului a fost depus respectivul înscris, care ulterior ar fi dispărut până la momentul soluționării recursului declarat de SC P SA Timișoara, criticile revizuientei potrivit cărora instanța de recurs, constatând că de la dosar lipsește această dovadă, ar fi avut obligația de a pune în vedere reprezentantului părții să o prezinte neputând fi primite din cel puțin două considerente: a) instanța de judecată nu are obligația (ci doar posibilitatea) de a pune în vedere părților ce dovezi să producă, câtă vreme acestea sunt asistate de avocați, adică de specialiști în drept, pentru că altfel ar rupe echilibrul procesului, înclinând, în mod nepermis, balanța în favoarea uneia dintre părțile aflate în litigiu, ceea ce duce la înlăturarea poziției de egalitate juridică specific procesului civil român și, implicit, a caracterului echitabil al procedurii judiciare; 2) revizuirea este o cale de atac extraordinară de retractare, care poate fi introdusă numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege, prin intermediul acesteia neputându-se aduce, hotărârii atacate, critici în raport de materialul dosarului existent la data pronunțării acesteia, ci numai pe baza unor împrejurări noi, necunoscute de instanță la data soluționării cauzei; cu alte cuvinte, în cadrul revizuirii, nu se pune problema realizării unui control judiciar, ceea ce revizuienta încearcă să obțină, ci a unei noi judecăți, pe temeiul unor elemente ce nu au format obiectul procesului finalizat cu pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se solicită.
Motivele caracteristice de revizuire presupun că hotărârea atacată a fost justă în raport cu actele dosarului existente la momentul pronunțării ei, însă ulterior, s-au descoperit materiale noi ori se constată că probele care au fundamentat-o au fost false, astfel încât situația de fapt reținută de instanță, văzută prin prisma noilor elemente, nu mai corespunde realității, impunându-se retractarea hotărârii respective. A da posibilitatea părților de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea de modul în care a fost soluționată pricina și s-au stabilit raporturile litigioase dintre părți, ar însemna să se deschidă acestora dreptul de a provoca rejudecarea căii de atac, lucru care nu poate fi acceptat în actualul sistem al procedurii civile, în care această cale extraordinară de atac tinde la retractarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres prevăzute de lege.
(Judecător dr. Csaba Bela Nasz)
