Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. 1 din legea nr. 29/1990 în cazuri bine justificate şi pentru a preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul poate cere instanţei să dispună suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea acţiunii.
Prin urmare, unâ din condiţiile care trebuie îndeplinite este aceea ca reclamantul să fi introdus în acelaşi timp sau în prealabil, o acţiune principală privind anularea actului administrativ, măsura suspendării executării actului având un caracter provizoriu şi vremelnic, putând fi dispusă până la soluţionarea acţiunii, în consecinţă dispunerea acestei măsuri fără existenţa unei acţiuni principale este inadmisibilă.
Secţia de Administrativ, decizia nr. 2206 din 9 noiembrie 1998.
Prin acţiune, reclamantul M.Z. a solicitat ca în conformitate cu dispoziţiile art. 9 din Legea contenciosului administrativ să se dispună suspendarea executării Ordinului nr. 4810 din 12 septembrie 1997 emis de Ministrul Educaţiei Naţionale, prin care a fost eliberat din funcţia de director al Liceului teoretic “Hermann Oberth”, până la soluţionarea definitivă a litigiului dintre părţi.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ prin sentinţa civilă nr. 970 din 15 octombrie 1997 a respins cererea ca neîntemeiată.
împotriva acestei hotărâri, reclamantul M. Z. a declarat recurs. El a susţinut ca prima instanţă a interpretat greşit probele administrate şi de asemenea, a aplicat eronat prevederile art. 9 din Legea nr. 29/1990. Că în realitate, existau elemente suficiente pe baza cărora, curtea trebuia să constate nelegalitatea actului administrativ de autoritate.
Recursul este nefondat.
Cererea de suspendare a aplicării actului administrativ a fost formulată de reclamant anterior introducerii unei acţiuni în contencios administrativ, în cadrul căreia să se fi pus în discuţiejegalitatea actului.
în această situaţie, cererea era inadmisibilă. Ea este însă şi neîntemeiată, deoarece contrar afirmaţiilor care se fac în recurs, din nici o piesă a dosarului nu rezultă că prin aplicarea ordinului ministerial s-ar produce reclamantului o pagubă iminentă, ce trebuie prevenită.
Semnificativă este împrejurarea că ulterior, în dosarul nr. 138/1997, aceeaşi curte de apel prin sentinţa civilă nr. 746 din 14 iulie 1998 (anexată ca act nou în dosarul Curţii Supreme de Justiţie), a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de M. Z. pentru anularea actului administrativ.
Apreciind deci, că nu subzistă nici unul din motivele de casare invocate, recursul urmează a fi respins.
