Citarea partii la sediul social înscris la acea data în evidentele Oficiului Registrului Comertului. Competenta privind procedura insolventei în lipsa unei clauze exprese derogatorii vizând aceasta materie.
– Codul de Procedura Civila, art. 98
– Legea nr.85/2006, art. 6
Chiar daca pe citatie s-a mentionat “cladire demolata, firma necunoscuta la adresa”, cât timp sediul social nu a fost actualizat la Oficiul Registrului Comertului, nu se putea considera procedura nelegal îndeplinita cu recurenta în raport cu dispozitiile art. 98 Cod procedura civila.
Potrivit art.6 din Legea nr.85/2006, competenta privind procedura insolventei apartine tribunalului de la sediul debitorului precum si în speta de fata, nefiind aplicabila clauza inserata pe verso-ul facturilor la art.18 (2) vizând aplicarea legii franceze care priveste litigiile celelalte, mai putin insolventa.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTIA A VI-A CIVILA
DECIZIA CIVILA nr. 621 din 06.03.2012) – Domeniu – Faliment.
Deliberând constata ca, prin sentinta comerciala nr.1673 din 04.03.2011 pronuntata de Tribunalul Bucuresti – Sectia a VII-a Comerciala în dosarul nr.13364.01/3/2007 a fost respinsa exceptia necompetentei; a fost respinsa cererea creditoarei de obligare la plata cautiunii; s-a respins contestatia debitoarei; s-a admis cererea creditoarei S prin C R C M S B si SC A I SA prin C R C M S B în contradictoriu cu debitorul SC T G I SRL Bucuresti si s-a deschis procedura insolventei împotriva debitorului.
Împotriva sentintei precitate a formulat recurs debitorul, solicitând admiterea recursului, casarea sau modificarea în tot a sentintei instantei de fond, admiterea contestatiei si respingerea cererilor creditoarei.
O prima critica invocata de recurenta se refera la lipsa de procedura cu ea în fata instantei de fond,neprimind nicio citatie întrucât pe de o parte s-a indicat o adresa gresita iar când a indicat adresa de comunicare acte nu s-a luat în considerare asa cum se va dovedi cu înscrisuri.
Recurenta sustine ca creditoarea S a depus o factura pe care nu a primit-o si nu a semnat-o, neexistând în contabilitatea sa înregistrata.
Altfel creditoarea SC A I SA a început mai multe proceduri de recuperare a creantei.
Dupa o scurta precizare a situatiei de fapt, recurenta dezvolta motivele vizând legalitatea hotarârii recurate.
Un prim motiv vizând nelegalitatea hotarârii recurate se refera la procedura realizata la ultimul termen si mentiunile facute în încheierea din 11.02.2011 a carei nulitate o invoca si de unele aspecte ce tin de necompetenta instantei de judecata si de temeinicia hotarârii referitoare la apararile ce tin de fondul cauzei, respectiv, inexistenta dreptului invocat de creditoare în special.
Recurenta sustine ca în rejudecare s-a facut cunoscut instantei noul sediu social, faptul ca s-a demolat cladirea si ca fiind ridicat dreptul administratorului de a mai efectua orice act nu s-au putut face formalitatile de schimbare a sediului.
Pentru termenul de la 11.02.2011, recurenta sustine ca nu a fost legal citata, citatia de la fila 37 nefiind macar trimisa prin posta, neexistând nicio stampila doveditoare.
În aceste conditii la 11.02.2011, s-a ramas în pronuntare cu lipsa de procedura cu recurenta si ca din greseala a aflat de dosar si a ajuns mai târziu în sala de judecata când dosarul se luase apreciind sa astepte la urma fara sa-i comunice absolut nimic.
Altfel cuprinsul încheierii e diferit de ceea ce s-a întâmplat la acel termen, aparatorul aratând ca a fost lipsa de procedura cu debitoarea, solicitând alt termen, fiind exceptii de discutat cât si probe.
Prin urmare se invoca nulitatea încheierii de la 11.02.2011 si solicita a se încuviinta comunicarea copiei caietului grefierului de sedinta. Se mai sustine ca în încheierile de sedinta apar si alti creditori fata de care recurenta nu are nicio creanta de achitat, nefiind verificati creditorii reali.
O alta critica priveste necompetenta instantei de judecata în raport cu art.18 verso de pe facturile neprezentate unde legea aplicabila se stabileste a fi legea franceza si cu privire la care instanta de fond a facut o gresita analiza si aplicare în sensul ca nu se aplica în procedura insolventei motivat de faptul ca recurenta nu a recunoscut facturile depuse de creditoare, nu le-a semnat si implicit nu întrunesc cerintele invocate de instanta; de asemenea, tribunalul trebuia sa verifice legalitatea sesizarii si actele ce au stat la baza actiunii creditorilor pentru a constata daca aceasta intra sub incidenta legii insolventei române; instanta ar fi trebuit sa fie învestita dupa ce exista o hotarâre franceza privind solutionarea raportului juridic dintre parti.
În fine, facturile depuse de creditoare erau incomplete, neavând verso-ul completat cu clauzele contractuale, aspect omis de instanta de fond, aceste înscrisuri fiind depuse de recurenta în forma integrala si cu autorizata.
În concluzie, recurenta sustine ca, competenta de solutionare a oricarei cereri de orice natura trebuia sa apartina instantelor din Franta în raport cu prevederile art.18 (2) de pe verso-ul fiecarei facturi.
Pe fond, recurenta arata ca dreptul invocat de creditor în special, nu exista, facturile nefiind acceptate, semnate si stampilate de reprezentantii sai cum în mod gresit a apreciat instanta în considerentele hotarârii, fiind pus sub semnul întrebarii caracterul cert, lichid si exigibil al creantei.
Recurenta sustine ca, instanta de fond nu a analizat corect nici procesul-verbal de conciliere din care rezulta ca societatea de a solicitat achitarea partiala a debitului, ceea ce a atras reajustarea debitului pretins de creditorul francez în raport cu suma pe care a încasat-o de la asiguratorul CASCO, aspect care ar fi facut inadmisibila cererea de fata, fiind nevoie de clarificarea situatiei pe calea dreptului comun.
Faptul ca instanta de fond nu a analizat temeinic facturile este evidenta cât timp în procedura somatiei facturile nu au fost considerate înscrisuri însusite de catre parti.
Invocând si jurisprudenta Înaltei Curti de Casatie si Justitie, recurenta considera totodata ca, în raport cu art.379 alin.4 Cod procedura civila, creanta nu este determinata prin însusi actul de creanta, respectiv, facturile, sub aspectul câtimii.
În concluzie, creanta nu este certa, lichida si exigibila.
Ca probe s-au propus înscrisuri.
În drept se invoca dispozitiile Legea nr.85/2006 republicata, art.304^1, art.305 Cod procedura civila.
Cererea a fost timbrata cu 60 lei taxa judiciara de timbru si cu 0,50 lei timbru judiciar.
Ulterior recurenta completeaza cererea cu motive de recurs de ordine publica considerând nula sentinta recurata întrucât la momentul pronuntarii instanta de fond nu avea atasat dosarul de fond nr.13364/3/2007 în care erau atasate toate înscrisurile vizând contestatia.
Intimatii au depus întâmpinare prin care solicita respingerea recursului.
În esenta se sustine ca dosarul nr.13364./3/2007 în raport de admiterea cererii de abtinere a d-lui judecator M.M., nu se mai afla pe rolul instantei cu termen de judecata.
Altfel a depus înscrisurile la dosar si le mai depune odata, documente semnate, stampilate si conforme cu originalul.
În fine nu s-a probat lipsa de procedura cu recurenta iar, marfa aferenta facturii depuse de creditoarea Socinter a fost primita de catre recurenta. Altfel recurenta a primit marfa aferenta facturilor pe care nu le achita si nu le-a înregistrat în din culpa proprie.
Se sustine ca probele fac dovada primirii marfii si semnarii facturilor de catre recurenta.
În materia insolventei competenta apartine instantei de la sediul debitorului, deci se aplica legea româna în speta, iar creanta este certa, lichida si exigibila.
S-au anexat înscrisuri în copie.
Examinând motivele de recurs în raport de probele administrate în cauza, Curtea retine ca recursul apare nefondat pentru considerentele de mai jos.
Pentru termenul de judecata de la 11.05.2010 recurenta debitoare a fost citata la sediul social existent la acea data la Oficiul Registrului Comertului, respectiv, str. Sfintii Voievozi, nr.20-22, sector 1, Bucuresti.
Altfel, chiar daca pe citatie s-a mentionat “cladire demolata, firma necunoscuta la adresa”, cât timp sediul social nu a fost actualizat la Oficiul Registrului Comertului, nu se putea considera procedura nelegal îndeplinita cu recurenta în raport cu dispozitiile art.98 Cod procedura civila.
Dar în alta ordine de idei, din practicaua sentintei recurate rezulta ca, recurenta debitoare a fost prezenta prin avocat si a pus concluzii. În aceste conditii sustinerile recurentei privind lipsa de procedura cu aceasta la termenul de la 11.02.2010 nu se sprijina pe probe.
Altfel, avocatul debitoarei a lasat la aprecierea instantei solutia, neinvocând alte aspecte.
Aspectele invocate de recurenta pe acest motiv cu referire la alte dosare (“în rejudecare”, dosar CAB […]), fata de dovezile din prezenta cauza, pâna la dovada contrara ramân fara relevanta.
Cât despre sustinerile recurentei cu privire la cuprinsul încheierii de la 11.02.2011 pâna la dovada contrara, ramân doar afirmatii fara suport probator.
Prin urmare, nu s-a probat împrejurarea ca aceasta încheiere este nula pentru aspectele invocate privind cuprinsul sau.
De altfel recurenta nu a probat nici faptul ca instanta de fond a retinut în încheierile de sedinta si alti creditori fata de debitoare cu care nu are niciun raport juridic, nedepunând tabelul creditorilor, respectiv lista prevazuta de art.28 lit.c) din Legea nr.85/2006 desi, acest motiv nu are relevanta cu privire la sentinta atacata.
În fine, Legea nr.85/2006 este legea generala care reglementeaza procedura insolventei constituind dreptul comun în aceasta materie.
Ori, potrivit art.6 din Legea nr.85/2006, competenta privind procedura insolventei apartine tribunalului de la sediul debitorului precum si în speta de fata, nefiind aplicabila clauza inserata pe verso-ul facturilor la art.18 (2) vizând aplicarea legii franceze care priveste litigiile celelalte, mai putin insolventa.
Altfel probele releva ca recurenta a aplicat stampila si semnatura pe “invoice” atestând primirea marfii si deci are obligatia platii marfii primite care a fost facturata cu facturile pe care le contesta în mod nejustificat.
De vreme ce instanta de fond a retinut cauza spre solutionare a verificat legalitatea sesizarii, pronuntându-se pe aspectul competentei sale de solutionare a cauzei.
Potrivit prevederilor Legii nr.85/2006, nu este necesara o hotarâre judecatoreasca privind solutionarea raportului juridic dintre parti, titlu putând constitui si facturile.
Ori probele releva ca recurenta a primit marfa si are obligatia de a plati facturile emise în acest sens, creanta fiind datorata.
În concluzie si acest motiv de recurs apare nefondat.
Dovada primirii marfii de catre recurenta fara obiectiuni potrivit “invoice” nr.11012 si 11013/05.06.2003 naste în sarcina recurentei obligatia de plata a acesteia potrivit cu facturile emise purtând acelasi numar si data respectiv, 11012 si 11013/05.06.2003 si cuprinzând elementele privind marfa primita de recurenta.
Astfel fiind situatia, sustinerile recurentei privind inexistenta dreptului invocat de creditor, respectiv, caracterul cert, lichid si exigibil al creantei, consemnarile din procesul-verbal de conciliere nu are suport în materialul probator administrat în cauza care de fapt face dovada ca instanta de fond a analizat corect toate probele administrate în cauza, inclusiv facturile.
În privinta motivului de recurs privind neatasarea dosarului de fond nr.13364./3/2007 dupa modul de solutionare a cauzei nu rezulta ca instanta de fond nu a analizat toate înscrisurile care s-au depus în dosar. Pe de alta parte nu s-a probat ca acest dosar nu a fost studiat de instanta de fond cu ocazia solutionarii cauzei chiar daca nu s-a atasat efectiv la prezenta cauza.
Pentru aceste considerente de fapt si de drept, Curtea în baza art.312 (1) Cod procedura civila a respins recursul, ca nefondat.
