Este adevărat că în clauza referitoare la obligaţia pretins neîndeplinită de către pârâtă, constând în obligarea sa la a depune toate diligenţele în vederea „emiterii unui act normativ care să prevadă concesionarea de către stat şi unităţile administrativ-teritoriale, pe termen de 49 ani, a terenurilor aliate în proprietatea acestora aferente punctelor de vânzare existente la data semnării contractului pe teritoriul României”, nu este prevăzut un termen şi că. într-o atare situaţie, de principiu, termenul curge de la naşterea raportului de drept, dată carc coincide cu aceea a încheierii contractului, şi anume 23 decembrie 2003. Dar. de vreme ce, aşa cum susţine şi pârâta, ea a făcut diligenţe pentru adoptarea actului normativ conform obligaţiei contractuale asumate, este normal să considerăm aceste diligenţe ca reprezentând şi o recunoaştere a dreptului reclamantei de a cere îndeplinirea obligaţiei, cu efectul întrerupător de prescripţie pe care acesta îl are. în plus însă.
în speţă, dreptul reclamantei la acţiune nici nu poate fi considerat ca născut decât în momentul în care a luat la cunoştinţă de actul normativ adoptat la stăruinţele pârâtei şi pe care reclamanta îl consideră nesatisfăcător ori neconform cu obligaţia pe care aceasta şi-a asumat-o. Or, acest moment coincide cu acela al publicării în Monitorul Oficial a Legii nr. 442/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 26/2004 privind unele măsuri pentru finalizarea privatizării societăţilor comerciale aflate în portofoliul Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului şi consolidarea unor privatizări, adică I noiembrie 2004. dată în raport de carc dreptul la acţiune nu era prescris, situaţie în care excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost respinsă ca neîntemeiată.
Sentinţa arbitrală nr. 132 din 12 iunie 2008
