C. civ., art. 1087 Legea nr. 469/2002, art. 4
Faptul că prejudiciul real suportat de creditor ar fi mai mic nu este relevant, întrucât, pe de o parte, în aplicarea clauzei penale creditorul nu este ţinut să facă dovada prejudiciului, iar pe de altă parte, clauza penală îndeplineşte nu numai o funcţie reparatorie, ci şi o funcţie sancţionatorie, ceea ce reiese implicit din dispoziţiile art. 1087 C. civ.
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional – C.C.I.R.B., sentinţa arbitrală nr. 257 din 17 decembrie 2003,
în R.D.C. nr. 4/2004, p. 295
Tribunalul arbitrai, analizând excepţiile şi apărările pârâtei în legătură cu răspunderea sa pentru penalităţi de întârziere în plata sumelor datorate, reţine următoarele:
l. In ceea ce priveşte excepţia nulităţii absolute a clauzei penale, tribunalul arbitrai constată că pârâta îşi întemeiază excepţia pe dispoziţiile art. 1069 C. civ., potrivit cărora clauza penală este o compensaţie a daunelor-interese, precum şi pe dispoziţiile art. 968 C. civ., referitoare la cauza ilicită („prohibită de legi sau contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”). Consideră că o clauză penală excesivă, cum este cea în speţă, este o clauză întemeiată pe o cauză ilicită şi, ca atare, nu produce efecte juridice.
Excepţia nulităţii absolute – totale sau parţiale – a clauzei penale este neîntemeiată, având în vedere că introducerea acestei clauze în contract este impusă de dispoziţiile legale (art. 4 din Legea nr. 469/2002, care prevede obligativitatea inserării clauzei penale în contract pentru cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată în termen de 30 de zile de la data scadenţei); apoi, penalitatea în discuţie, de 0,15% pe zi de întâr
ziere la valoarea facturilor neachitate în termen, este convenită de părţi (art. 17.4. din contract).
Cât priveşte procentul penalităţii, de 0,15% pe zi de întârziere, acesta nu este excesiv, ci, dimpotrivă, unul dintre cele mai mici procente practicat în relaţiile comerciale dintre societăţile economice şi adoptat uneori şi de actele normative (spre exemplu, Legea nr. 76/1992). Nici răspunderea, astfel cum a fost reglementată în aceeaşi clauză penală, nu este excesivă, având în vedere prevederile referitoare la limitarea răspunderii, respectiv micşorarea răspunderii, în sensul că penalităţile „nu pot depăşi suma asupra căreia a fost făcut calculul”.
De altfel, ceea ce a condus la cuantumul de 488.536.898 lei al penalităţilor nu este procentul de 0,15% pe zi de întârziere prevăzut în clauza penală, ci valoarea facturilor neachitate în termen şi întinderea întârzierii; aşa cum reiese din tabelul de calcul al penalităţilor (depus de reclamantă şi necombătut de pârâtă printr-un contra calcul), valoarea facturilor neachitate la scadenţă totalizează 13.350.036.530 lei, iar întârzierile au fost de până la 35 de zile.
In raport de aceste elemente – valoarea totală a sumelor achitate cu întârziere şi întinderea întârzierii – penalităţile în sumă de 488.536.898 lei nu apar exagerate şi, totodată, ele se încadrează în prevederile clauzei penale, care limitează (respectiv micşorează) răspunderea până la nivelul sumelor neachitate în termen; deşi penalităţile se situează mult sub suma achitată cu întârziere (13.350.036.530 lei), pârâta solicită să fie reduse pe motiv că ar fi nerezonabile.
Faptul că prejudiciul real suportat de reclamantă ar fi mai mic nu este relevant, întrucât, pe de o parte, în aplicarea clauzei penale reclamanta nu este ţinută să facă dovada prejudiciului, iar, pe de altă parte, clauza penală îndeplineşte nu numai o funcţie reparatorie, ci şi o funcţie sancţionatorie, ceea ce reiese implicit din dispoziţiile art. 1087 C. civ. („când convenţia cuprinde că partea care nu va executa va plăti o sumă oarecare drept daune-interese – cazul clauzei penale – nu se poate acorda celeilalte părţi o sumă nici mai mare şi nici mai mică”).
Referitor la sentinţele arbitrale invocate de pârâtă, tribunalul arbitrai constată că în sentinţa nr. 158 din 19 octombrie 1999 este vorba de o penalitate de 1% pe zi, pe care instanţa a considerat-o că „înfrânge flagrant nivelul clauzelor penale obişnuite şi rezonabile, prevăzute de diverse dispoziţii legale” (Legea nr. 76/1992, care stabilea 0,15% pentru fiecare zi de întârziere); cât priveşte sentinţa nr. 80 din 24 aprilie 2000, în aceasta instanţa a aplicat principiul ireductibilităţii clauzei penale, obligând la plata unor penalităţi ce depăşeau cu mult valoarea facturilor neachitate în termen.
2. Abuzul de drept procesual constă, în opinia pârâtei, în formularea cererii de penalităţi separat, după achitarea facturilor fiscale şi în lipsa oricăror obiecţiuni referitoare la întârzierile în plată. Tribunalul arbitrai considcră că, neexistând un termen pentru formularea cererii de penalităţi, reclamanta putea să le pretindă oricând, în temeiul clauzei penale din contract, singura limită constituind-o prescripţia (neinvocată de pârâtă). Prin formularea cererii de penalităţi, reclamanta şi-a exercitat un drept ce i-l conferea clauza penală şi, nedove-dindu-se încălcarea unor norme legale în legătură cu valorificarea acelui drept, ideea de abuz de drept este exclusă.
Lipsa unor obiecţiuni în legătură cu întârzierea în plata sumelor datorate, pe parcursul derulării raporturilor contractuale dintre părţi, nu justifică nici concluzia pârâtei că, în fapt, reclamanta a achiesat la plata cu întârziere a sumelor respective. Prin însăşi cererea de penalităţi formulată, reclamanta a dovedit că nu a înţeles să accepte întârzierile şi nici să renunţe la penalităţile pentru acele întârzieri.
