C. civ., art. 1066
Obligaţia de plată a penalităţilor se naşte, conform contractului încheiat de părţi, odată cu neplata sumelor datorate la scadenţă. Nu este necesară emiterea unei facturi fiscale pentru plata penalităţilor, deoarece obligaţia de plată a acestora nu este condiţionată de emiterea facturii.
Trib. Bucureşti, Secţia a VI a comercială, decizia nr. 1337
din 19 noiembrie 2010, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 7170 din 13 aprilie 2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta SC L.A.B. SA, în contradictoriu cu pârâta SC
A. SRL; a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata sumei de 37.557,85 reprezentând contravaloare marfa; a fost respinsă ca fiind rămasă fară obiect cererea reclamantului
de a obligare a pârâtei la plata sumei de 39.469,98 lei reprezentând contravaloare marfa; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 18.051,58 reprezentând penalităţi de întârziere de 0,15 % pe zi, calculate de la data scadenţei fiecărei obligaţii de plată şi până la data de 25 mai 2009 inclusiv; a fost obligată pârâta la plata către reclamată a sumei de 1.035,69 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că între părţi a fost încheiat, la data de 12 august 2008, contractul de vânzare-cumpărare nr. LAB MA 28, în temeiul căruia reclamanta a livrat societăţii pârâte produse din producţia proprie a vânzătorului, emiţând un număr de trei facturi fiscale, în valoare totala de 84.579,42 lei; până la data promovării acţiunii – 10 septembrie 2009 – pârâta efectuase în contul datoriei două plăţi parţiale, una în sumă de
7.755,59 lei (de care reclamanta a ţinut cont la formularea acţiunii, scăzând-o din totalul sumei datorate conform facturilor) şi una în sumă de 37.557,85 lei, la data de 1 iunie 2009, cu OP nr. 834, pe care reclamanta nu a avut-o însă în vedere la promovarea acţiunii, inclu-zând-o în totalul sumei pretinse; ulterior înregistrării acţiunii, respectiv la data de 14 octombrie 2009, pârâta a achitat şi diferenţa în suma de 39.469,98 lei, debitul fiind astfel stins în întregime.
Astfel, privitor la primul capăt al cererii reclamantei, instanţa a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 37.557,85 lei, motivat de faptul că acest debit nu exista la data promovării acţiunii, şi a respins ca rămasă fară obiect cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 39.469,98 lei, sumă ce a fost achitată ulterior promovării acţiunii.
In ce priveşte capătul de cerere privitor la plata penalităţilor de întârziere, instanţa a reţinut drept întemeiate pretenţiile reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 18.051,58 lei reprezentând penalităţi raportat la dispoziţiile art. 5.1. din contract, potrivit cărora părţile au stipulat clauza penală conform căreia cumpărătorul datorează, pentru neplata la scadenţă a sumelor datorate, penalităţi de 0,15% pe zi de întârziere asupra sumelor facturate dar neplătite vânzătorului pentru marfa livrată, calculate de Ia data emiterii facturii.
A constatat ca penalităţile au fost calculate în mod corect de către reclamantă, potrivit tabelului depus la dosarul cauzei, aceste penalităţi fiind pretinse şi calculate până la data de 25 mai 2009, astfel că plata efectuată de către pârâtă la data de 1 iunie 2009 şi care nu a fost avută în vedere de către reclamantă la promovarea acţiunii nu a influenţat calculul acestor penalităţi. A mai reţinut instanţa că penalităţile nu sunt datorate condiţionat de reaua-credinţă a debitorului, părţile inserând în contract o clauză penală prin care au determinat anticipat
valoarea prejudiciului cauzat creditorului prin executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 1082 C. civ., în materie contractuală debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor nu numai atunci când acţionează cu intenţia de a-1 păgubi pe creditor, ci ori de către ori nu va dovedi existenţa unei cauze străine, neimputabile, vina debitorului fiind prezumată, cu excepţia situaţiilor în care nu va dovedi existenţa unei situaţii de caz fortuit sau de forţă majoră (situaţia blocajului financiar invocată de către pârâtă neconstituind o astfel de cauză).
In temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ, reţinând culpa procesuală a pârâtei în promovarea acţiunii, aceasta din urmă a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă. Ca urinare a faptului că data promovării acţiunii a fost deja achitată o parte din suma pretinsă, respectiv 37.557,85 lei, s-a scăzut din cuantumul taxei de timbru achitată de către reclamantă suma aferentă debitului achitat, pârâta fiind obligată la plata către reclamantă a sumei de 1.035,69 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pârâta a formulat recurs împotriva sentinţei civile nr. 7170 din 13 aprilie 2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1, în care se judecă în contradictoriu cu intimata SC L.A.B. SA, prin care solicită instanţei să desfiinţeze sentinţa atacată ca fiind nelegală şi netemeinică; să rejudece pricina şi să respingă pretenţiile reclamantei referitoare la plata penalităţilor de întârziere în valoare de 18.051,58 RON;
In motivarea recursului s-a arătat că în mod nelegal şi netemeinic instanţa de fond a reţinut prin sentinţa atacată că datorează reclamantei plata sumei de 18.051,58 RON cu titlu de penalităţi de întârziere, apreciind că cererea prin care a solicitat suma de 18.051,58 RON, reprezentând penalităţi de întârziere este inadmisibilă, debitul solicitat nefiind cert, lichid şi exigibil.
Referitor la temeinicia şi legalitatea obligaţiei de plată a penalităţilor, a susţinut că în cază nu s-a făcut dovada relei-credinţe a debitorului; neplata debitului nu se datorează relei noastre credinţe ci blocajului economic generalizat, de la sfârşitul anului 2008 şi până în prezent. A considerat că în mod eronat instanţa de fond a reţinut că acest blocaj se încadrează în prevederile art. 1082 C. civ. – în opinia sa acest blocaj financiar fiind o cauză străină, neimputabilă SC A. SRL care determină inaplicabilitatea clauzei penale stipulate în contract.
Recurenta-pârâtă precizează că avea de încasat numeroase creanţe de la clienţii săi la sfârşitul anului 2008, dar aceştia nu au înţeles să îşi îndeplinească propriile obligaţii, ceea ce a creat o criză temporară de disponibil în societate. Buna-credinţa este susţinută inclusiv de faptul
ca pana la primul termen din dosarul de fond a făcut eforturi financiare si a achitat integral debitul principal datorat reclamantei.
Referitor la exigibilitatea acestui potenţial debit, a arătat că valoarea penalităţilor de întârziere solicitate de reclamantă nu reprezintă un debit exigibil deoarece creditoarea nu a emis în sarcina societăţii recurente o factură fiscală pentru plata de penalităţi or, potrivit legislaţiei financiar-contabile şi fiscale în vigoare, nicio societate comercială nu poate efectua o plata în lipsa unui document justificativ – respectiv a
facturii fiscale corespunzătoare. In speţa de faţă penalităţile de întârziere neputându-se achita lipsind documentul justificativ pentru efectuarea plăţii.
Intimata a formulat întâmpinare la recursul formulat, solicitând instanţei respingerea acestuia ca neîntemeiat pentru următoarele:
In motivare s-a arătat că prin cererea introductivă de instanţă înregistrată la data de 11 septembrie 2009, intimata a chemat în judecată recurenta pârâtă SC A. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige debitoarea pârâtă la plata sumei totale de 95.079,41 RON din care: suma de 77.027,83 lei reprezenta contravaloarea mărfii livrate şi neachitate; suma de 18.051,58 lei reprezenta penalităţi de întârziere calculate până la data de 25 mai 2009 inclusiv, conform Contractului de vânzare-cumpărare nr. LAB MĂ 28 încheiat între părţi la data de 12 august 2008. Cererea a fost timbrată conform
Legii nr. 146/1997 cu suma de 3.149,00 lei la valoarea pretenţiilor. In mod corect, având în vedere data pană la care au fost calculate penalităţile de întârziere coroborat cu termenul la care recurenta pârâtă a efectuat plata contravalorii mărfii, instanţa a statuat că penalităţile de întârziere erau datorate în temeiul art. 3 alin. 3.5. şi a dispoziţiilor art. 5 alin. 5.1. din Contractul de vânzare-cumpărare nr. LAB MA 28 din 12 august 2008 la data de 20 februarie 2009, calculul şi aplicarea acestora urmând a fi făcute fară a fi condiţionate de existenţa relei-credinţe a intimatei pârâte, ci în virtutea anticipării valorii prejudiciului cauzat creditorului prin executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată, la data încheierii contractului existent între părţi.
In raport de apărările formulate de recurenta pârâtă prin care aceasta învedera instanţei că nerespectarea obligaţiilor corelative de plată asumate prin contract se datorează blocajului economic generalizat – fapt care în opinia sa constituia o cauză mai presus de voinţa acesteia şi în consecinţă o aprecia ca fiind exoneratoare de la obligaţia de plată a penalităţilor – instanţa în mod corect a apreciat ca fiind incidcnte dispoziţiile art. 1082 C. civ., dispoziţii potrivit cărora, în materie contractuală debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor nu numai atunci când acţionează cu intenţia de a-1 păgubi pe creditor,
ci ori de câte ori nu va dovedi existenţa unei cauze străine, neimputabile, vina debitorului fiind prezumată, cu excepţia situaţiilor în care va dovedi existenţa unui caz fortuit sau de forţă majoră.
A arătat că nu există prevederi legale care să impună creditorului obligativitatea emiterii facturilor de penalităţi de întârziere.
în drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 115 şi urm.
C. proc. civ. In temeiul art. 242 C. proc. civ. s-a solicitat judecarea cauzei în lipsa părţilor.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, tribunalul reţine următoarele:
Astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, părţile, reclamanta, în calitate de vânzător şi pârâta, în calitate de cumpărător au încheiat, la data de 12 august 2008, contractul de vânzare-cumpărare nr. LAB MA 28, în temeiul căruia reclamanta a livrat societăţii pârâte produse din producţia proprie vânzătorului, emiţând un număr de trei facturi fiscale, în valoare totala de 84.579,42 lei.
Până la data promovării acţiunii – 10 septembrie 2009 – pârâta efectuase în contul datoriei două plăţi parţiale, una în sumă de
7.755,59 lei (de care reclamanta a ţinut cont la formularea acţiunii, scăzând-o din totalul suinei datorate conform facturilor) şi una în sumă de 37.557,85 lei, la data de 1 iunie 2009, cu OP nr. 834, pe care reclamanta nu a avut-o însă în vedere la promovarea acţiunii, inclu-zând-o în totalul sumei pretinse.
La data de 14 octombrie 2009, pârâta a achitat şi diferenţa în sumă de 39.469,98 lei, debitul fiind astfel stins în întregime.
In ce priveşte suma de 18.051,58 reprezentând penalităţi de întârziere de 0,15 % pe zi, calculate de la data scadenţei fiecărei obligaţii de plată şi până la data de 25 mai 2009 inclusiv, sumă la care pârâta a fost obligată prin sentinţa atacată instanţa reţine, contrar susţinerilor recurentei pârâte, că această sumă este datorată.
Astfel, în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nr. LAB MA 28 la art. 5.1. părţile au stipulat o clauză penală în temeiul căreia cumpărătorul datorează, pentru neplata la scadenţă a sumelor datorate, penalităţi de 0,15% pe zi de întârziere asupra sumelor facturate dar neplătite vânzătorului pentru marfa livrată, calculate de la data emiterii facturii. Conform art. 5.2 din contract, în caz de neplată la termen a preţului „produselor” sau de neexecutare a altor obligaţii de plată, cumpărătorul este considerat de drept în întârziere şi va datora vânzătorului penalităţile prevăzute la art. 5.1. fară notificare sau fară vreo altă formalitate.
Nu se pot reţine susţinerile recurentei pârâte conform căreia nu datorează penalităţile la care a fost obligată întrucât în cauză nu s-a
făcut dovada faptului că a fost de rea credinţă neplata debitului fiind datorată blocajului economic generalizat, de la sfârşitul anului 2008 şi până în prezent şi faptului că avea de încasat numeroase creanţe de la clienţii săi la sfârşitul anului 2008, dar aceştia nu au înţeles să îşi îndeplinească propriile obligaţii, ceea ce a creat o criza temporara de disponibil in societate întrucât clauza penală este o convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.
Clauza penală, fiind un contract, este obligatorie pentru părţi; ca urmare, dat fiind faptul că semnificaţia clauzei penale este evaluarea convenţională a despăgubirilor (daune interese) datorate creditorului pentru neexecutare, cu întârziere sau necorespunzătoare, ea este datorată atunci când sunt întrunite toate condiţiile acordării de despăgubiri. Astfel, se cere ca neexecutarea să provină din vina debitorului, să-i fie imputabilă iar dacă se dovedeşte o cauză străină, va fi exonerat de plata cauzei penale.
In cuprinsul contractului părţile au stabilit la art. 7.1. că exceptând cazurile în care nu au prevăzut în mod expres altfel, niciuna din părţile contractului nu va mai fi răspunzătoare pentru neexecutarea la termen şi/sau în mod necorespunzător, total sau parţial, a oricăreia din obligaţiile sale derivate din contract, dacă neexecutarea obligaţiei respective a fost cauzată de un eveniment imprevizibil la data încheierii contractului şi ale cărui consecinţe sunt de neînlăturat de către partea care îl invocă. Sunt considerate asemenea evenimente: războiul, calamităţile naturale, grevele, restricţiile legale şi orice alt eveniment care este în afara controlului părţii care îl invocă. La art. 7.2 şi 7.3. părţile au prevăzut procedura de urmat pentru fiecare parte în situaţia în care devin incidente dispoziţiile art. 7.1. Or, criza financiară invocată de către recurentă drept exoneratoare pentru plata penalităţilor nu este echivalentă cu niciunul din cazurile exoneratoare de răspundere stabilite de către părţi.
Nici susţinerea recurentei conform căreia valoarea penalităţilor de întârziere solicitate de reclamanta nu reprezintă un debit exigibil deoarece aceasta din urmă nu a emis în sarcina societăţii recurente o factură fiscală pentru plata de penalităţi nu se poate reţine având în vedere faptul că obligaţia de plată a penalităţilor stabilită de părţi conform art. 5.1 din contract nu era condiţionată de emiterea unei facturi. Obligaţia de plată a penalităţilor se năştea, conform contractului încheiat de părţi o dată cu neplata sumelor datorate la scadenţă.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul a respins recursul ca nefondat.
